Există voci la Moscova care susţin că la 5 ianuarie 2019 s-ar fi repetat Marea Schismă a creştinătăţii din anul 1054, când Răsăritul s-a separat de Apus. Preşedintele Vladimir Putin, mai realist, a declarat că „ceea ce se întâmplă astăzi în Ortodoxie este de neimaginat. Un astfel de amestec al statului în afacerile Bisericii nu s-a mai văzut din perioada sovietică”. Iar preşedintele Petro Poroşenko al Ucrainei a transmis, într-un discurs ţinut în Radă (Parlamentul de la Kiev, n.red.) că Patriarhia Ortodoxă a Moscovei constituie „o ameninţare directă la securitatea naţională”. Alături de ei, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului nu lăsa nici un echivoc în declaraţia publică următoare semnării documentului de independenţă: „Poporul credincios ucrainean a aşteptat această binecuvântată zi vreme de secole”.
Între Rusia şi Ucraina războiul a trecut la un nou nivel: cel pentru ortodoxie. În fapt, independenţa Ucrainei merge mai departe iar agonia imperiului rus este din ce în ce mai vizibilă.
Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (Istanbul) a ales independenţa Ucrainei
La 5 ianuarie 2019, în Catedrala „Sf. Gheorghe” din Istanbul, sediul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, Patriarhul Bartolomeu I a semnat „tomos”, actul care atestă independenţa Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Au fost de faţă preşedintele Petro Poroşenko, venit de la o reuniune între patru ochi cu omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan, şi Mitropolitul Epifanie, cel care va păstori noua Biserică. Conţinutul tomos este unul dintre actele fondatoare ale statului ucrainean, chiar dacă independenţa politică formală a fost proclamată în decembrie 1991: „Recunoaştem – scrie Patriarhul Bartolomeu I – şi instituim, în interiorul graniţelor Ucrainei, Biserica Autocefală ca fiică spirituală a noastră şi chemăm Bisericile Ortodoxe din întreaga lume să o recunoască pe aceasta ca o soră şi să o pomenească sub numele de „Biserica Sfântă a Ucrainei”, ca fiind cea care are drept ascau oraşul istoric Kiev şi care nu poate pune episcopi dincolo de graniţele statului. Patriarhia Ecumenică va deţine puteri canonice în diaspora, iar jurisdicţia Bisericii autocefale este limitată la teritoriul statului ucrainean”.
Agenţia rusă de ştiri RIA Novosti a reluat intervenţia purtătorului de cuvânt al Patriarhului Rusiei, Kiril. Aleksandr Volkov descrie astfel decizia Patriarhului Bartolomeu I: „Patriarhia Constantinopolului a luat astăzi o decizie catastrofală. În primul rând pentru sine şi în general pentru Ortodoxie”. Iar purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a trimis agenţiei France Presse un text în care se prefigurează şi o ameninţare, nicidecum voalată: „Dacă au loc acţiuni ilegale, atunci, evident, la fel cum Rusia apără peste tot interesele ruşilor şi ale rusofonilor va apăra şi interesele ortodocşilor”.
Din cei 45 milioane locuitori pe care îi are oficial între frontierele sale, Ucraina numără peste 65% dintre ei în confesiunea ortodoxă, conform datelor oferite de Centrul Razumkov, care a efectuat un recensământ în 2016. Dintre aceşti 65%, aproape 40% au anunţat că se supun Patriarhiei Kievului (adică bisericii ucrainene), 23% către Patriarhia Rusă în vreme ce 25% se declarau „simpli ortodocşi”.
Actul de independenţă de la Constantinopol din 5 ianuarie 2019 anulează actul de integrare a bisericii ucrainene în cadrul Patriarhiei Rusiei, care datează din 1686, şi este un document fondator al independenţei reale a Ucrainei, pe fondul ostilităţilor armate declanşate în 2014 şi soldate cu ocuparea de către Rusia a peninsulei Crimeea şi a regiunilor răsăritene.
De regulă, în istorie, când un stat majoritar ortodox şi-a câştigat independenţa (faţă de Imperiul Otoman), a urmat întotdeauna şi formularea dorinţei de autocefalie a Bisericii. De regulă, fără scandal, ca în cazul României sau Serbiei. În alte situaţii, însă, cu scandal. Eliberarea Bulgariei, în urma războiului din 1877-1878, a condus la o dispută dură între Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, care se opunea autocefaliei pe motivul lipsei de independenţă politică (obţinută la Sofia abia în 1908), şi Biserica Ortodoxă Rusă care a militat pentru autocefalia bulgară.
După dezmembrarea URSS, Patriarhia Rusă a avut câteva victorii de etapă în Estonia şi Republica Moldova, unde clasa politică de la Tallinn şi Chişinău nu s-a implicat pentru ruperea totală de ortodoxia rusă. Astfel, în momentul de faţă, în cele două state există un compromis ortodox, o biserică naţională (în cazul Republicii Moldova, care este în subordinea Patriarhiei Ortodoxe Române) şi una care răspunde de Moscova. Acum, însă, în cazul Ucrainei, lucrurile stau complet diferit şi ţin de evoluţiile geopolitice recente care conturează independenţa administraţiei de la Kiev şi drumul ei spre vecinătatea europeană şi pierderea statutului de putere imperială europeană pentru Rusia.
Prin decizia Patriarhului Bartolomeu I, Ucraina a provocat cea mai importantă schismă din ultimele secole din creştinism şi ea are legătură cu independenţa politică a Kievului, asumată în realitate abia după 2014.
Patriarhii în politică: Cum a pierdut Rusia un război fără arme
Este mult prea sigură asocierea dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi puterea de la Kremlin ca să nu fie evaluată independenţa ortodoxiei ucrainene şi prin prisma pierderilor politice şi de influenţă ale Moscovei în Europa de Est.
Dar cum s-a ajuns aici?
Începutul adevăratei independenţe a Ucrainei se regăseşte desigur în pierderea teritoriilor din Răsărit şi a peninsulei Crimeea, în 2014, şi în politica fără echivoc îndreptată spre SUA şi Uniunea Europeană a preşedintelui Petro Poroşenko. Şi înainte, preşedinţi precum Viktor Iuscenko sau premieri precum Iulia Timoşenko au cochetat politic cu Occidentul, dar relaţia cu Rusia a rămas fundamentală, stabilă şi definitorie pentru Ucraina. În 2014, însă, războiul direct şi, apoi, acţiunile militare, sancţiunile şi disputele politice şi diplomatice au configurat, după câteva secole, o Ucraină independentă.
Ceea ce au început militarii şi politicienii de la Kiev au desăvârşit capetele bisericeşti.
La 7 aprilie 2018, la Istanbul, preşedintele Petro Poroşenko a avut o întâlnire mai degrabă politică cu Patriarhul de Constantinopol, Bartolomeu I, cerându-i să instituie înfiinţarea unei Biserici Ortodoxe Ucrainene unificate. După ample negocieri, şi opoziţia categorică a Kremlinului, la 7 septembrie 2018 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a anunţat că a acceptat autocefalia (independenţa) Bisericii Ortodoxe Ucrainene. O săptămână mai târziu, Biserica Ortodoxă Rusă a suspendat relaţiile cu patriarhia Ecumenică, a anulat toate participările la liturghii împreună cu reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice iar Bartolomeu I a fost scos din pomenirea în rugăciuni. Mai grav, însă, la 15 octombrie 2018, întrunit la Minsk, în capitala Belarusului, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a enunţat explicit întreruperea comuniunii euharistice cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol pentru ierarhia bisericească, cler şi mireni. Cu alte cuvinte, frecventarea reciprocă a bisericilor la nivel de simplu credincios (mirean) este oprită şi sancţionabilă canonic.
Desigur, rămâne de văzut dacă decizia de la Minsk se va aplica şi teritoriului Muntelui Athos, care este în administrarea Patriarhiei de Constantinopol. Acolo, Rusia deţine mănăstirea Sf. Pantelimon şi mai bine de 50.000 de pelerini ruşi vizitează anual locurile sfinte ale ortodoxiei.
În războiul dintre Patriarhii au intervenit imediat şi politicieni, şi capi ai Bisericilor Ortodoxe.
Preşedintele Vladimir Putin a susţinut în faţa presei ruse, la sfârşitul anului 2018, că separarea bisericilor ortodoxe „se întâmplă în ajunul campaniei electorale şi în vederea sporirii prăpastiei dintre popoarele rus şi ucrainean”. “De acum – a declarat liderul de la Kremlin – Biserica Ortodoxă a Ucrainei va fi sub tutela Constantinopolului şi va răspunde cum îi vor cere „copiuţele trimise de la Washington”. Înainte de a ajunge în vizită oficială la Belgrad, într-un interviu acordat cotidianului de seară sârb „Vecernie novosti”, la 16 ianuarie, Vladimir Putin a ţinut să alăture oficial interesele Patriarhiei de la Constantinopol de cele ale Ucrainei şi SUA, insistând că este mai puţin vorba aici de interese duhovniceşti, cât despre strategie şi politică internaţională.
Dar şi pentru Moscova este la fel.
Patriarhul ortodox al Rusiei, Kiril, cel care a anunţat în repetate rânduri că preşedintele Vladimir Putin este nimic altceva decât „un miracol al lui Dumnezeu”, a atacat violent pe Patriarhul Bartolomeu, reproşându-i apropirea excesivă de Biserica Catolică şi de Papa Francisc I, reiterând alegaţiile analiştilor privind existenţa unei reale competiţii între Moscova şi Constantinopol pentru administrarea bisericilor ortodoxe, în special ale comunităţilor din Europa occidentală şi America de Nord. Aceluiaşi Patriarh Bartolomeu preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, i-a mulţumit public, în numele poporului său, „pentru curajul de a lua această decizie istorică”.
Imediat după anunţul din septembrie 2018 al Patriarhului Bartolomeu că va emite actul de independenţă al ortodoxiei ucrainene, publicaţia ateniană „Elefterios Typos” analiza un scenariu care, în linii mari, s-a îndeplinit. Susţinerea pentru Bartolomeu şi Ucraina a venit de la capii bisericilor din Grecia, Cipru şi Albania în vreme ce în spatele Patriarhiei Moscovei s-au aliniat, la fel de ostile, Patriarhiile Serbiei, Bulgariei şi cea de la Ierusalim. Irineu, Patriarhul Serbiei, a dat publicităţii o declaraţie în care arăta că „Biserica noastră se află într-o mare ispită. Ispită care a venit prin ierarhul nostru, Patriarhul Ecumenic, decizie care se poate dovedi catastrofală pentru bisericile noastre”. Patriarhul Bulgariei, Neofit, a criticat vehement decizia „politică” de la Constantinopol şi Kiev şi a acuzat direct „destabilizarea situaţiei din Ucraina”. Iar Teofil al III-lea Patriarh de Ierusalim, a trimis celorlalte Biserici Ortodoxe un comunicat în care arată că „Unitatea Bisericii este un dar al Duhului Sfânt şi noi suntem chemaţi să o păstrăm şi să o întărim. Distrugerea acestei unităţi este o crimă gravă”.
Unde este România în războiul Patriarhilor?
Acolo unde se află şi politica oficială. Alături de o Ucraină independentă şi cu integritate teritorială.
Şi, desigur, cu o relaţie bilaterală cu Rusia de-a dreptul îngheţată, fără nici un demers notabil deşi în 2018, de pildă, s-au împlinit 140 de ani de legături diplomatice.
Totuşi, o poziţie oficială de susţinere a Patriarhiei de la Bucureşti faţă de independenţa Bisericii Ortodoxe Ucrainene încă lipseşte. Patriarhul Daniel a cerut public ca „Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi Patriarhia Moscovei trebuie să ajungă împreună la o soluţie, păstrându-se unitatea de credinţă şi libertatea administrativ-pastorală”. Mai exact, Biserica Ortodoxă Română vrea să spună că nu are reţineri în a recunoaşte independenţa Kievului dacă, în viitor, se vor respecta două condiţii fundamentale: protejarea comunităţilor de credincioşi români din Bucovina de nord şi Basarabia de sud (slujbe în limba română) şi susţinere pentru Patriarhia de la Bucureşti în competiţia confesională cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova.
Vocea oficială a ortodoxiei româneşti este şi cea mai importantă dintre arbitri: în afara celor doi adversari – Rusia şi Ucraina – România are cea mai importantă comunitate de credincioşi ortodocşi din lume, oficial în jur de 19 milioane de suflete.
În octombrie 2018, când era deja prefigurată independenţa Bisericii ucrainene, foarte influentul cotidian independent moscovit „Kommersant” publica o amplă analiză dedicată subiectului. „Pentru Rusia, – scrie comentariul – extinderea NATO în Ucraina este inacceptabilă şi greu de admis dar ruperea bisericii ucrainene de cea rusă ar fi un dezastru mai mare.”
Pierderea Ucrainei din componenţa conceptului strategic imperial rus russki mir (lumea rusă) este un moment extrem de important nu doar pentru reconfigurarea forţelor în Europa de Est dar şi pentru reevaluări la Kremlin. Pentru spaţiul acesta imperial, Federaţia Rusă a acceptat să intre în conflicte militare peste tot în fosta URSS, susţinând apoi formule statale nerecunoscute internaţional dar finanţate de la Moscova: Abhazia, Osetia de Sud (desprinse din teritoriul Georgiei), Transnistria, Nagorno-Karabah, Crimeea şi autoproclamatele republici din Estul Ucrainei. Dacă pe fronturile armate şi în disputele diplomatice Moscova a reuşit să „îngheţe”, în bună măsură, situaţii şi realităţi care îi sunt adesea defavorabile, păstrând influenţă, în războiul ortodox al patriarhilor Federaţia Rusă a pierdut. Ucraina a obţinut, abia acum, adevăratul certificat internaţional al independenţei. Cel mai probabil este începutul: urmează Republica Moldova şi, de ce nu, Belarus.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
