Donald Tusk este al doilea polonez, după Papa Ioan Paul al II-lea, care ţine un discurs în limba română. De fiecare dată, s-a scris istorie.
La 7 mai 1999, Sfântul Părinte vorbea în Bucureşti despre „România- Grădina Maicii Domnului”. Nimeni, niciodată, nu ne-a perceput astfel.
La 10 ianuarie 2019, preşedintele Consiliului European, fostul prim-ministru al Poloniei (2007-2012) Donald Tusk, a citit un text entuziasmant în care, la final, a făcut un apel care va intra în noţiunile istoriei diplomaţiei de la Bucureşti: „Aş vrea să fac un apel la toţi românii să apere, în România şi în Europa, fundamentele civilizaţiei noastre politice-libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi Constituţia. Să le apere cu aceeaşi hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalti-uri la rând în finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, din 1986. Atunci, şi mie mi s-a părut imposibil dar el a reuşit. Şi voi veţi reuşi”.
Dacă păstrezi proporţiile şi aşezi într-o oarecare rigoare vorbele, Donald Tusk a spus precum Papa Ioan Paul al II-lea care, la Częstochowa, în anii 1980 ai Poloniei comuniste, invoca în faţa câtorva milioane de oameni un lucru extrem de simplu: „Nu vă fie frică!”. În doar câţiva ani, tirania comunistă era deja la coşul de gunoi al istoriei.
Ce au zis europenii la Ateneu?
Nimic în plus decât au transmis direct înainte de a veni la Bucureşti. Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, în formule foarte plastice, învelite în citate din Nichita Stănescu, Mircea Eliade şi Andrei Pleşu (scriitori, de altfel, foarte bine traduşi, cunoscuţi şi vânduţi în librăriile polone), a pariat zdravăn pe preşedinţia română a Consiliului Uniunii Europene, evocând o reuşită precum aceea a „Rapsodiei” lui George Enescu. Desigur, româna fluentă şi invocarea atâtor locuri comune de memorie românească – din care nu au lipsit şi Nadia Comăneci, Simona Halep, Eugen Ionescu, Dacia 1300, Tristan Tzara – au făcut din foarte pragmaticul şi puternicul om politic al Europei un câştigător detaşat al momentului.
Preşedintele Parlamentului European, italianul Antonio Tajani, îşi va încheia mandatul în luna mai, înaintea alegerilor europarlamentare. La Ateneul Român, unde a recunoscut că se simte „ca acasă”, a promis că în cele trei-patru luni ale mandatului rămas, va face eforturi consistente pentru repararea unei nedreptăţi. Este vorba despre apelul adresat tuturor statelor membre UE care blochează aderarea României la Spaţiul Schengen să îşi modifice poziţia. Faptul că există deschiderea totală şi onestă a Parlamentului European faţă de România în acest caz este extrem de important: de acum, diplomaţia de la Bucureşti, pe toate canalele, va trebui să convingă cel mai ostil membru UE, Olanda, să revină asupra deciziei de respingere categorică.
Nici Jean-Claude Juncker, pupat cu foc de prim-ministrul Viorica Dăncilă la intrarea în palat, nu a adus vorbe necunoscute românilor. Mai categoric decât atât a mai fost dar discursul a reiterat ferm o obsesie a preşedintelui Comisiei Europene: „Uniunea Europeană nu face compromisuri în ceea ce priveşte respectarea statului de drept şi a democraţiei”. Desigur, toţi decidenţii de la Bucureşti cunosc această situaţie.
Ce ne-au promis românii?
Preşedintele Klaus Iohannis a fost invitat în ultimele momente la ceremonia de la Ateneu, pe fondul disputelor mai vechi referitoare la menţinerea sau nu a Liei Olguţei Vasilescu în guvern, pe orice post ministerial liber. Şeful statului român, care va fi în mare parte preşedintele Consiliului Uniunii Europene pe durata mandatului României, a vorbit despre această provocare dar a lansat, dacă veţi citi cu atenţie, trei chei majore ale celor şase luni. Obiectivele, parţial asemănătoare celor anunţate de prim-ministrul Dăncilă, se referă la ieşirea Marii Britanii din UE, la fenomenul migraţiei şi la acela al securităţii din vecinătatea imediată. Preşedintele Iohannis nu a putut pronunţa în acest discurs numele Federaţiei Ruse dar au făcut-o, anterior, miniştrii de Externe ai României şi Poloniei. Este pentru prima dată când o preşedinţie rotativă a Consiliului Uniunii Europene stabileşte ca prioritate absolută „securitatea în vecinătatea imediată”, punând relaţiile cu Moscova în prim plan.
Celelalte trei abordări au avut destule similitudini, dat fiind că aparţin coaliţiei guvernamentale: prim-ministrul Viorica Dăncilă, preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, Florin Iordache. Promisiunile ferme şi angajante că România este pe un drum ireversibil alături de Uniunea Europeană au fost împănate, cât s-a putut, cu panseuri aşa-zis suveraniste, în fond provinciale, din care a rezultat că, vorba fostului ministru al Justiţiei, Florin Iordache, „În ciuda comentariilor politice, vă asigur de totala deschidere proeuropeană şi dorinţa ca România să-şi consolideze poziţia de stat membru cu drepturi egale”. În emoţia prezenţei atâtor oameni în sala Ateneului, dar şi sub impactul discursului lui Donald Tusk, nici măcar o trăsnaie de-a prim-ministrului Dăncilă nu a mai trecut observată: „Viitorul nostru se află mereu în faţă şi nu în spate”.
Nimic despre Liviu Dragnea?
Desigur, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, al treilea om constituţional în ierarhia statului român, a lipsit de la ceremonia de la Ateneu.
Toată media româneşti au comentat că, împreună cu tânăra lui prietenă, au plecat încă din 2 ianuarie cu un avion particular sârbesc, fie spre Verona, acolo unde Shakespeare i-a plasat pe Romeo şi Julieta, fie, mult mai credibil, în Maldive.
Că Liviu Dragnea o iubeşte pe Irina este, probabil, adevărat. Dar nu acesta este motivul pentru care el a lipsit de la ceremonia preluării oficiale a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către România. Dragnea este un om politic cu o bună capacitate de analiză şi a acceptat ceea ce este inevitabil pentru el de aproape doi ani: nimeni, nici un lider al Uniunii Europene, de la nici un nivel de decizie, nu doreşte să îl întâlnească. Prezenţa lui la Bucureşti ar fi vulnerabilizat zdravăn momentul festiv, ar fi afectat credibilitatea discursurilor oficialilor români, ar fi contrariat liderii europeni şi, ceea ce este şi mai grav, ar fi arătat în faţa camerelor de luat vederi singurătatea şi izolarea liderului PSD.
Or, în anul a două campanii electorale, Liviu Dragnea a preferat povestea, mai romanţată, a plecării alături de Irina pentru oferirea unui inel de logodnă. Costă procentaje electorale, desigur, dar nu distruge definitiv o imagine, cum s-ar fi întâmplat într-o seară în faţa unui Donald Tusk vorbind în română despre Helmuth Duckadam şi cele patru penalti-uri apărate la Sevilla, în 1986.
Acest articol face parte din campania
”România conduce Uniunea Europeană”,
un demers Info Sud-Est în care urmărim și analizăm cele mai importante evenimente de pe agenda blocului comunitar, în perioada în care acesta va fi condus de autoritățile de la București.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
