Lăcașele de cult ale celor ce aproape nu mai sunt. Bisericile armenească și bulgară din Constanța Veche

Biserica „Sf. Maria“, „nava de salvare“ a armenilor constănțeni

„Atât timp cât în România va exista cel puțin un armean, biserica va exista și va conserva aminitirea armenilor“, afirmă preotul Avedis Mandalian, cel ce a slujit la Constanța timp de 26 de ani.

La recensământul din anul 2011, comunitatea armenilor din Constanța număra 230 de suflete. Cam toți atâția armeni își duceau traiul în vechea cetate a Tomisului și la începutul anilor `80 ai secolului al XIX-lea, atunci când, aproape de mahalaua grecească, la capătul fostei străzi Tomis, astăzi devenită Callatis, se construia, în lemn, Biserica armenească „Sf. Maria“.

Alături de ea, privind spre mare din capătul falezei înalte, o clădire în formă de cub, în stil neoclasic, fără decoraţiuni exterioare, ce respecta linia arhitectonică a cartierului grecesc, devenea sediul școlii armenești.

În Constanța acelei perioade găseai puţine lăcașe de cult: Biserica greacă, în nordul zonei peninsulare, Geamia Hunkiar, construită la o aruncătură de băț și la un an distanță de aceasta şi vechea geamie Mahmudie, din Piaţa Ovidiu, ce avea să fie demolată curând.

În acele vremuri, când Dobrogei îi era încă greu să se desprindă de cutumele otomane în favoarea noilor viziuni ale administrației românești, armenii nu erau mulți la Constanța. Însă jucau un rol important în dezvoltarea orașului. Spiritul negustoresc, bunul gust, iubirea de artă și stiluri arhitectonice împrumutate din toată lumea au convins Primăria Constanței să doneze, în anul 1880, un teren de 1300 mp în mahalaua Cealic, pe malul mării, special pentru construcția viitoarei biserici și școli armenești.

Iar armenii constănțeni s-au apucat de treabă. Nazaret Torosian, marele proprietar armean cunoscut pentru construcția, la 1900, a casei din Piața Ovidiu ce îi purta numele, care a găzduit la parterul său un local de lux, cu tușe occidentale la acea vreme, numit „Bristol“, a fost cel ce a ctitorit Biserica armenească „Sf. Maria“.

Devenit centrul spiritual, cultural și educațional al armenilor din Constanța, acest complex ce includea biserica și școala armenească anunța dezvoltarea unei comunități ce avea să lase multe orașului de la malul mării.

Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea în Dobrogea trăiau 75 de familii de armeni, după socotelile lui Ion Ionescu de la Brad, în momentul construcției bisericii armenești, la 1881, Constanța găzduia 175 de suflete armenești. Foarte repede, în mai puţin de două decenii, în Constanța locuia o comunitate de armeni ce însuma aproximativ 600 de persoane.

Dezvoltarea numerică a comunității face ca și viața culturală și spirituală din sânul său să înflorească. Astfel, la 1906, apare la Constanța prima publicație în limba armeană din România. Denumită „Maro“, însemnând Maria, această primă publicație reprezenta o certificare a importanței intelectuale şi financiare a acestei comunități. Un an mai târziu, în 1907, comunitatea de aproape 600 de suflete scotea din tipar o altă publicație în limba maternă, la Constanța apărând și revista „Ararat“ (muntele sfânt al armenilor, unde, legenda armenească spune că s-a oprit Arca lui Noe).

După Primul Război Mondial, importanța armenilor la Constanța este accentuată prin ocuparea funcției de adjunct de primar al orașului de către Krikor Zambaccian, în anul 1925. Colecționar și critic de artă, membru corespondent al Academiei Române, iubitor de frumos ce a inventat conceptul de consignație de artă, Krikor Zambaccian făcea parte din intelectualitatea constănțeană, iar casa sa din Constanța Veche, etalon al art- nouveau- ului, ajunsă astăzi în stadiul de ruină, se remarca din punct de vedere arhitectural.

În aceeași perioadă în care Krikor Zambaccian era adjunct de primar, un alt armean bogat, Aram Damadian, președinte al Asociației Cerealiștilor din Constanța, se oferea să finanțeze o bună parte din costurile construcției clădirii în care astăzi își desfășoară activitatea una dintre cele mai importante instituții de învățământ din România: Colegiul Național « Mircea cel Bătrân ».

Recensământul din anul 1928, primul realizat după refugiul armean, în urma atrocităților din Imperiul Otoman din anul 1915, arăta că în Constanța interbelică trăiau aproximativ 3750 de armeni.

Școala armenească, publicațiile în limba natală și toleranța administrațiilor locale, deschise către multiculturalitate, ofereau armenilor un loc prielnic pentru dezvoltare.

Într-un interval de aproape jumătate de secol, bisericilor greacă, armenească și Geamiei Hunkiar li s-au alăturat, între altele, Catedrala Ortodoxă, Sinagoga Așkenază, Templul Sefard, Biserica Bulgară, Moscheea Carol I și Bazilica Catolică. Constanța Veche devenea centrul multiculturalității în România.

Aflat în vizită pe meleagurile Dobrogei, la 1901, antropologul elvețian Eugene Pittard scria despre Constanța: „Diverse religii în acest Turn Babel, cu bisericile lor; catedrală ortodoxă, biserici protestante, catolice, armenești, grecești, iar minaretele turcești înalță siluete fine pe cerul albastru“.

A urmat perioada cenușie a celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când mai toate bisericile Constanței Vechi au avut de suferit. Bisericuța din lemn a armenilor a fost mistuită de flăcări în anul 1940, fiind distrusă în întregime. Slujbele au fost mutate în sala de festivități a școlii armene, și, abia după jumătate de secol, în anul 1990, acestei clădiri, adică vechii școli, i-a fost adăugată o clopotniță tipic armenească.

Preotul Avedis Mandalian este cel ce, începând cu anul 1998, hotărăște să reconstruiască, la interior, biserica. La etaj, unde se află sala de rugăciune, imaginea este dominată de arcadele largi și de altarul deschis, lipsit de catapeteasmă. Elemente ale artei medievale armenești și icoanele de dimensiuni mari completează tabloul acestui lăcaș de cult, declarat monument istoric de arhitectură.

Tot preotul Mandalian a fost cel care, în afara reconstrucției bisericii, s-a ocupat și de reconstrucția spirituală și educațională a tinerilor armeni: „Am slujit din septembrie 1986 până în martie 2012 la Biserica armenească din Constanța. Am introdus cursuri de limba armeană în fiecare sâmbătă, câte patru ore. Din 1990 am ținut cursurile la uniune și aveam 40 și ceva de cursanți. În fiecare duminică, cel puțin cu o oră și jumătate înaintea slujbei, veneau coriștii, dar și ceilalți credincioși, ca să vorbim de istorie. Încercam să îi ancorez în trecut, să le stârnesc interesul, curiozitatea, dar mereu îi lăsam în suspans pentru duminica viitoare. Biserica a fost deschisă în fiecare zi de la 8 jumătate dimineața până la 5 seara, timp de 26 de ani. N-am avut niciodată concediu și am fost oricând, la orice oră, disponibil pentru orice problemă a comunității. La mine nu apelau doar pentru probleme religioase, ci pentru orice problemă și îi sprijineam cu orice am putut“.

Referitor la importanța bisericii în rândul comunității armenești, părintele Avedis Mandalian declară: „Biserica este nava armenilor. Nava ne asigură adăpost, dar dacă în rândul echipajului nu există colaborare, nava este afectată și automat și echipajul. Unui armean îi poți spune orice, dar să nu vorbești urât de biserică. Biserica e mândrie națională“.

Iar Biserica „Sf. Maria“ a reprezentat, pentru armenii constănțeni, centrul dezvoltării comunității timp de aproape un secol și jumătate.

Astăzi, în Constanța, au mai rămas aproape 200 de suflete armenești. Comunitatea îmbătrânește, dar părintele Avedis Mandalian este optimist: „Eu am ferma convingere că în Constanța patrimoniul va fi bine conservat. Este o comunitate cu mare potențial de dăinuire. Și peste 100 sau 200 de ani vor mai fi armeni la Constanța. Biserica și Uniunea Armenilor din România vor conserva patrimoniul. Atât timp cât în România va exista cel puțin un armean, biserica va exista și va conserva aminitirea armenilor. Ne ajută și statul român. Comunitatea armeană din România și biserica au fost sprijinite de statul român“.

Printre armeni, este bine cunoscut ritualul cafelei. Ei afirmă că au cea mai bună cafea, nu neapărat datorită calității superioare a acesteia, ci datorită responsabilității cu care este preparată.

În jurul cafelei se strâng armenii, își vorbesc limba și discută afaceri. Vizita armenească, spun ei, are o caracteristică specifică: vii și nu mai pleci.

Armenii au venit la Constanța și au creat o istorie comună cu celelalte comunități ale orașului, contribuind la dezvoltarea urbei, iar memoria lor, ce o regăsim astăzi la Constanța, în jurul Bisericii „Sf. Maria“, n-ar trebui să plece niciodată.

Bulgarii, Țarul Nicolae al II-lea și Biserica lor din Constanța

În perioada de glorie a Constanţei, între cele două Războaie Mondiale, lângă clădirea dominantă a Băncii Româneşti, locuinţa impunătoare a avocatului Benderli şi frivolul hotel „Bulevard”, adică în ceea ce, până nu demult, fusese cartierul bulgăresc al oraşului, se putea zări, albă, cochetă şi bine îngrijită, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”. Enoriaşii din vecinătate erau mândri de ctitoria lor, mai ales că nu puţine au fost momentele în care îşi pierduseră speranţa că o mai pot vedea aievea, ca simbol al prezenţei lor în oraşul de la Marea Neagră.

Pe bulgarii constănţeni, niciodată în sumă mai mare de o mie de suflete, îi puteai găsi lesne în micile ateliere meşteşugăreşti sau în prăvăliile cu de toate, care abundau pe străzile comerciale ale oraşului, în special prin preajma pieţii Ovidiu. Dar faima venea dinspre grădinile de legume, din mahalale sau din satele de prin jur, trufandalele fiind preţuite cum se cuvine atât în bucătăriile obişnuite cât şi, la preţuri cum se cuvine, de nenumăratele restaurante şi birturi care înfloreau pretutindeni, vara îndeosebi. Se pricepeau, ca nimeni alţii, să aducă la timp prima recoltă, să scoată din truda pământului legume şi verdeţuri cu gusturile pe care le cereau clienţii. Şi nu puţine averi s-au făcut din micile grădini ale oraşului.

La mai puţin de un deceniu de când Dobrogea veche devenise românească, după Războiul de Independenţă din 1877- 1878, bulgarii constănţeni au înţeles că mersul istoriei este unul fără întoarcere şi au stabilit că este nevoie să rămână prezenţi pe locurile strămoşilor lor, fără să se piardă în puzderia de neamuri, limbi şi religii care locuiau aici. Poate s-au sfătuit şi cu bulgarii din Tulcea, mai bogaţi, mai influenţi şi mai numeroşi. Aceştia din urmă îşi ridicaseră imediat după războiul Crimeii, în 1857, încă sub stăpânire otomană, o biserică de piatră, cu ceas, cu hramul „Sf. Gheorghe” şi cu o mare şcoală în curte.

Prin vocea consilierului lor comunal, Ivanciu Hagi Stoian, bulgarii constănţeni au cerut să îşi construiască o biserică şi, în curtea ei, o şcoală, aşa cum era la Tulcea. Cei mai bogaţi, dar şi aceia mai nevoiaşi, au pus banii pentru cumpărarea unui teren, în cartierul bulgăresc, acolo unde, de pe vremea stăpânirii otomane încă, transformaseră un fost depozit, dezafectat, în lăcaş de rugăciune. Se uitau cum toţi vecinii lor, şi creştini, şi musulmani, îşi ridicau care mai de care biserici mai mari şi mai frumoase şi cum acolo se slujea în limba fiecăruia.

Primăria Constanţei nu s-a opus. Mica delegaţie bulgară l-a convins, repede, şi pe ministrul Cultelor, Take Ionescu, să îi ajute după ce l-au asigurat pe acesta că fruntaşii comunităţii garantau cu averile lor că vor clădi şi întreţine biserica cu toate cele necesare. Şi, cu toate acestea, lucrurile se tot amânau. Ministrul le spusese mai puţin pe şleau, în 1895, că Episcopia Ortodoxă a Dunării de Jos era aceea care nu găsea timp pentru această problemă. Take Ionescu era fiu de mic proprietar de prăvălie, bulgarii primiţi veneau şi ei din aceeaşi lume. Poate că, la acea vorbă, au înţeles că multe sunt căile Domnului şi că, pe lângă sprijinul ministrului, mai trebuia ca şi enoriaşii să bată un drum până la Episcop.

Între timp, negustorii şi zarzavagii bulgari şi-au făcut o mică delegaţie care a fost trimisă, pe cheltuială proprie, peste tot. La Bucureşti, i-a primit agentul diplomatic al Bulgariei care i-a sfătuit să meargă la Sofia. Aici, au ajuns la deputaţii Sobraniei şi chiar la prinţul Ferdinand, cărora le-au cerut ajutorul. Nici aceştia nu puteau face mare lucru pentru că, la vremea aceea, Bulgaria nu era stat independent şi nu ar fi îndrăznit să tragă de urechi, mai mult decât prin ziare oficioase, pe cineva de la Bucureşti. S-au gândit, cu toţii, să îi ceară ajutor ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, cel care se dorea protectorul Ortodoxiei în Balcani. Ferdinand al Bulgariei putea să apeleze la această soluţie. La 30 ianuarie 1894 i se născuse primul urmaş, Boris, viitor ţar, iar vlăstarul regal era năşit de chiar cuplul imperial de la Petersburg. Ţarul rus nu a făcut aproape nimic pentru doleanţele bulgarilor constănţeni dar aceştia au fost convinşi că lucrurile se mişcă mai repede datorită augustei oblăduiri imperiale. Nici nu a avut timp să îşi vadă darul când a poposit la Constanţa, pentru câteva ore, în vara anului 1914, în ultimele zile de pace.

Fie că bulgarii au priceput mai greu, fie că Episcopul de la Galaţi a fost mereu ocupat, abia în 1898 Ivanciu Hagi Stoian a venit la Primărie cu înalta aprobare de construcţie. Repede, la 8 octombrie, primarul Constanţei, Eugen Schina, a semnat autorizaţia de construire, pe strada Maior Gh. Şonţu, a unei biserici ortodoxe ce urma să fie proprietatea comunităţii bulgarilor constănţeni. În semn de preţuire pentru ţarul Rusiei, naşul viitorului regal al Bulgariei şi sprijinul credinţei ortodoxe la Sud de Dunăre, hramul a fost stabilit drept „Sf. Nicolae”.

După aproape un deceniu, în 1907, Biserica bulgarilor „Sf. Nicolae” a fost sfinţită şi, în curtea ei, a fost deschisă şi şcoala. Încă nu se construise faleza, Cazinoul şi hotelul „Palace”, cum nu apăruse nici hotelul vecin „Bulevard”, aşa încât, pentru o scurtă vreme, lăcaşul de rugăciune, cu inscripţii chirilice şi cu Sf. Kiril şi Metodie pictaţi în frescă, pe pereţi, era ferit de zgomotul şi tumultul vieţii de zi şi de noapte din piaţa Ovidiu.

Primul mare Te Deum s-a ţinut, în faţa asistenţei emoţionate, când a venit vestea că Patria Mamă, Bulgaria, a devenit independentă, la 22 septembrie 1908 şi că, în capitala vechilor ţari, Veliko Târnovo, s-a încoronat Ferdinand, pentru prima dată după jumătate de mileniu de dominaţie otomană. Apoi, în vara fierbinte a lui 1913, când Dobrogea a devenit mai mare cu cele două judeţe sudice, cedate de Bulgaria, nu puţine au fost rugăciunile pentru salvarea a ceea ce se mai putea păstra din onoarea şi speranţa unei ţări tinere, fără experienţă şi a unui ţar aventurier.

Biserica „Sf. Nicolae” a fost cruţată de dezastru şi de furturi în timpul ocupaţiei bulgare asupra Constanţei, din toamna anului 1916 şi până în toamna lui 1918. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla în piaţa Ovidiu şi chiar pe străzile vecine, lăcaşul sfânt a rămas un loc de retragere spirituală şi de tihnă într-o vreme în care puţine valori rămâneau ferme şi constante şi aşa a rămas şi cele două decenii de pace şi prosperitate care au urmat.

Sfârşitul vieţii bulgare la Constanţa nu este rezultatul unui cataclism militar sau a unuia natural. În a doua vară a celui de-al Doilea Război Mondial, la 7 septembrie 1940, s-a semnat Tratatul dintre România şi Bulgaria. Judeţele sudice ale Dobrogei au fost părăsite fără condiţii, lăsând în urmă mai bine de două decenii de viaţă românească, mai bună sau mai puţin bună. Cei doi vecini mai iscăleau, în acelaşi act, şi angajamentul că, până la venirea iernii, vor proceda la „schimbul obligatoriu dintre supuşii români de origine etnică bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa şi supuşii români de origine etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra”. Nici la Sofia, nici la Bucureşti nu s-a vorbit pe şleau: era prima purificare etnică pe care o cunoştea fiecare dintre cei doi vecini.

În toamna anului 1940, Biserica albă „Sf. Nicolae” a rămas fără enoriaşi, pustie, la fel ca şi uliţele bulgăreşti din cartier. Numele ţarului Rusiei nu i-a adus noroc, cum fără noroc a fost şi viaţa împăratului. Au plecat şi negustorii, şi meşteşugarii şi harnicii zarzavagii. Nici şcoala nu a mai fost deschisă în acea toamnă: nu mai vorbea nimeni limba bulgară în Constanţa.

În vara lui 1941 nu a mai fost sezon estival pe litoral pentru că, devreme, pe 22 iunie, a început războiul cu URSS. Şi, la fel de repede, avioane sovietice au bombardat Constanţa şi au ruinat, între altele, Catedrala Ortodoxă. Un destin istoric a desemnat mica biserică albă a bulgarilor să preia, până la instaurarea comunismului, rolul de catedrală a oraşului. Avea să fie, atunci, ultima mare pagină de grandoare.

Lăsată fără enoriaşi, Biserica „Sf. Nicolae” a fost, vreme bună, locul de rugăciune al celor mai încercaţi dintre creştini, aceia care nu mai aveau lăcaş de cult. Din 1961 şi până în 1987 a ţinut loc de biserică luterană, pentru micul grup de germani dobrogeni care nu acceptaseră să plece la ordinele lui Hitler, în aceeaşi tulbure toamnă din 1940. Cei scăpaţi din deportări, naziste sau bolşevice, de prigoana comuniştilor români şi de privirile rele ale vecinilor, au găsit în biserica părăsită a bulgarilor un loc de adunare şi de rugăciune pentru salvarea micii comunităţi ce se stinge, încet şi sigur, an după an. Slujbele ortodoxe s-au ţinut, mai bine de un sfert de veac, doar de hram şi abia de Sf. Nicolae din 1987, în plină iarnă comunistă, a revenit credincioşilor ortodocşi.

Astăzi, Biserica „Sf. Nicolae” stă cuminte, albă şi cochetă printre clădirile faimoase, dar ruinate toate, din jur. De multă vreme nu mai sunt bulgari în Constanţa, hotelul „Bulevard” este în paragină şi nimeni nu mai ştie de el, Banca Românească a devenit o anostă instituţie de stat, neîngrijită şi fără strălucire, a dispărut de decenii şi casa avocatului Benderli.

Cine ştie, poate prin grija parohilor de acum, şi a credincioşilor, cineva se va îndura şi va scrie bucata de poveste bulgară a Constanţei. Fără ea, suntem mai săraci.