Ioan Stanomir: „Vladimir Putin este un autocrat kaghebist de școală nouă“. Conferință și lansare de carte la Universitatea „Ovidius“

„Succesul ultim al comunismului este acela că are capacitatea de a seduce, chiar dacă nu mai există fizic“ – așa și-a început profesorul Ioan Stanomir conferința susținută în 6 decembrie, la Universitatea „Ovidius“, în cadrul evenimentului în care a fost lansată și cea mai nouă carte semnată de acesta – „Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism“.

Timp de două ore, în Sala Senatului Universității „Ovidius“ din Constanța, s-a discutat aprins și aplicat despre ororile comunismului, despre diferențele și asemănările dintre Lenin și Stalin, despre moștenirea țaristă pe care Vladimir Putin o exploatează astăzi, despre autocrație, revoluție, radicalism și totalitarism.

Daniel Citirigă, lector al Facultății de Istorie și Științe Politice din cadrul Universității „Ovidius“ și moderator al evenimentului, a îndemnat studenții aflați în sală să profite de prezența lui Ioan Stanomir, „unul dintre intelectualii publici cei mai critici la adresa societății românești contemporane“: „Ioan Stanomir este profesor la Științe Politice, un cunoscut constituționalist, un cunoscut politolog, cu o dezvoltare profesională excepțională, este autor al mai multor volume. Domnul Stanomir este unul dintre intelectualii publici cei mai critici, în sens pozitiv, bineînțeles, la adresa societății românești contemporane, un cunoscut scriitor, atât de cărți, dar și pe platformele online de la HotNews și Contributors și vă invit să profitați din plin de această situație pentru că, cu siguranță, este un moment special pentru Constanța și mai ales pentru studenții de la Istorie, Științe Politice și Relații Internațioanale“, a transmis Daniel Citirigă.

În cadrul conferinței denumite „La centenarul revoluției bolșevice. Despre ispita radicalismului”, Ioan Stanomir a vorbit despre originile marxism-leninismului, despre formele sale de manifestare de-a lungul istoriei, dar și despre imaginea comunismului astăzi.

Ioan Stanomir: ”Teroarea, spre deosebire de libertate, propune soluții simple” / ”Comunismul, acest virus mutant exploatează ceea ce este peren în ființa umană: resentimentul”

„Succesul ultim al comunismului este acela că are capacitatea de a seduce chiar dacă nu mai există fizic. Radicalismul are această capacitate de a propune o hartă a lumii în alb și negru, de a oferi o cheie de soluționare a problemelor cu care lumea se confruntă. Radicalismul îți oferă siguranță, certitudini, iar în marile proiecte ideologice este o fantomă care trece prin foarte multe paliere, de la religie la societatea laică. Inevitabil, toți cei care sunt radicali în domeniul politic, sunt invariabil fanatici. Pentru că fanatismul este consecința logică și naturală a unei alegeri binare. Suferințele umane din perioada comunistă și nu numai sunt justificate prin radicalism. Pentru că radicalismul provoacă orbirea, fie voluntară, fie involuntară. În România orbirea a fost ilustrată în ambele sale forme.

Radicalismul are doi piloni: occidental și rus. În primul rând este vorba de revoluționarism pentru că persoanele care cuceresc puterea sunt revoluționare, iar crimele pe care le vor săvârși vor fi considerate revoluționare. Iar revoluționarii nu pot să aibă dileme de vreme ce ei știu că se află de partea adevărului.

Franța secolului al XIX-lea este leagănul radicalismului, este țara baricadelor și este țara în care va ajunge și Marx pentru a vedea la lucru Revoluția. Franța are în trecut două revoluții încheiate cu succes în 1830 și 1849. Teoria lui Marx este simultan o teorie despre lume și viață, dar și pe baze religioase, care propune soluții simple pentru atingerea fericirii terestre. Cei care au îmbrățișat marxismul, au făcut-o acceptând marxismul ca o religie științifică.

Autocrația rusă este responsabilă pentru un mod de guvernare care nu a avut un dialog cu cei pe care i-a stăpânit. Este o parte brutală din tradiția rusă care este reciclată de Vladimir Putin, care este un autocrat kaghebist de școală nouă. Țarii neomenoși și fără pic de compasiune nu au înțeles că nu poți conduce poporul cu metode de la Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare. Apoi, intelighenția. Este și nu este intelectualitate. Intelighenția rusă este ceva ce ține doar de Rusia și este un ordin secular.

Începuturile lor au fost modeste, dar în timp, această combinație între opresivitatea regimului țarist și dorința de exprimare a intelectualilor a dus la nașterea acestui concept.

Intelighentul radical nu se îndoiește. Crede că are idei perfecte și știe că ideile perfecte produc urmări perfecte. Dostoievski este un intelighent și când scrie, scrie despre oameni pe care i-a cunoscut și care vor fi. Toți cei cuprinși în romanul ”Demonii” sunt credibile pentru că au corespondent în realitate. Dostoievski nu a fost detestat doar de Lenin ci și de alți intelighenți. Geniul său însă nu scuză lucrarea sa ca jurnalist politic.

Primul Război Mondial a permis experimente politice fără precedent. Din Primul Război Mondial se naște România Mare, fără a fi neapărat victorioși. Însă, mai important, din Primul Război Mondial se nasc regimurile totalitare. Radicalismul este un produs al acestui război.

Fără geniul lui Lenin, marxism-leninsmul nu ar fi ajuns la putere în Rusia. Este un geniu de o anumită natură, un geniu amoral. Amoralitatea nu înseamnă neapărat că ești un Hannibal Lecter care mănâncă creiere umane la masă. Lenin nu se supune acestui portret. Era un educat, un intelighent. Dar nu se sfia să semneze condamnări la moarte. Că apare această patologie ideologică și morală nu înseamnă că este și o patologie medicală. Patologia intelighentă nu izvorăște din patologia medicală. Lenin nu este un psihopat, ci un revoluționar.

Totalitarimsul este un cuvânt controversat. Guvernează prin crimă la început, crimă în masă. Așa începe transformarea revoluționară a acestui concept: întotdeauna printr-o crimă de început.

Eu sunt un om care trăiește în paradigma Războiului Rece pentru că acesta a avut un sens, ne-a arătat binele și răul. Iar totalitarismul înseamnă răul. Iar a inocenta răul sau a-l vopsi în culori de împrumut înseamnă să devii un complice intelectual al răului. URSS nu a fost un stat ca oricare altul pentru că viziunea sa era de a îngropa toate celelalte state, în primul rând SUA. Toți leniniștii au crezut că sunt groparii capitalismului. De aceea, este greșit din start să vorbim despre comunism la timpul trecut și doar ca un fenomen rus.

Acum, principalii acrobați care se află în slujba comunismului nu se află în Rusia. Admiratorii entuziaști ai marxism-leninsmului sunt în România, Franța, Marea Britanie, SUA.

În momentul în care constatați că un intelectual are o problemă cu crimele comise de SUA în Vietnam, dar niciodată cu crimele Rusiei, că are o problemă cu Israel, dar nu cu Palestina, veți găsi în acel om ceva mai vechi, niște rămășițe ideologice vechi.

Este absolut normal și natural să accepți riscul afirmațiilor pe care le faci. Pentru că ideile au consecințe. Este mai bine, mai sănătos și mai fertil etic să îi înfrunți direct pe cei care sunt inamici de idei pentru că tovarășii de astăzi ar fi procedat în trecut cu măsurile marxist-leninste. Sunt unii care fac diferența între Lenin și Stalin pentru că unii consideră că lui Stalin i se impută totul, iar lui Lenin nimic, fiind un personaj imaculat. Cine face distincția astfel între Lenin și Stalin este un tovarăș de drum al acestor idei marxist-leninste. Comunismul, acest virus mutant, exploatează ceea ce este peren în ființa umană: resentimentul“.

Conferința susținută de Ioan Stanomir a fost precedată de lansarea celui mai recent volum al său – „Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism“, prezentată publicului de Florin Anghel, profesor al Facultății de Istorie și Științe Politice din cadrul Universității „Ovidius“ și de Angelo Mitchievici, profesor al Facultății de Litere și președinte al Uniunii Scriitorilor, filiala Dobrogea.

Istoricul Florin Anghel: „La căderea URSS au contribuit o femeie, un actor și un preot“ / „Pentru a găsi antidotul la regimul comunist m-aș întoarce la vorbele Papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vă fie frică!“

„Cartea domnului profesor Ioan Stanomir este una dintre cele mai importante cărți apărute anul acesta, referitoare la Rusia și la evenimentele din 1917. Personal, nu aș fi vrut să vă prezint această carte pentru că, personal, nu mi-aș fi dorit să existe subiectul cărții dumneavoastră și să nu aveți despre ce scrie.

Din punctul meu de vedere, comunismul este una dintre cele mai longevive capcane istorice, mult mai lungă decât fascismul, decât nazismul sau decât dictaturile militare.

Rusia este leagănul totalitarismului comunist, așa cum Franței, Revoluției de la 1789, îi datorăm conceptul de egalitate, așa cum Statelor Unite ale Americii, prin textul constituțional celebru, îi datorăm respectul pentru libertate, și așa cum Marii Birtanii îi recunoaștem respectul pentru curajul opiniei.

V-aș întreba de ce a apărut comunismul? De ce a trăit un secol și eu, citind cartea, am văzut că nici dumneavoastră nu vedeți sfârșitul. Ne apropiem cu pași mari de cei 100 de ani care au trecut de la moartea fondatorului acestui regim politic și sunt absolut sigur că ne vom revedea în această sală, în această situație, discutând la 100 de ani de la moartea lui Lenin despre creația comunistă și despre faptul că tot nu a murit. De ce?

Răspunsul pe care eu încerc să îl dau este acela că regimurile comuniste sunt operațiuni de curățire sau de spălare a memoriei. Nimic din aspectele cotidiene normale nu sunt păstrate în comunism. Nici în ceea ce privește viața cotidiană, nici în ceea ce privește familia, biserica, educația, cariera profesională, hrana, sportul, comunismul nu le acceptă ca fiind obișnuite și inventează sau propune alte modele.

În manualele de istorie din perioada comunistă dispar figuri: Regele Ferdinand, Regina Maria, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu. Și apar alte personaje despre care nu ați auzit niciodată.

Aș vrea să mă refer la contradicția dintre bine și rău în comunism, lucru care reiese din paginile cărții. Bine și rău care sunt definite în regimurile comuniste doar în funcție de obiectivul revoluției și de aici și determinarea de a-i elimina pe cei care nu se încadrează în acest tablou riguros descris geometric. Pentru regimurile comuniste a fost bine ca aproape zece milioane de ucrainieni să fie uciși în acțiuni programatice de înfometare pentru că societatea ucraineană avea reticență la instaurarea și la evoluția regimului comunist. De asemenea a fost bine, în accepțiunea aceasta comunistă a binelui, ca jumătate din populația Letoniei, anexată în 1940 de Uniunea Sovietică, să fie deportată și să-și piardă urma prin stepele Asiei Centrale sau în Siberia.

Dar în același timp a fost rău când spre sfârșitul regimului comunist a ieșit public, deși evident existau indicii, textul protocolului adițional secret semnat între Hitler și Stalin în 23 august 1939 și de asemenea nu a fost bine, adică a fost rău, să iasă evidențe contabile despre ceea ce s-a întâmplat la Katyn, în 1940, uciderea prizonierilor din armata poloneză. Crima în felul acesta este justificată în regimurile comuniste și dușmanii sistemului și ai statului sunt evident cei vizați direct în accepțiunile acestea de bine și rău. Nu este vorba de o încadrare juridică, ci de una strict ideologică. Delictul de opinie a dus la execuții, la crime. Neparticiparea la activitățile ideologice comuniste ducea la izolare, la marginalizare sau la crimă.

Profesorul Stanomir susține că regimurile comuniste, ca ideologie, sunt o doctrină a morții. Este teoria că regimurile comuniste au fost un factor modernizator, spre exemplu, pentru URSS. Dar noi trebuie să vedem crima regimului comunist, fundamentul acestui sistem. O crimă care înseamnă zeci de milioane de morți. Mult mai mult decât numărul morților căzuți în Al Doilea Război Mondial. De asemenea, trebuie să vedem atitudinea față de gulag.

Sunt două aspecte care ies din politica internă și intră în politica externă: Ura față de SUA și ura față de Israel. Ura față de SUA propune în contrapartidă o admirație față de regimurile antisistem – Iran, Rusia, Venezuela, Cuba. Ura față de Israel este de fapt fondul unei agresiuni istorice care ține deopotrivă de nazism și de comunism. Într-o accepțiune care cumva spală păcatele comunismului propune dragostea față de mișcările de eliberare și de emancipare politică și națională din jur fără ca acest lucru să aibă legătură cu ideea dispariției unui stat.

Sistemul comunist nu poate fi reformat, poate fi doar schimbat. Acest lucru a devenit evident în perioada 1985-1991 când URSS a fost condus de Mihail Gorbaciov. Încercările lui de liberalizare a acestui sistem au dus la o degradare rapidă a regimului. Evident, la acest lucru au contribuit o femeie, un actor și un preot: Margaret Thatcher, premierul Marii Britanii, Ronald Reagan, președintele SUA, și Papa Ioan Paul al II-lea.

Dacă mă întrebați, într-un final, care este antidotul la regimul comunist, ca istoric, m-aș întoarce la vorbele Papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vă fie frică!“.

Angelo Mitchievici: ”Cartea lui Ioan Stanomir face un imens serviciu istoriei ideilor politice”

„Este vorba, în primul rând, de apariția unei cărți fundamentale pentru istoria ideilor politice, dar și a istoriei ideilor filtrate prin literatură. Ceea ce face remarcabilă această alianță între două dimensiuni ale gândirii ține de faptul că acest eveniment care a marcat istoria contemporană, și anume Revoluția din octombrie 1917, și o să pun în ghilimele, de fapt o lovitură de stat, practic a fost, într-un anume sens, construită într-un laborator mult mai vast decât cel politic și ceea ce Ioan Stanomir reușește să facă în mod admirabil și cu o performanță intelectuală dificil de egalat este să extragă din un vast tablou literar acele idei care au trecut din ficțiune, din literatură, în spațiul politic și apoi în practica politică, revoluționară.

Cartea lui Ioan Stanomir face acest imens serviciu ideilor istoriei politice. Deși pare straniu, autori precum Dostoievski vehiculează idei care există în spațiul public, dar de foarte multe ori le creează acel lucru pe care doar literatura le poate face, le dă viață. Trecerea de la idee la acțiune este foarte bine subliniată de către Ioan Stanomir.

Cum poți să transformi o tradiție eminamente autocratică a țarismului, a statului rus, cum poți să transformi într-un regim liberal? Sigur, lucrul acesta nu s-a petrecut, dar întrebarea este absolut esențială pentru că ea testează posibilități care au existat pe parcursul evoluției politice a Rusiei țariste și care din motive diverse au fost ratate sistematic. Întrebarea este cât nu se poate mai pertinentă: Putea Rusia țaristă să devină altceva?

Cred că o altă miză esențială a cărții este aceea de a urmări un parcurs al devenirii totalitare. Totalitarismul nu este un construct preformat în legătură cu istoria Rusiei, ci este un construct care apare dintr-o mulțime de surse, un construct ideologic care este inventat propriu zis dintr-o combinație extrem de stranie de marxism, de filosofie.

Aceasta este o carte care se adresează deopotrivă filologului, istoricului mentalităților, politologului. Deci este o carte, aș zice, care marchează o puternică dimensiune interdisciplinară, și care îi dă de fapt, din punctul meu de vedere, originalitatea.
Cartea nu se termină deloc întâmplător cu o figură politică extrem de importantă, este vorba de Putin. Cartea se termină în actualitate și realizezi practic, la retrospectivă, ducând lectura până la capăt, că într-un anume sens este vorba și de o genealogie.

În cartea profesorului Stanomir avem una dintre cărțile fundamentale care subliniază faptul că accesarea unui fenomen politic trebuie să devină un act de interdisciplinaritate care surprinde întregul fenomen. Oferă un dialog între competențe diferite, între forme de educație diferite și între idei care se găsesc aici într-o minunată relație simbiotică, pe care o guvernează un spirit rațional și un spirit al onestității publice, al onestității morale și al unui foarte bun raționament“.