Un editorial de Cristian Andrei Leonte

Unde a dispărut politica?

De aproape doi ani de zile, politica nu mai este la modă în România.

În iarna lui 2014 a fost înscăunat un președinte ce se identifica mai mult cu funcția administrativă de primar al Sibiului decât cu politica românească, cu aceasta din urmă începându-şi mariajul oficial cu doar câteva luni înainte să devină chiriaș la Cotroceni. Un președinte fără declarații, fără păreri și cu prea puține reacții.

A urmat, un an mai târziu, în toamna lui 2015, numirea unui Guvern de tehnocrați, cu un premier la fel de discret și puțin prezent în spațiul public, în comparație cu predecesorii săi.

În final, cele 48.17 procente înregistrate la vot în iunie 2016 – cea mai mică prezență la alegerile locale din România post-decembristă – au scos clasa politică din spaţiul interesului public.

Astăzi, așa cum stau lucrurile, nu ne-ar surprinde ca un sondaj de opinie să arate că nici măcar 20% dintre români nu mai știu cine sunt liderii marilor partide politice ale României. Şi mai puţini ar putea desemna câţiva membri ai Executivului.

Unde este Liviu Dragnea? Unde sunt Alina Gorghiu și Vasile Blaga?

Au trecut aproape două luni de la alegerile locale din 5 iunie și ne apropiem de scrutinul electoral din noiembrie, iar scena publică pare prea puțin însemnată pentru liderii politici ai momentului. Liniștea este cuvântul de ordine în peisajul politic românesc.

Faptul că cel mai important eveniment din viața politică românească, după alegerile locale, a fost reprezentat de fuziunea a două partide, PMP și UNPR, care au strâns împreună, la scrutinul din iunie, un procent de 7%, spune multe despre ceea ce se întâmplă în această sferă.

Politicienii au înțeles repede că atâta vreme cât gradul de încredere al cetățenilor în politică este scăzut, atunci efervescența politică și expunerea liderilor politici trebuie să fie la fel de scăzute. Doar că această liniște, confortabilă pentru cele două mari partide din România, este nocivă pentru societate.

Pare că semnalul dat la alegerile locale, atunci când candidații pentru fotoliile de primari au hotărât să îmbrace haine de tehnocrați, de administratori și să nu se lipească, pe cât posibil, de liderii politici locali sau naționali a continuat și după învestirea acestora în funcții, pentru a-și putea începe mandatele cu un grad ridicat de încredere. Politica nu mai este la modă, iar politicienii fug de sintagmă ca de ciumă. Ei nu mai sunt politicieni, sunt doar în slujba oamenilor.

Pe de altă parte, situația aceasta de liniște în sfera politică poate fi tradusă și prin lipsa unor lideri politici marcanți. Ion Iliescu, Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu sau chiar Victor Ponta, dincolo de activitatea lor din funcțiile de conducere pe care le-au avut, au fost locomotive de partid de-a lungul vremurilor, oameni care aduceau voturi, carismatici și cu lipici la electorat. Astăzi, strict la nivelul relației cu electoratul, tiparul acestor lideri nu mai există. Nici la stânga, nici la dreapta spectrului politic.

Rămânând în această cheie a acalmiei vieții politice românești, putem remarca o situație pe cât de explicabilă, pe atât de stranie. Cu doar câteva luni înaintea alegerilor parlamentare, nici o formațiune politică nu se poziționează în termeni categorici față de actuala guvernare tehnocrată. Nici un lider politic marcant nu este tranșant în ceea ce privește Guvernul Cioloș, iar cele mai de impact declarații în spațiul public rămân cele ale apusului Victor Ponta.
Într-o variantă de lucru, putem crede că evitarea unei poziţionări clare a marilor partide politice se datorează unor negocieri intense duse de acestea cu Dacian Cioloș, pentru o susținere la viitoarele alegeri parlamentare sau chiar pentru o colorare politică a tehnocratului de la Palatul Victoria.

Însă nu putem exclude ideea, așa cum se prezintă scena politică de astăzi, unei mari alianțe politice între PSD și PNL, în jurul aceluiași Cioloș și, practic, o acaparare a puterii rămase fără opoziție. Este o variantă viabilă și pentru președintele Klaus Iohannis, care și-ar asigura un confort, în umbra unui guvern PNL-PSD, în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2019.

Bineînțeles, ne așteptăm la o creștere a aparițiilor publice pe măsură ce timpul ne va duce cât mai aproape de alegerile parlamentare. Însă aceste momente din preajma unor evenimente electorale nu sunt cel mai bun barometru pentru a radiografia clasa politică românească. Cu siguranță, aceste momente inter-electorale ne pot da răspunsul la întrebarea: ce fel de clasă politică mai are astăzi România?

Răspunsul este cu atât mai sumbru cu cât o lovitură de stat eșuată, ca cea din Turcia, cu toate urmările și influențele pe care le are prin ricoșeu asupra României, nu a stârnit nici o reacție notabilă, începând cu cancelaria prezidențială, trecând prin biroul din Palatul Victoria și terminând cu liderii politici de astăzi. Nici măcar acest eveniment crucial pentru zona Mării Negre nu a putut să dezmorțească o clasă politică inertă. În actualul context internațional, nici o voce din politica românească nu a ieșit în față, nici un lider politic nu s-a remarcat prin analiză sau perspective de viitor. Mai mult, în spațiul public au existat prea puține discuții constructive referitoare la aceste evenimente importante și pentru România.

Din păcate, așa cum arată ea astăzi, clasa politică românească a rămas fără lideri, fără soluții și fără viziune.

Unde a dispărut politica din România la un deceniu de la aderarea la Uniunea Europeană și la un secol de la Marea Unire? Unde a dispărut politica bună a României? Și, poate mai important, avem cu ce să o înlocuim?