Tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi, semnat la 21 iulie 1774 în mijlocul Dobrogei, consfinţea viitorul permanent al relaţiilor dintre Imperiul Otoman şi Rusia: competiţia geopolitică pentru Balcani şi regiunea Mării Negre. De atunci, cele două state nu s-au regăsit niciodată în aceeaşi alianţă sau de aceeaşi parte a frontului în lupta pentru influenţă. O scurtă experienţă din tinereţea noilor regimuri, în 1921, – Sovietele şi mişcarea republicană turcă- nu a inclus şi o relaţie apropiată între Lenin şi Kemal pentru că noul stat de la Ankara nu a acceptat totalitarismul ca formulă de organizare. Prin urmare, dacă două secole şi jumătate de istorie spun că Rusia şi Turcia nu pot fi aliate niciodată, de ce s-ar fi întâmplat acest lucru tocmai după tentativa de lovitură de stat din noaptea de 15 spre 16 iulie 2016?
Din chiar momentul primului război din Crimeea, din 1853- 1856, Imperiul Otoman, apoi Turcia, au intrat în sistemul european de relaţii internaţionale şi instituţionale. Fie că au învins, fie că au câştigat, Imperiul Otoman şi, apoi, Turcia, s-au aflat tot timpul în alianţe cu Marea Britanie, Franţa, Germania şi, de la începutul anilor 1950, cu statele NATO şi, în particular cu SUA.
Relaţia dintre Ankara şi Washington este una istorică, profundă, de anvergură şi care priveşte nu doar colaborarea de politică externă ci, mai precis, ţine de o sumedenie întreagă de ingrediente interne: economie, societate, administraţie, cultură, educaţie, drepturile omului, justiţie. Modelul american a penetrat, în deceniile de prietenie neconvenţională, în aproape toate mediile iar SUA s-au dovedit, în decenii, un aliat convingător şi stabil. Chiar dacă nu pare, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, la Ankara a scos la iveală mai degrabă aspectele emoţionale ale unei relaţii solide şi fără îngrijorări. O regăsire după o despărţire mai lungă, în care timp partenerul de viaţă a trecut peste câteva praguri.
Acuzat de mai multe cancelarii europene de derapaje consistente în ceea ce priveşte statul de drept în contextul evoluţiilor de după tentativa de lovitură de stat, preşedintele Recep Tayyip Erdogan nu şi-a ascuns niciodată iritarea pentru izolarea în care s-a aflat Ankara. În acest sens, anumite gesturi au stârnit îngrijorare sau curiozităţi: vizita intempestivă la Sankt Petersburg, la începutul lunii august, a şefului statului la „prietenul” Vladimir Putin sau întâlnirea de la Teheran dintre şefii diplomaţiilor din Turcia şi Iran. Reglementarea raporturilor turco- ruse, după luni bune de tensiuni, a survenit în contextul în care a început, practic, reorganizarea viitoare a Siriei şi a unei bune părţi din Orientul Mijlociu, după înfrângerea organizaţiei teroriste Stat Islamic.
Revenirea alianţei dintre Turcia şi Israel a sistematizat, şi mai bine, rolul Turciei în regiune. Iar Joe Biden nu a făcut decât să admire, în timpul vizitei sale, debutul ofensivei terestre a armatei turce în Nordul Siriei, într-un context extrem de încărcat cu interese şi planuri de revendicare a influenţei. „Turcia este pregătită să continue operaţiunile în Siria atât timp cât va fi necesar pentru a distruge organizaţia teroristă Stat Islamic” a anunţat vicepreşedintele american întreaga comunitate internaţională. După ce a plecat de la întâlnirea cu Vladimir Putin, preşedintele Erdogan nu a avut ce anunţa: Turcia şi Rusia sunt pe baricade opuse în Siria şi în Orientul Mijlociu. În plus, s-au semnalat destule eforturi europene pentru a decupla alianţa turco- americană, de ar fi de amintit doar elucubraţiile oficiosului Uniunii Europene, Euractiv, privind transferul arsenalului nuclear de la baza din Incirlik către una din România, posibil Deveselu. Nu a fost deloc un caz izolat dar atacurile propagandistice sistematice la adresa aliaţilor cei mai fideli ai SUA din Europa nu au avut efect: recent s-a configurat o nouă reuniune a trilateralei Turcia- România- Polonia.
Suportul SUA, şi al Israelului, pentru configurarea politicii turce în lumea arabă este esenţial şi, cel mai probabil, va exista o poziţie comună în ceea ce priveşte viitorul politic al preşedintelui sirian Başar al- Assad şi noua organizare administrativă a regimului de la Damasc. O opţiune care, la fel de sigur, va fi diferită de aceea, poate tot comună, a Rusiei şi Iranului. La fel de sigur, Washingtonul nu va încuraja, în noile condiţii, o administraţie autonomă a kurzilor sirieni, foarte activi în lupta împotriva Statului Islamic şi a taberei lui al-Assad şi va ţine cont de interesele Ankarei în acest sens. Practic, Turcia poate redeveni un jucător influent în împărţirea Siriei şi în viitoarea reorganizare a Orientului Mijlociu. Şi acest lucru, a dovedit-o întâlnirea recentă Erdogan- Biden, nu poate fi gândit în afara alianţei dintre cele două state.
Cel de-al doilea punct al înţelegerii recente de la Ankara pare, la prima vedere, mai consistent. Doar la o privire superficială, însă, pentru că, mai degrabă, aici se pot devoala mai degrabă resursele interne ale unei relaţii de încredere. Extrem de agrementată cu reproşuri sentimentale, e drept. Pentru că preşedintele Recep Tayyip Erdogan se afişa supărat pe aeroport, în aşteptarea vicepreşedintelui american, întrebat despre valoarea vizitei: „E târziu, prea târziu. Aliatul strategic ale americanilor a trecut printr-o tentativă de lovitură de stat şi ei au aşteptat 45 de zile pentru a veni. Acest lucru ne întristează.” Aşa este, a spus Biden, am venit mai târziu decât a trebuit şi, în acest context, a cerut oficial scuze Turciei. Se spune, însă, că la extrem de densa întrevedere dintre cei doi s-a vorbit îndelung, între altele, despre familii, nepoţi, planuri personale de viitor şi altele asemenea pe care doar prietenii apropiaţi şi le pot permite.
Fethullah Gullen, clericul auto-exilat în SUA din 1999 şi acuzat de organizarea tentativei de lovitură de stat, a fost personajul central al discuţiilor vicepreşedintelui Joe Biden cu oficialii turci. Preşedintele Erdogan nu s-a ferit de reproşuri la adresa Washingtonului: Ankara aştepta să fie protejată de cel mai apropiat partener în tulburările care au lovit-o şi, mai ales, de acuzele europenilor. Joe Biden este cel mai înalt oficial care vizitează Turcia după 15 iulie şi a declarat, din chiar primele momente, că Ankara este un „aliat crucial” şi că „înţelege” „sentimentele profunde” ale prietenilor săi faţă de Fethullah Gullen. Oficiali americani din delegaţie au apreciat, în plus, şi în total dezacord cu opiniile europene, că preşedintele Erdogan este „interesat de promovarea democraţiei şi a relaţiilor strategice cu SUA”, făcându-se referiri, însă, şi la situaţia recentă a drepturilor omului.
John Earnest, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, a stabilit, în chiar timpul vizitei, că extrădarea lui Fethullah Gulen, solicitată public de Turcia, nu este o decizie care să privească Administraţia Barack Obama pentru că este de resortul instituţiilor juridice americane. „Decizia privind extrădarea nu aparţine preşedintelui Obama” a declarat Earnest. Cu alte cuvinte, deja, trimiterea lui Gullen în Turcia nu mai reprezintă o decizie politică. A spus-o, răspicat, şi vicepreşedintele Biden: SUA nu au nici un interes pentru a proteja vreo persoană dar Washingtonul va respecta toate exigenţele în materie de norme juridice. Or, până acum, a continuat Biden, SUA au primit doar alegaţii şi solicitări, nu şi probe contra clericului acuzat de Ankara.
Totuşi, trimiterea cazului Gullen din sfera relaţiilor politice în aceea a domeniului strict, juridic, este o evoluţie spectaculoasă în redimensionarea alianţei dintre SUA şi Turcia. Mai mult decât atât, o extrădare nu va avea, de acum înainte, nicio asumare politică în faţa mai fermilor aliaţi din Uniunea Europeană, extrem de susceptibili în legătură cu viitorul democraţiei turce.
Practic, într-o singură zi, Joe Biden a readus Turcia în lumea aliaţilor naturali şi vechi ai Occidentului: va dura ceva, probabil, până când şi Europa va accepta această realitate. Efortul Administraţiei Obama este cu atât mai salutar cu cât, se ştie, în ultimele luni de mandat puţini locatari ai Casei Albe îşi mai asumă decizii strategice, pe termen lung. Pe de altă parte, Ankara a recăpătat, prin sprijinul american consistent, capacitatea de a interveni în Orientul Mijlociu, după o lungă perioadă de stagnare şi regres.
Ce va urma?
Cel puţin aproape sigur o colaborare strânsă turco- americană în dosarul sirian şi discuţii sistematice cu liderii europeni pentru detensionarea relaţiilor cu Ankara. La fel de probabil, o revenire la agenda de integrare a Turciei în Uniunea Europeană şi la un status quo în raporturile Ankarei cu Kremlinul şi Teheranul, până acum percepute de mulţi analişti drept potenţiale variante de cooperare.
Nu va fi, evident, o schimbare rapidă dar cele aproape două luni de certuri cotidiene vor semăna cu o banală criză conjugală. Pentru că, aşa cum comenta recent Faruk Lologlu, fost ambasador la Washington, pur şi simplu „relaţia turco- americană este ca un mariaj catolic: nu există divorţ”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
