”Rusia a rămas fără arme”. Și atunci cum rezistă? Câteva explicații despre tipurile de arme ale Rusiei, cine produce muniție pentru Moscova și în ce cheie interpretăm declarațiile lui Prigojin despre lipsurile armatei/ Interviu cu cercetătorul Victor Sămărtinean

”Rusia a rămas fără arme”, ”rușii nu mai au muniție”, ”rușii au rămas fără tancuri”, ”Armata rusă, în criză de soldați și rachete”. Astfel de afirmații și altele similare au apărut în spațiul public încă de-acum un an, fie pe surse, fie asumate de oficiali. Totuși, Rusia rezistă, Ucraina este bombardată zilnic și înregistrează pierderi grele, războiul continuă de 410 zile. Deci, cum reușește Rusia să continuie războiul ”fără arme”? Și, mai ales, în contextul sancțiunilor internaționale, de unde face rost Rusia de materii prime pentru arme? Ce state o aprovizionează cu muniție, armament și de ce fel de provizii de muniție, tancuri și rachete dispune astăzi Moscova?

Apoi, în ce cheie ar trebui să citim ieșirile critice tot mai dese ale șefului mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, care a publicat inclusiv un video cu soldații săi morți, punându-i pe seama lipsei de muniție, de echipamente moderne și, în general, de infrastructură militară adecvată situației de pe front? Nu în ultimul rând, pe cine avantajează, tehnic și militar, o prelungire a războiului?

Victor Sămărtinean, istoric și cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER) și doctorand în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, a oferit câteva explicații pentru Info Sud-Est pornind de la aceste întrebări.

Principalele declarații:

• Rusia are stocuri suficiente de muniție pentru infanterie, dar au o problemă serioasă cu artileria, de care depinde contracararea ofensivei ucrainene;
• Rușii au recurs la o strategie specifică Primului Război Mondial, genocidară, care presupune tragerea unui număr imens de proiectile care au condus în cele din urmă la scăderea semnificativă a stocurilor;
• Rusia duce lipsă de rachete, și-a epuizat stocurile, emblematică fiind și eterogenitatea modelelor utilizate;
• Vladimir Putin se aseamănă cu dictatorul nazist Adolf Hitler, în sensul că și acesta din urmă își pusese speranțele în efectul demoralizator pe care loviturile cu rachete îl au asupra populației civile, dar a reușit doar să sporească dorința de rezistență a oamenilor;
• Prigojin continuă să își trimită mercenarii la moarte în atacuri care amintesc de nebunia Primului Război Mondial, ultima carte pe care încearcă să o joace, și anume aceea de „războinic trădat” care se sacrifică (sic!) pentru măreția Rusiei;
• (Despre mitul rușilor care luptă cu lopata în Ucraina): În cultura vizuală a populației din fostul spațiu al U.R.S.S. încă rezidă acea imagine a soldatului sovietic care atacă cu lopata „invadatorul fascist” care, deși înarmat cu o pușcă cu baioneta atașată, nu reușește să reziste asaltului;
• Rusia produce pentru Rusia. Federația a reușit să păstreze mare parte din întreprinderile cu profil militar moștenite din perioada sovietică în stare de funcționare, chiar dacă cu un nivel de producție incomparabil mai mic;
• Rusia importă din Iran și Coreea de Nord (susțin surse din administrația SUA), iar în zona jurnalismului militar circulă informația, neverificată deocamdată, conform căreia atât India cât și Pakistanul ar vinde muniție ambelor tabere. Rusia are acces nelimitat atât la rezervele de tehnică și muniție din Belarus;
• Rusia este un stat care posedă triada nucleară, adică poate declanșa un adevărat „Armaghedon” (…) Aceste capacități militare nu reprezintă, în momentul de față, o amenințare serioasă, ele făcând parte din retorica propagandistică a lui Vladimir Putin;
• Tancul, ca principal mijloc de izbire al forțelor terestre, continuă să joace un rol central pe câmpurile de luptă ale Ucrainei;
• (Ce simbolizează Bahmut pentru ambele tabere): Rușii sunt disperați după obținerea unui succes, un nou Mariupol. Zelenski insistă cu orice preț să păstreze Bahmut, starea de spirit a populației depinzând de rezistența acestui nou simbol;
• Ofensiva Ucrainei va începe, cel mai devreme, la finalul lunii aprilie, când drumurile neamenajate, dar mai ales stepa, se vor usca și vor permite traversarea acestora de către vehicule de mare tonaj;
• Trecerea timpului îi avantajează pe ucraineni care câștigă timp pentru a-și forma noi grupuri de luptă compuse din militari trimiși la perfecționare în țările partenere din NATO și echipate cu tehnică occidentală, esențiale în viitoare ofensivă din primăvară.

Reporter: La câteva luni de la începutul războiul, în media au început să ruleze declarații, fie pe surse, fie asumate de oficiali, conform cărora ”Rusia nu mai are muniție”, ”rușii au rămas fără tancuri”, ”Armata rusă, în criză de soldați și rachete” etc. Cu toate acestea, Rusia înaintează, chiar dacă mai dificil, Ucraina este bombardată zilnic, războiul continuă. Cum e până la urmă cu ”Rusia care nu mai are muniție?”.

Victor Sămărtinean: Pentru a putea încerca să vă răspund la această întrebare, cred că este necesar ca, în primul rând, să stabilim ce înseamnă „muniție”, pentru că sub acest termen care definește, în linii mari, diferitele tipuri de materiale utilizate de majoritatea categoriile de armament pentru a lovi una sau mai multe ținte, se regăsesc de la cartușele utilizate de pistoale și puști de asalt, până la obuze, proiectile, torpile, rachete balistice intercontinentale ș.a., prin urmare, pentru a putea înțelege problematica expusă de dumneavoastră, este necesar să realizăm o analiză defalcată pe diferite tipuri și categorii de muniții.

Astfel, pornind de la muniția utilizată de armamentul de bază al infanteriei, și anume puștile de asalt model „Kalașnikov” (AKM, AK-74/M, AK-12), puștile-mitralieră (RPK; RPK-74; RPK-74M) și mitralierele de uz general (PKM, PKP „Pecheneg”), ca să ne referim doar la tipurile utilizate pe scară largă de forțele ruse (inclusiv mercenarii din grupul „Wagner”) și de separatiștii din cele două așa-zise republici populare din estul Ucrainei, până în momentul de față, nu par să existe probleme serioase în ceea ce privește aprovizionare cu muniția necesară. Dovadă pentru aceasta stau și depozitele de armament și muniție capturate de către trupele ucrainene în timpul diferitelor ofensive realizate pe parcursul anului trecut, plus inamicii capturați sau uciși asupra cărora s-au găsit cantități de muniție suficientă. În legătură cu acest subiect, mai trebuie să precizăm și faptul că, după destrămarea Uniunii Sovietice, unul dintre principalele produse oferite la export de către Rusia l-a reprezentat muniția de infanterie, atât din stocurile fostei armate sovietice cât și produse fabricate la comandă de către diferitele fabrici de pe întinsul Federației, prin aceste comenzi cei din urmă reușind să-și păstreze deschise linile de fabricație și, în anumite cazuri, chiar să le retehnologizeze. În concluzie, muniția de infanterie pare să fie suficientă până în momentul de față, o problemă serioasă va apărea însă, din punctul meu de vedere, atunci când Federația Rusă va dori să crească numărul de trupe prezente pe frontul din Ucraina, situație care va duce la sporirea exponențială a necesarului de muniție, care rămâne de văzut dacă va putea fi asigurat doar prin capacitățile de producție existente.

Următoarea categorie de muniție, în ordinea frecvenței de întrebuințare pe frontul din Ucraina de către infanteriștii forțelor rusești, o reprezintă diferitele tipuri de grenade și rachete antitanc. Aici ne referim de la grenadele aruncate cu mâna (ofensive și defensive) care, din sursele publice de informare (inclusiv diferite canale rusești de „Telegram”), par să fie în număr suficient, la grenadele antitanc trase de aruncătorul RPG-7, care sunt întrebuințate pe scară largă mai ales împotriva infanteriei ucrainene aflată în poziții dinainte pregătite (cazemate, tranșee, locașuri individuale de tragere etc.) și care, asemenea categoriei menționate anterior, se găsesc în cantități apreciabile (mai ales grenada antitanc „clasică” PG-7VL). În legătură cu aceste produse trebuie să menționăm, înainte de a trece mai departe, că au fost, asemenea muniției de infanterie, unele dintre tipurile cele mai exportate de către Federația Rusă după anul 1991.

O situație diferită față de cele amintite mai sus o întâlnim în ceea ce privește rachetele antitanc utilizate prin intermediul unor sisteme portabile. Ambele taberele beligerante folosesc pe scară largă vechile sisteme sovietice (de generația a doua) 9K111 „Fagot” și 9M113 „Konkurs” (iar de către ruși inclusiv versiuni modernizate ale acestuia din urmă – achiziționate din Belarus!), problema în ceea ce privește această categorie de arme o reprezintă procurarea de muniție pentru sistemele rusești moderne de tipul 9M133 „Kornet” și 9K115-2 „Metis-M”. Acestea au fost utilizate în număr apreciabil de către forțele (speciale) rusești în primele luni ale invaziei, însă de atunci au apărut tot mai rar în spațiul public (fotografii, înregistrări video realizate de către oficinile de propagandă sau de către simpli soldați), situație care poate fi explicată doar prin existența unor (posibile) probleme în lanțul de producție.

După această analiză sumară a situației muniției de infanterie (care, în linii mari, se prezintă pozitiv pentru agresori), este necesar să ne concentrăm atenția asupra principalului instrument de distrugere utilizat pe scară largă și cu efecte dintre cele mai îngrozitoare și anume, artileria. După ce s-au dovedit incapabili de a utiliza cu succes tehnicile și strategiile războiului de manevră (situație cu atât mai paradoxală cu cât arta militară rusă avea, la nivel teoretic, fundamentul necesar unui asemenea tip de ofensivă încă de la mijlocul anilor ʾ20 ai secolului trecut, prin cercetările generalului sovietic Vladimir Trandafilov care a gândit strategia denumită „Operațiune/Bătălie în adâncime”, copiată și adaptată de germani sub denumirea de „Război fulger” („Blitzkrieg”), rușii au recurs la o strategie specifică Primului Război Mondial și care, în linii mari, poate fi rezumată prin dictonul „artileria cucerește, iar infanteria ocupă”. O strategie criminală în adevăratul sens al cuvântului pentru că presupune concentrarea unui număr cât mai ridicat de guri de foc asupra unui teritoriu cât mai redus pentru a obține un efect devastator asupra țintei. Strategie pe care rușii au utilizat-o și, cel mai probabil, o vor utiliza în continuare, indiferent de zona în care se va afla frontul, fie că este într-o zonă de câmpie lipsită de așezări umane, fie că este vorba despre un centru urban din care nu a fost evacuată populația civilă. După cum este firesc, utilizarea acestei strategii genocidare, presupune tragerea unui număr imens de proiectile (clasice sau reactive) care au condus în cele din urmă la scăderea semnificativă a stocurilor. Astfel că, la începutul acestui an, oficialii americanii au estimat că focul artileriei rusești s-a redus la nivelul întregului front cu aproximativ 75%, altfel spus a scăzut de la aproximativ 20000 de proiectile trase pe zi, la circa 5000. Cu mențiunea că acesta a continuat să fie concentrat în punctele cheie ale frontului, de tipul orașului Bahmut. Prin urmare, există toate datele care să ne permită să afirmăm că, în ceea ce privește nivelul stocurilor acestor tipuri de muniție, rușii au o problemă serioasă de a cărei rezolvare va depinde însăși capacitatea lor de rezistență în fața viitoarei ofensive ucrainene care se preconizează că va avea loc, cândva, în primăvara acestui an.

Ultima categorie de muniție asupra căreia consider că ar merita să ne aplecăm atenția o reprezintă rachetele (în special cele de croazieră și balistice), care au fost întrebuințate de către Federația Rusă încă din primele ore ale conflictului și care, la mai bine de un an de la declanșarea invaziei, continuă să fie utilizate ca arme menite să terorizeze și, în același timp, să demoralizeze populația civilă, prin atacuri, în principal, asupra obiectivelor de infrastructură critică. Înainte de atacul din 24 februarie 2022, arsenalul de rachete de croazieră și balistice cu rază scurtă de acțiune al Rusiei era prezentat ca fiind unul dintre cele mai impozante din lume, atât în ceea ce privește capacitățile tehnice cât și numeric.

Utilizate (testate) în ultimii ani ai decadei trecute împotriva unor ținte militare și civile de pe teritoriul Siriei, lipsite de apărare antiaeriană, rachetele (în special cele de croazieră) au indus factorilor decizionali politico-militari ai Federației Ruse iluzia că s-a reușit depășirea handicapului creat de prăbușirea Uniunii Sovietice și că, în sfârșit, s-a obținut parietatea în această categorie de armament cu Statele Unite ale Americii (care au întrebuințat în toate conflictele la care au participat în ultimii 31 de ani, pe scară largă și cu efecte notabile, celebrele rachete de croazieră de tip „Tomahawk”). După tiruri întregi de rachete de croazieră (ocazie cu care s-au utilizat toate modelele disponibile, de la familia „Kalibr”, la celebrele Kh-101, lansate de bombardierele cu rază intercontinentală Tupolev 95 și 160) și balistice (aici ne referim, în principal, la sistemele OTR-21 „Tocica” și 9K720 „Iskander”), singurul efect obținut pe termen lung, în afară, bineînțeles, de viețile omenești distruse fără nici un rost, l-a reprezentat epuizarea efectivă a stocurilor de rachete. Situație care este confirmată prin reducerea frecvenței acestui tip de atacuri, astfel atacul din 9 martie 2023 a fost precedat de cel din 16 februarie, prin urmare între cele două există un interval temporal de trei săptămâni. Emblematică pentru această problematică a lipsei de rachete este și eterogenitatea modelelor utilizate, de la rachete hipersonice de ultimă generație (Kh-47M2 „Kinzhal”) la modificarea rachetelor utilizate de sistemul antiaerian S-300 (tehnologie la nivelul anilor ’70 – ’80!) pentru a fi utilizate în lovituri la sol, până la dronele de producție iraniană Shahed 136. În legătură cu acestea din urmă trebuie să menționăm că frecvența și cantitatea tirului a scăzut în permanență în ultimele luni și prin urmare putem bănui existența unor probleme pe lanțul de producție și aprovizionare.

Dacă îmi permiteți o concluzie la această ultimă chestiune discutată, a rachetelor, aș spune că și în această problematică (ca în multe altele) Vladimir Putin se aseamănă cu dictatorul nazist Adolf Hitler, în sensul că și acesta din urmă își pusese speranțele în efectul demoralizator pe care loviturile cu rachete (V-1 și V-2) îl au asupra populației civile și care, în final, nu a făcut altceva decât să sporească dorința de rezistență și sentimentul necesității și justeții războiului.

Rep.: Inclusiv șeful mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, a publicat un video cu soldații săi morți, punându-i pe seama lipsei de muniție, de echipamente moderne și, în general, de infrastructură militară adecvată situației de pe front. Cum explicați ieșirile critice ale lui Prigojin, dublate de criticile liderului cecen Ramzan Kadîrov la adresa ministrului Apărării, Serghei Șoigu? Apoi, au apărut informații conform cărora soldații ruși ar pleca la luptă ”cu lopețile” în special în confruntările corp la corp cu ucrainenii. Cum comentați?

V.S.: Cred că deteriorarea relației dintre Evgheni Prigojin și conducerea politico-militară a Federației Ruse și aici mă refer, în principal, la Vladimir Putin, este o consecință directă a evoluției dezastruoase a campaniei militare de cucerire a Ucrainei. Să nu uităm că Prigojin este o creație a lui Putin, fostul său apropiat devenit mare om de afaceri și șef al principalei companii de mercenari din Rusia, executant fidel al ordinelor stăpânului până în punctul în care a început să-și ofere importanță, devenind „o victimă” a propriei sale propagande. Este mai mult decât clar că acest individ, Evgheni Prigojin, la un moment dat, cel mai probabil prin toamna-iarna anului trecut, a întreprins niște demersuri prin care să i se reconsidere rolul și locul în piramida de putere a regimului Putin, încercare care s-a soldat cu o (pseudo?) marginalizare a sa. În ceea ce-l privește pe Ramzan Kadîrov situația este diferită față de Prigojin, cel dintâi este despot peste o republică din cadrul Federației Ruse care a cauzat mari probleme organismului statal în trecut (Războaiele din Cecenia) și care, în contextul pierderilor mari suferite de unitățile cecene în luptele de anul trecut din Ucraina, trebuie să se prezinte ca un apărător al intereselor poporului său, a cărui „eroism” și sacrificiu nu trebuie să fie în zadar (în contextul victorilor ucrainene și al stagnării frontului).

Problematica așa-zisei lipse de armament a mercenarilor din gruparea „Wagner” este în directă legătură cu evoluția relației dintre Prigojin și Putin. Dacă este să ne uităm la luptele de anul trecut la care au participat mercenari din Wagner, aceștia au beneficiat de sprijin aerian, de artilerie și de tancuri care să îi însoțească în ofensivă, plus muniție conform necesităților, situația s-a schimbat după (bănuita) ceartă dintre cei doi, astfel că deși este (după afirmațile sale) privat de cele necesare ducerii activității de luptă în mod eficient, Prigojin continuă să își trimită mercenarii la moarte în atacuri care amintesc de nebunia Primului Război Mondial. Mase de oameni, înarmate doar cu puști de asalt Kalașnikov, care atacă linile de apărare ucrainene fără sprijin de artilerie sau blindate și care sfârșesc asemenea țintelor din poligon. Acest sacrificiu inutil, face parte, din punctul meu de vedere, din ultima carte pe care încearcă să o joace Prigojin, și anume aceea de „războinic trădat” care se sacrifică (sic!) pentru măreția Rusiei și care, prin aceasta, vizează obținerea unui sprijin, atât la nivel public, cât și în cadrul diferitelor nivele de decizie ale organismului politico-militar rusesc, care să îl protejeze de furia lui Putin.

În ceea ce privește cea din urmă întrebare, iarăși din punctul meu de vedere, cred că avem de-a face cu o afirmație propagandistică. Lopata de infanterie (celebrul model MPL-50), a fost transformată în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial într-un simbol al eroismului soldatului sovietic. Pornind de la un fapt real, documentat, și anume, utilizarea lopeții de infanterie asemenea unui topor (practică întâlnită în toate armatele Europene încă din anii Primului Război Mondial!), aparatul de propagandă din Uniunea Sovietică a avut grijă să insereze astfel de scene în aproape toate filmele realizate în perioada respectivă și care aveau ca subiect Marea Conflagrație Mondială. Prin urmare, în cultura vizuală a populației din fostul spațiu al U.R.S.S. încă rezidă acea imagine a soldatului sovietic care atacă cu lopata „invadatorul fascist” care, deși înarmat cu o pușcă cu baioneta atașată, nu reușește să reziste asaltului. Dacă se dorea, într-adevăr, sublinierea penuriei într-un mod care nu viza realizarea unui afirmații cu valoare propagandistică, Prigojin putea să spună foarte bine că mercenarii săi sunt nevoiți, în lipsă de muniție, să recurgă la ducerea luptei la baionetă.

Rep.: Cine produce muniție, tancuri, rachete ș.a. pentru Rusia? În contextul sancțiunilor internaționale, de unde face rost Rusia de materii prime pentru arme? Ce state pot aproviziona Rusia cu muniție, armament etc? De câte/ce fel de provizii de muniție, tancuri, rachete mai dispune Rusia?

V.S.: Aș spune că, în primul rând, Rusia produce pentru Rusia, în sensul că, în ciuda problemelor economice din ultimii 31 de ani, Federația a reușit să păstreze mare parte din întreprinderile cu profil militar moștenite din perioada sovietică în stare de funcționare, chiar dacă cu un nivel de producție incomparabil mai mic. Astfel, în linii mari, pot să își asigure, într-un mod autarhic, producția (aproape) tuturor categoriilor de armament, de la puști de asalt la submarine nucleare, bombardiere și rachete balistice intercontinentale, problema este, după cum am menționat mai înainte, cantitatea și utilitatea acestora în contextul războiului din Ucraina. Pentru că, degeaba poți să construiești unele dintre cele mai bune submarine din lume, dacă acestea nu pot fi folosite pentru ați oferi un avantaj, mai mult sau mai puțin decisiv, în fața inamicului. Prin urmare, problemele rușilor rezidă în două chestiuni: incapacitatea de a produce suficientă muniție și de a repara sau produce noi vehicule de luptă; lipsa unor componente electronice (în special, microcipuri) necesare diferitelor tipuri de computere utilizate în tehnica de luptă modernă. Aceste probleme sunt foarte ușor observabile, este suficient să privim fotografii sau înregistrări video din primele zile și săptămâni ale invaziei și să le comparăm cu cele în care sunt prezentați militari ruși proaspăt mobilizați. Astfel, de la puștile de asalt, care erau în primă fază de tipul AK-74M, iar acum sunt AKM și AK-74 scoase din stocul de mobilizare (unde nu au fost păstrate conform cerințelor!), la tancurile care, la momentul invaziei, erau aproape în exclusivitate de tipul T-90/A, T-72B3 și T-80U, adică versiuni relativ moderne sau modernizate care, din foarte multe punte de vedere, erau superioare tancurilor ucrainene, pentru ca acum să vedem unități de tancuri rusești echipate cu versiune modernizate (în anii ’80) ale tancului T-62 (care, după cum ne este indicat și din denumire, a intrat în dotarea armatei sovietice în prima parte a anilor ´60).

În ceea ce privește importul de tehnică de luptă, până în momentul de față, rușii se pare că au achiziționat doar drone iraniene de tipul HESA Shahed 131/136 și Mohajer-6 (unele surse menționează posibilitatea livrării, tot de către iranieni, a unor rachete din componența sistemului S-300, însă până în momentul de față nu a fost confirmată informația), referitor la muniție, surse din cadrul administrației americane afirmă faptul că au fost cumpărate cantități importante de muniție din Coreea de Nord, cel mai probabil proiectile de artilerie, iar în zona jurnalismului militar circulă informația, neverificată deocamdată, conform căreia atât India cât și Pakistanul ar vinde muniție ambelor tabere. Aici nu cred că mai are rost să ne referim la Belarus care, prin dictatorul Lukașenko, se află într-o relație de servitute completă față de Federația Rusă, stat care are acces nelimitat atât la rezervele de tehnică și muniție cât și la elementele complexului militar-industrial din această țară. Ca o concluzie de etapă referitor la această chestiune, din punctul meu de vedere, situația se va modifica dramatic în dezavantajul ucrainenilor (și prin aceasta, a întregii lumi libere) în momentul în care China se va decide să vândă muniție și tehnică de luptă Rusiei. O astfel de decizie criminală va permite forțelor rusești să reia campania artileristică cu efecte genocidale și să transforme fiecare metru cucerit într-un peisaj selenar.

Cât privește proviziile de muniție, nu există informații cantitative în spațiul public, putem doar bănui, la fel ca și în cazul rachetelor, că stocurile se reduc pe zi ce trece și că speranța regimului Putin este ca pe lângă importuri să se reușească extinderea capacităților de producție ale industriei de război autohtone suficient de rapid încât să se poată continua războiului dincolo de pragul pe care, cel puțin la nivel teoretic, l-ar putea susține rezervele actuale.

Referitor la situația cantitativă a tehnicii de luptă aflată la dispoziția forțelor rusești, conform publicației „The Military Balance 2023”, editată de către Institutul Internațional pentru Studii Strategice, care este un „think tank” britanic, aceștia dispun de 1800 de tancuri (150 T-62M/MV; 400 T-72B/BA; 500 T-72B3; 250 T-72B3M; 100 T-80BV/U; 100 T-80BVM; 200 T-90A; 100 T-90M (și 5000 de tancuri în rezervă); peste 5350 de transportoare blindate de toate tipurile și 4458 de piese de artilerie de diferite calibre, ca să ne referim doar la principalele instrumente de izbire aflate la dispoziția forțelor terestre. Bineînțeles că acestea nu sunt toate concentrate pe frontul din Ucraina, nici nu ar avea cum să fie, deoarece asta ar însemna să rămână fără apărare zone sensibile – precum Cecenia și republiciile unionale din zona central-estică a Asiei – aparținând Federației Ruse.

Rep.: Ce fel de arme are în prezent Rusia? Ce caracteristici au?

V.S.: Rusia este un stat care posedă triada nucleară, adică poate declanșa un adevărat „Armaghedon”, ca să folosim un termen biblic, prin intermediul unor platforme situate pe și sub apă, din aer și de pe uscat, având suficiente focoase încât să radă efectiv de pe suprafață pământului principalele aglomerări urbane și să facă de nelocuit (din cauza radiației rezultate ca urmare a explozilor nucleare) părți însemnate de pe planetă. Totuși, aceste capacități militare nu reprezintă, în momentul de față, o amenințare serioasă, ele făcând parte din retorica propagandistică a lui Vladimir Putin care, prin aducerea în discuție a acestui subiect, dorește să sublinieze, mai ales în fața propriului popor, statutul de mare putere al Rusiei.

Prin urmare trebuie să discutăm despre categoriile de arme care au sau urmează să aibă un impact asupra evoluției războiului din Ucraina. În categoria tancurilor, ca principal mijloc de izbire al forțelor terestre, rușii au utilizat și utilizează doar versiuni modernizate ale unor vehicule care au intrat în serviciul activ sau au fost proiectate în perioada Uniunii Sovietice. Cred că trebuie să menționez puțin și contextul acestor modernizări. După dezastruosul război cu Georgia, din vara anului 2008, atunci când Forțele Armate ale Federației Ruse arătau și erau echipate asemenea unei armate din „Lumea a treia”, a fost lansat, în iarna aceluiași an, un program de modernizare care poartă denumirea (neoficială) a ministrului apărării al Rusiei din perioada respectivă, Anatoli Serdiukov. Acest program ambițios, pe lângă modificările de la nivel structural, și-a propus și o modernizare masivă a tehnicii de luptă. Astfel, au fost investite sume importante în toate categoriile de forțe, cu mențiunea că forțele terestre au primit cele mai puține investiții (conform cercetărilor întreprinse de către „IISS”). Prin urmare, programele de dezvoltare a tehnicii de luptă noi, platformele „Armata”, „Kurganets” și „Bumerang”, sunt fie în teste sau în faza de preproducție, iar trupele rusești sunt nevoite să se descurce cu diferitele modernizări ale unor vehicule sovietice.

Nu este mai încurajatoare nici situația avionului de generația a cincea, Suhoi Su-57, care, din surse deschise, se bănuiește că ar exista în circa 21 de exemplare (cu tot cu prototipuri). Problematică este și înzestrarea infanteristului obișnuit care, în loc să primească sistemul de luptă „Ratnik” („Războinic”), constituit din sisteme de protecție balistică, comunicații și instrumente de vedere pe timp de noapte moderne, este echipat cu elemente care constituie vizual și tehnic un mix între perioada războiului din Afganistan (anii ʾ80) și cea a conflictelor din Cecenia (anii ʾ90 – 2000).

Pentru că tot am ajuns la problematica infanteristului, la fel de nefericită este și situația vehiculelor destinate transportului și asigurării sprijinului cu foc, adică a TAB-urilor și a mașinilor de luptă ale infanteriei. Transportoarele Amfibii Blindate rusești sunt fie modele fabricate în perioada Războiului Rece, de tipul BTR-60/70/80, sau versiuni modernizate ale celui din urmă fabricate în ultimii ani (denumite BTR-82/A) dar care păstrează protecția prin blindaj relativ scăzută (comparativ cu standardele contemporane) ale modelului sovietic. Situația este identică și în ceea ce privește mașinile de luptă ale infanteriei, forțele rusești fiind nevoite să se bazeze, în principal, pe modelul BMP-2 (cu versiunea sa modernizată, denumită BMP-2M „Berezhok”), fabricat în anii ʾ80, ca o modernizare a vehiculului BMP-1 bazată pe o serie de observații realizate pe parcursul Războiului din Afganistan. Alături de această mașină de luptă, pe frontul din Ucraina, este întrebuințată și următoarea generație, proiectată și intrată în fabricație tot în perioada sovietică, denumită BMP-3. Aceasta din urmă este net superioară primelor două modele amintite, atât ca protecție prin blindaj și mobilitate, dar mai ales ca putere de foc (înzestrată cu un tun principal calibrul 100 mm și unul secundar, montat coaxial, de 30 mm), egalând prin anumiți parametrii de performanță vehicule occidentale contemporane ca generație.

În ciuda faptului că foarte mulți experți din domeniul apărării i-au „cântat”, în anii scurși de la încheierea Războiului Rece, „prohodul”, tancul, ca principal mijloc de izbire al forțelor terestre, continuă să joace un rol central pe câmpurile de luptă ale Ucrainei. Asemenea categoriilor de arme enunțate anterior și tancurile, pentru că vorbim de mai multe modele care sunt întrebuințate în paralel, sunt versiuni modernizate ale unor vehicule din perioada sovietică. Astfel, principalele modele utilizate au la bază platforma T-72B, și aici mă refer atât la modernizările vehiculului de bază, sub forma T-72B3, cât și la modificările radicale de genul T-90/A/M. De asemenea, destul de răspândite sunt și vehiculele bazate pe tancul T-80B, versiunile modernizate T-80BV (prin adăugarea unui blindaj reactiv de tip „Kontakt-1”, realizată în anii ʾ80) și BVM (prezentată public în 2017), precum și T-80U/UD care reprezintă ultimele modernizări radicale aduse platformei menționate înainte de desființarea Uniunii Sovietice.

Pierderile de tancuri suferite în timpul invaziei, precum și în luptele grele din lunile care au urmat, nu au putut fi înlocuite de către industria de apărare din Rusia, lipsa capacităților industriale necesare modernizării pe scară largă a vehiculelor din familia T-72 și T-80, au obligat forțele armate să recurgă, în primăvara și vara anului trecut, la preluarea din stocurile de mobilizare a tancurilor din seria T-62, sub forma versiunilor modernizate în perioada sovietică T-62M și MV. Vehicule a căror putere de foc, reprezentată prin tunul calibrul 115 mm, este inferioară celor din seria T-64/72/80, echipate cu puternicul tun calibrul 125 mm. Dacă introducerea în serviciul activ, mai exact în prima linie, a unor vehicule a căror capacități tehnice erau considerate depășite încă din anii ʾ70 -ʾ80, reprezintă un semn clar de slăbiciune a celei autonumită „a doua armată a lumii”, imaginile apărute săptămânile trecute pe internet și în care observăm o garnitură de tren care transportă tancuri de tipul T-54 (model 1951 și B) și T-55, de la o unitate de stocare situată în Siberia spre vestul Federației Ruse, nu mai necesită niciun comentariu. Mai rămâne de văzut doar cât de repede și sub ce formă de modernizare (cel mai probabil, echipate cu blindaj reactiv de primă generație) vor ajunge aceste vehicule la unitățile operative de pe linia frontului.

Ultima categorie importantă de armament utilizată pe scară largă în războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, o reprezintă artileria. După cum probabil vă așteptați, ținând cont de cele prezentate, și în acest sector, tehnica realizată în perioada sovietică este majoritară. Astfel, artileria tractată este compusă, în principal, din guri de foc de calibrul 122 și 152 mm, de tipul D-30 (122 mm – intrat în dotarea armatei sovietice în anul 1960), 2A36 „Giatsint-B” (152 mm – introdus în serviciul activ în anul 1975) și 2A65 „Msta-B” (152 mm – cea mai modernă piesă de artilerie de acest tip – intrată în serviciu în anul 1987). În paralel cu acestea și cu un efect superior, datorită mobilității sporite, forțele rusești utilizează diferite tipuri de artilerie autopropulsată.

Acestea pot fi împărțite în două mari categorii, după nomenclatorul rusesc, așa-zisul calibru mediu, și aici mă refer la sistemele 2S1 „Gvozdika” (122 mm – intrat în serviciu în anul 1972), 2S3 „Akatsia” (152 mm – intrat în serviciu în anul 1971), 2S5 „Giatsint-S” (versiunea autopropulsată a tunului 2A36 – intrată în dotarea armatei sovietice în anul 1978) și 2S19 „Msta” (152 mm – intrată în serviciu în anul 1989 și aflată încă în producție – versiunea modernizată 2S19M2) și calibrul greu, reprezentat prin sistemul 2S7 „Pion” (203 mm – intrat în dotare în anul 1976 și modernizat la standardul 2S7M „Malka”, începând cu anul 1983) și aruncătorul de bombe (mortier) autopropulsat 2S4 „Tulpan” (240 mm – intrat în serviciul armatei sovietice în anul 1971), și care deține recordul mondial pentru cel mai mare calibru al unei astfel de piese.

Alături de acestea un rol important în forța de lovire artileristică a Rusiei îl dețin sistemele reactive, urmașele moderne sau mai puțin moderne (depinde de etalonul fața de care le comparăm) ale celebrei familii de aruncătoare „Katiușa”, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Și acestea pot fi împărțite în mai multe categorii, în funcție de calibrul rachetelor utilizate și de nivelul tehnologic la care se află. Astfel, cel mai răspândit sistem rămâne lansatorul BM-21 „Grad”, calibrul 122 mm, un singur vehicul poate lansa o salvă de 40 de rachete în doar câteva zeci de secunde, salvă care este capabilă să acopere cu foc o suprafață de aproximativ 1 hectar. Aceste sisteme, pe cât de vechi, pe atât de eficiente în bombardamentul de saturație, sunt acompaniate de versiunea modernizată, denumită 9A53-G „Tornado”, care beneficiază, printre altele, de un sistem modern de conducere a focului. După „bunul obicei” rusesc și în cadrul acestei categorii de armament artileristic avem de-a face cu calibrul „mediu” și „greu”. Astfel, la 122 mm, sistemul BM-21 „Grad” este considerat calibru „mediu”, iar pentru nimicirea unor ținte aflate la distanță mai mare sau mai bine protejate, se recurge la utilizarea calibrului „greu”, fie sub forma lansatoarelor de tip BM-27 „Uragan” (cal. 220 mm) și BM-30 „Smerch” (cal. 300 mm), sau a sistemului termobaric TOS-1/A (cal. 220 mm).

Rep.: Pare că ambele armate ”trag de timp” în Bahmut. Pe cine și cum avantajează o prelungire a războiului? Își pregătește Ucraina contraofensiva? Din punct de vedere tactic și al înarmării pe cine avantajează și de ce trecerea timpului? 

V.S.:  Bătălia pentru orașul Bahmut a debutat în luna august 2022 și a devenit celebră, după cum ați menționat și dumneavoastră mai înainte, prin utilizarea pe scară largă a mercenarilor din gruparea „Wagner” și respectiv prin retorica plină de dramatism a lui Prigojin (filmat, de multe ori, în timp ce ține discursuri în cimitire pline cu mormintele proaspete ale mercenarilor săi). Linia de ofensivă rusească pe sectorul respectiv de front se întinde pe circa 40 de km, la nord și sud de orașul Bahmut. Înaintarea rușilor în zona urbană a fost încetinită prin lucrări de fortificare realizate de forțele ucrainene, atât înainte cât și în timpul confruntărilor, însă zona adiacentă orașului Bahmut mai are o particularitate care oferă un avantaj extraordinar apărătorilor. Și anume, faptul că în zona dintre localitățile Bahmut și Soledar (localitate situată la nord de prima), s-a exploatat în mod intensiv sarea, fapt ce a condus la existența unei rețele de tuneluri cu o lungime totală de peste 200 km și care efectiv leagă cele două orașe prin subteran. Prin urmare a permis atât întărirea și aprovizionarea punctelor de rezistență, fără riscurile și presiunea aduse de expunerea la focul inamic, cât și replierea rapidă pe noi aliniamente și puncte dinainte pregătite, oferind ucrainenilor șansa unei defensive „elastice” care în contextul utilizării de către ruși a „valurilor umane”, adică atacuri de infanterie lipsite de sprijin de artilerie, aviație și (mai ales) blindate, au cauzat acestora din urmă pierderi de ordinul sutelor de oameni pe zi.

Orașul Bahmut a devenit un simbol, de acolo și aparenta „tragere de timp” a ambelor tabere, rușii care sunt disperați după obținerea unui succes (un nou Mariupol) care să demonstreze opiniei publice din Federație că războiul evoluează în direcția dorită și anume, a unei victorii, și ucrainenii care afirmă în mod public că se folosesc de bătălia de la Bahmut ca de un instrument de fixare și distrugere a cât mai multor unități rusești și că, dacă situația o va impune, se va realiza o retragere strategică din localitate (cf. Zelenski, 5 aprilie 2023, discursul din Polonia). Situația în ceea ce-i privește pe ucraineni corespunde, în mare parte, cu cele afirmate de Zelenski, însă nu trebuie să uităm că ambele tabere folosesc propaganda în comunicarea publică și că, pe surse neoficiale, circulă încă din primele luni ale acestui an, informația conform căreia anumiți ofițeri de rang superior din conducerea armatei ucrainene, în frunte chiar cu Valeri Zalujnîi, au solicitat în mod repetat abandonarea localității în favoarea unui aliniament nou, lipsit de riscurile încercuirii. Tot aceste surse afirmă că propunerea lui Zalujnîi a fost respinsă în mod categoric de către Zelenski, care insista asupra păstrării localității cu orice preț, starea de spirit a populației depinzând de rezistența acestui nou simbol.

În mod clar Ucraina pregătește o nouă ofensivă, informație transmisă prin canale de comunicare publice și repetată la intervale regulate de timp în ultima perioadă, atât pentru a încuraja populația cât și pentru a pune presiune pe agresori care trebuie să identifice, în timp util, sectorul de front în care aceasta se va desfășura și, bineînțeles, să o contracareze. În ceea ce privește temporizarea acesteia este foarte sigur că se va aștepta finalizarea rasputiției, adică, cel mai devreme, finalul lunii aprilie, când drumurile neamenajate, dar mai ales stepa, se vor usca și vor permite traversarea acestora de către vehicule de mare tonaj.

Trecerea timpului și prin aceasta ne referim la fixarea cât mai multor unități rusești în sectoare dificile ale frontului și împiedicarea acestora de a realiza acțiuni ofensive menite să schimbe configurația geografică a liniei de contact îi avantajează, bineînțeles, pe ucraineni. Care, pe de o parte își păstrează integritatea teritorială a țarii, dar mai ales, câștigă timp pentru a-și forma noi grupuri de luptă compuse din militari trimiși la perfecționare în țările partenere din NATO și echipate cu tehnică occidentală, care vor fi esențiale în viitoare ofensivă din primăvară.