Viața trece ca un glonț: Dorian Galbinski s-a întors acasă, pentru lansarea volumului de memorii, la Universitatea ”Ovidius”/ Reporter BBC timp de 38 de ani, și-a făcut un obicei din a trece Rubiconul

“Văd eu după aia” este deviza despre care Dorian Galbinski spune că l-a însoțit toată viața, pe care a ales să o împărtășească lumii prin volumul său autobiografic “Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC”, lansat miercuri, la Constanța. 

Jurnalistul a venit, la inițiativa Facultății de Istorie și Științe Politice, la Universitatea “Ovidius” din Constanța, să-și lanseze cartea de memorii, scrisă în timpul pandemiei COVID-19. 

Peste 100 de studenți, profesori și alți participanți au stat la povești cu Dorian Galbinski, născut în județul Constanța (localitatea Regele Ferdinand, actuală Mihail Kogălniceanu) spre finalul celui De-Al Doilea Război Mondial și care a trăit aproape șase ani în Israel, în tumultoasa perioadă de început a istoriei statului, apoi în Marea Britanie, unde a lucrat vreme de aproape patru decenii în cadrul redacției române a BBC World Service.

Odată ce asculți povestea spusă chiar de către Galbinski, cunoscut la radio drept Dorian Galor, este ușor de înțeles de ce a ales tocmai sintagma “văd eu după aia”. 

În 1965, la 20 de ani, când nici nu își terminase studiile, a hotărât să emigreze împreună cu familia sa în Israel, prima dintr-un șir de decizii îndrăznețe: s-a bazat pe cuvântul unui prieten că toți studenții evrei care sunt exmatriculați primesc dreptul de a emigra și s-a autodenunțat într-o scrisoare anonimă adresată Facultății de Istorie din Iași, unde era student în anul I. 

Șiretlicul a funcționat, iar două luni mai târziu se afla pe un vapor îndreptat spre Israel, înconjurat de alți tineri evrei și familiile lor, aflați în circumstanțe similare. A făcut serviciul militar obligatoriu în Israel și s-a trezit tanchist în Războiul de Șase Zile (1967), unde trece printr-o serie de peripeții. 

În cele din urmă, o vertebră deplasată pe care medicii o observă la unul dintre controalele medicale pe front îi salvează viața: Galbinski este retras de pe tancuri și trimis în altă structură militară. În urma lui, tancul în care ar fi trebuit să se afle explodează și unul din colegii lui moare.  

Întors de pe front, Dorian Galbinski primește o ofertă de muncă în urma unei întâlniri întâmplătoare și ajunge să lucreze la Banca Națională a Israelului, deși el studiase Istorie.

Apoi, socrul său vede un anunț în ziar și îl înscrie fără să-i spună la un concurs pentru un post de redactor la secția română a BBC World News. 

Dorian Galbinski povestește că nu prea știa engleză și nici cum să folosească o mașină de scris, nu avea diplomă de facultate sau vreo calificare de jurnalist și, pe deasupra, a și ratat primul interviu de angajare, însă destinul a făcut să primească slujba în cele din urmă.

Cum a fost posibil? Datorită vocii sale, după cum avea să îi spună ulterior șeful său.

Bărbatul relatează fiecare eveniment cu un simț al umorului pe alocuri sec și autoironic care se pretează perfect umorului britanic. Întrebat, de pildă, câți ani de facultate a făcut, răspunsul este simplu: “Am un an de facultate, da’ făcut de două ori”.

De la o glumă la alta, Galbinski trădează portretul omului care a privit din culise scrierea istoriei din ultimele decenii. A lucrat, de exemplu, ca interpret pentru familia regală britanică în timpul vizitei de stat a lui Nicolae Ceaușescu, din 1978. A vizitat Europa de Est și a raportat de la fața locului despre situația din țări precum România și Republica Moldova după căderea cortinei de fier. A fost interpret pentru fosta ”doamnă de fier” a Marii Britanii, Margaret Thatcher.

Au fost și episoade mai “banale”, cum ar fi berea băută cu prințul Filip, soțul reginei Elisabeta a II-a.

Tinerii prezenți la evenimentul lansării cărții lui Dorian Galbinski, mulți dintre ei studenți la Jurnalism (Facultatea de Litere), au folosit ocazia pentru a-i cere jurnalistului sfaturi de carieră sau de viață. Răspunsurile autorului s-au rezumat la două puncte principale: să faci ceea ce iubești este mai important decât banii, iar tot ce înveți în viață te poate ajuta mai târziu.

Sfaturi utile și echilibrate indiferent de context, dar lecția cea mai importantă a cărții pare a fi alta, evidentă încă din titlu: “Viața trece ca un glonț” – un mod simplu de a spune că viața poate trece pe lângă tine cât ai clipi, așa că trăiește cât poți de bine și mult, bucură-te de fiecare clipă în care ești cu tine sau ai tăi. 

Multe din situațiile descrise de Dorian Galbinski arată că în cei 80 de ani, această fereastră scurtă de timp pentru istorie a acționat în loc să clipească: 

A înfruntat lumea la 20 de ani și s-a mutat într-un stat care încă lupta pentru dreptul la propria existență, apoi a concurat și a fost acceptat pentru o slujbă aflată la un continent distanță și pentru care nu avea pic de experiență sau pregătire, dar a ales să se adapteze pe parcurs. A trăit. 

Desigur, această atitudine de “văd eu după aia” a venit la pachet cu multe riscuri, uneori cu potențial fatal, dar rezultatele sunt greu de contestat – la urma urmei, au dus la scrierea cărții care s-a bucurat deja de un real succes încă dinaintea lansării la Constanța și a fost câștigătoarea primei ediții a Premiului ”Romulus Rusan”. 

În acest context, ceea ce a venit ca o adevărată surpriză a fost admiterea de către Dorian Galbinski că, deși ideea de a-și pune memoriile pe hârtie a luat naștere încă din 2008, lipsa încrederii a întârziat scrierea volumului mai mult de un deceniu.

• “În 12 ani am scris cred că vreo 20 de pagini. Tot mă opream. Nu… nu aveam deloc încredere. Și, după aia a venit Covid și ne-a imobilizat în casă, unde m-am urcat pe pereți de plictiseală și am zis “Bine, mă apuc să scriu!”.

După o viață marcată de trecerea în mod repetat a Rubiconului, altfel spus de asumarea unor decizii îndrăznețe și irevocabile, apariția unui asemenea obstacol, adică lipsa încrederii, pare total nefirească sau greu de înțeles. Dar, după cum ar spune un vorbitor de engleză, retrospectiva e de nota 20 (“hindsight is 20/20”).

Dorian Galbinski însuși ține să puncteze și multe dintre pericolele la care a fost expus, dintre care unele au fost dezvăluite la mulți ani după săvârșirea faptelor. 

Spre exemplu, o poantă despre comunism, pe care o faci la 16 ani, în clasă, cu colegii, capătă cu totul altă dimensiune atunci când afli, ca adult, că o cunoștință de la acea vreme începuse deja să colaboreze cu Securitatea.

Pentru Dorian Galbinski sigur nu a fost ușor și a durat mult să își scrie poate unele dintre cele mai intime trăiri. Nu sunt puține zilele în care poate a vrut să renunțe, s-a oprit și a fost decis că nu va continua. A fost probabil foarte dificil și refractar pe alocuri să se descopere, uneori complet, în fața publicului său numeros. Însă pentru cititorii săi, lectura memoriilor lui Dorian Galbinski a trecut la fel ca viața lui și a noastră, a tuturor: Ca un glonț.