4 Iulie a trecut, dar Revoluția Americană sau Războiul de Independență american nu s-a rezumat nicidecum doar la ziua aceasta – fără îndoială, încărcată de simbolism – și nici la documentul cunoscut ca „Declarația de Independență”. Întregul proces de desprindere al coloniilor americane nu neapărat de metropola britanică, ci de Lumea Veche, a fost unul de o complexitate istorică, politică, economică, mentală pe care avem tentația de a o expedia din ignoranță.
De pildă, dimensiunea religioasă a avut un rol major în Revoluția Americană, oferind o justificare morală pentru opoziția față de britanici și asigurându-i pe coloniști că Revoluția era justă în fața lui Dumnezeu. Clerul din colonii, pastori și reverenzi, au răspândit acest mesaj și au îndeplinit o misiune care, altfel, ar fi trebuit să cadă în sarcina agenților seculari ai Revoluției. Acest cler s-a implicat cu tot avântul în tumultul evenimentelor și din mai multe posturi: capelani militari, redactori de scrisori în comisiile de corespondență, membri ai legislativelor, convențiilor constituționale sau ai Congresului și, nu în ultimul rând, ca luptători cu arma în mână.
La fel de adevărat este că revoluția a produs și fracturi în rândul Bisericii, mai ales celei Anglicane, ai cărei reverenzi erau legați prin jurământ să îl sprijine pe rege, sau în rândul quakeri-lor (o familie de mișcări religioase cu origini în Anglia secolului al XVII-lea, cunoscută și ca Societatea Prietenilor), care sunt, prin definiție, pacifiști. Unii dintre aceștia au considerat că pot pune mâna pe arme pentru a lupta contra britanicilor. Ei s-au numit quakeri liberi și s-au organizat mai ales în Philadelphia.
În sfârșit, dar la fel de important, Revoluția a consolidat mișcările milenariste în spațiul teologic ame-rican. La începutul războiului mulți clerici erau convinși că, având ajutorul lui Dumnezeu, America ar fi putut deveni scaunul Împărăției pe care Iisus Hristos o va ridica pe Pământ în zilele de pe urmă. Victoria asupra britanicilor era văzută ca un semn că Dumnezeu este de partea americanilor și a stimulat o intensificare a așteptărilor milenarist-utopice. Dacă mai adăugăm ca ingredient și optimismul secular privind viitorul Americii, este evident de unde a pornit excep-ționalismul american și credința că sunt noul popor ales.
Dincolo de aprecierile și ana-lizele celor care s-au aplecat peste ani asupra evenimentelor, este cât se poate de clar că revoluționarii înșiși au perceput acțiunile lor în termeni religioși, biblici. Stau mărturie pentru aceasta manifestele politice din epocă, scrierile literare, operele de artă plastică și, evident, predicile ținute credincioșilor. În 1777, de pildă, Abraham Keteltas, un cunoscut predicator al vremii, vorbea des-pre eforturile americane ca despre „cauza adevărului împotriva erorilor și a fariseismului, cauza unei credințe pure și neîntinate, împotriva bigotismului, superstiției și a invențiilor oamenilor, pe scurt, cauza Cerului împotriva iadului, a Împăratului universului împotriva prințului întunericului”. În același fel, într-o altă predică, Jonathan Mayhew a combătut ideea anglicană potrivit căreia creștinii sunt obligați să sufere și să îndure o conducere opresivă. El a argumentat că, dimpotrivă, rezistența la tiranie este o datorie creștină elementară. Așa se face că multe steaguri de luptă purtau mesaje religioase: „Rezistența la tiranie este obediență în fața lui Dumnezeu”.
Cum am spus, Biserica Anglicană a avut enorm de suferit de pe urma evenimentelor revoluți-onare, iar acesta pentru că Regele Angliei era și cap al Bisericii. Preoții anglicani și enoriașii lor au jurat supunere față de Rege. Cartea Rugăciunii Comune (The Book of Common Prayer), una fundamentală pentru Biserica Anglicană, conținea rugăciuni pentru monarh, implorându-L pe Dumnezeu să îl apere și să îl facă victorios în fața inamicilor. Or, în anii Războiului de Independență, acești inamici erau soldații coloniilor, mulți dintre ei anglicani. Loialitatea față de această biserică și față de liderul ei putea fi interpretată ca o trădare a cauzei americane. În același timp patrioți americani, dar și anglicani practicanți, mulți nu au vrut să renunțe la un element esențial al credinței lor, anume The Book of Common Prayer, astfel că au fost nevoiți să o modifice pentru a o adapta realităților politice. Pentru a da un singur exemplu, pe 25 mai 1776, Convenția din Maryland a votat ca „toate rugăciunile și cererile pentru Majestatea Sa Regele să fie, de aici înainte, omise în toate bisericile și capelele acestei provincii”. Pasajele excluse au fost înlocuite cu rugăciuni pentru Congresul Continental. În anii care au urmat independenței, clerul anglican care a rămas în noua Republică a început să pună problema înființării unei Biserici Americane Independente. Astfel, în cadrul unei convenții din 1789, a luat ființă Biserica Episcopală Protestantă din Statele Unite, fiind adoptată și o Carte de Rugăciuni mai potrivită și adaptată unei națiuni tinere și cu aspirații democratice. Dar la fel au procedat și alte denominații, care și-au înființat propriile lor entități bisericești independente: Biserica Episcopală Methodistă, Biserica Presbiteriană, anunțând, parcă, inflația de biserici, credințe și practici religioase pe care o regăsim astăzi în Statele Unite.
Ultimele postari ale lui Gabriel Stelian Manea (vezi toate)
- Mai mult decât o facultate - 16 iulie 2018
- 24 Ianuarie. O alternativă la Ziua Națională - 23 ianuarie 2015
- Moda globală a secesionismului - 23 septembrie 2014
