„După 1989, puterea politică în România a fost preluată mai întâi de comuniștii reeșapați. După aceea, de urmașii și de produsele lor“
Aiud, Sighet, Gherla, Pitești, Canalul, Periprava, Cavnic, acestea sunt bornele care marchează istoria comunismului românesc și în nici un caz fabricile și uzinele, combinatele și blocurile de locuințe pe care, din ignoranță și inconștiență, le invocă unii astăzi. Această istorie, mai ales în primii ei 20 de ani, a fost una a terorii organizate, a represiunii în masă și a suferinței pentru zeci și zeci de mii de oameni nevinovați. Gulagul românesc, croit după modelul celui sovietic, dar capabil, uneori, de atrocități mai tulburătoare, a avut ca menire programatică îngenuncherea, apoi exterminarea a tot ceea ce România avusese mai de valoare, începând de la elitele culturale și politice și încheind cu cele ale satului românesc, totul în numele unei ideologii criminale care anima partidul unic.
Eroii și martorii acestei istorii sunt foștii deținuți politici, trecuți la cele veșnice sau încă în viață, ale căror mărturii au redevenit de actualitate în contextul cazurilor unor torționari precum Alexandru Vișinescu, Ion Ficior și, mai nou, Florian Cormoș. Este foarte bine că se întâmplă așa, dar testimoniile celor care au experimentat ororile sistemului concentraționar comunist ar trebui să fie tot timpul în centrul atenției noastre pentru efectul lor terapeutic. Numai ele pot vindeca o suferință istorică evidentă, care, în caz contrar, riscă să devină incurabilă pe măsură ce numărul celor ce pot face cunoscut adevărul este din ce în ce mai mic.
De aceea ne bucurăm că am avut șansa să îi adresăm câteva întrebări domnului Paul Andreescu, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, Filiala Constanța. Condamnat în 1956, la numai 17 ani, Paul Andreescu a trecut în cei cinci ani de detenție pe la Jilava, Gherla, Periprava, Stoeneşti, Salcia, iar în 1961 i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, raionul Brăila, regiunea Galați. Despre toți acești ani a scris în volumele memorialistice „Culorile suferinței”, apărute în decembrie 2013.
„După anii de detenție, am așteptat ziua dreptății, o zi care nu a venit, din păcate…“
„Culorile suferinței“, pictate în două volume de Paul Andreescu
ISE: Sunt două volume așteptate. De ce a durat atât timp să vă publicați memoriile? Ați avut nevoie de timp doar pentru redactare, pentru găsirea unui stil și a unei forme potrivite sau ați avut nevoie de timp și pentru a fi mai detașat, pentru a așeza mai mulți ani între perioada aceea de grea suferință și momentul în care ați ales să împărtășiți amintirile dumneavoastră cititorilor?
Paul Andreescu: Sunt două motive care m-au făcut să vin așa de târziu cu mărturii. În primul rând, eu scriu poezie. Târziu am gândit că ar trebui să scriu. Până atunci nu m-am gândit, pentru că s-a scris enorm de mult despre sistemul concentraționar comunist. Am luat această hotărâre discutând cu amicii mei, care îmi reproșau că totuși n-ar strica să vin și eu cu o carte, că fiecare mărturie adaugă câte ceva. N-am realizat destul de ușor aceste volume. Nu sunt un as al condeiului, dar în final am terminat aceste cărți, încercând să scriu altfel decât o mărturie cronologică a ceea ce a însemnat pentru mine sistemul concentraționar.
„La răzbunare mă gândeam în timpul anchetelor și în timpul detenției, atunci când mă torturau, mă gândeam că va veni o zi când mă voi răzbuna“
ISE: Paul Goma scria că în momentul în care era bătut în ancheta Securității îi amenința pe torționari, evident în gând, că îi va pune într-o carte, că va scrie despre ei. Deci era forma lui de a se răzbuna. Dumneavoastră ce ați simțit când ați scris memoriile? Că vă răzbunați pe cei care v-au chinuit? Că vă faceți singur dreptate? Sau, dimpotrivă, ați suferit din nou când ați scris?
P.A.: Niciodată nu m-am gândit după închisoare la răzbunare. La răzbunare mă gândeam în timpul anchetelor și în timpul detenției, atunci când mă torturau, mă gândeam că va veni o zi când mă voi răzbuna. Dar eu nu mă gândeam atunci că o să scriu și că o sa mă răzbun prin scris. Chiar le spuneam că vor plăti pentru asta și le proroceam diferite metode de a plăti. În general, după anii de detenție, am așteptat ziua dreptății, o zi care nu a venit, din păcate.
ISE: Cui i se adresează o astfel de carte și, în general, literatura memorialistică? Specialiștilor, celor interesați de o asemenea temă de cercetare istoriografică? Sau celor care habar nu au de ororile pe care comunismul le-a produs în România?
P.A.: Celor interesați, pentru că cei care habar nu au nu sunt nici interesați. Și mă îndoiesc că vor citi, nu neapărat cartea mea. Este vorba de cei interesați.
25 de ani de la căderea comunismului. Clasa politică din România și memoria unui sistem criminal
ISE: În emisiunea de săptămâna trecută, de la Digi 24, ați spus că torționarii, anchetatorii, comandanți de lagăr/penitenciar ar fi avut o opțiune, aceea de a nu executa ordinele venite de sus și de a vi se alătura ca deținuți politici. Ați încercat vreodată să le găsiți acestora circumstanțe atenuante? Mai concret, i-ați iertat pe călăii dumneavoastră?
P.A.: Nu. Nu am iertat și nici nu iert. Mulți colegi de-ai mei aud că
i-au iertat. Nu am înțeles cum. Și-a cerut vreunul iertare? Ba din contră, îi vedem pe puținii care apar la televizor că spun același lucru, ei sunt nevinovați, nu au făcut nimic.
ISE: Cum vă simțiți acum, la un sfert de secol de la căderea sistemului comunist, când realizați că, în România, clasa politică nu a condamnat niciodată crimele comunismului? Și ce denotă asta despre clasa politică din România?
P.A.: Trăiesc o mare dezamăgire dar și o mare silă. Altceva am visat și altceva am crezut după 1989. Când eram tânăr am visat o lume pe care nu aveam de unde să o fi cunoscut. După `89 nu mai eram tânăr și, chiar dacă nu cunoscusem o altă lume, mă informasem și știam că ea putea să existe și că ea exista de fapt. Trăiam în aceeași perioadă lumi paralele. Din păcate, cea care trebuia să hotărască clasa politică (Revoluția din decembrie 1989, n. red.) nu a ridicat nici un om care să aibă dragoste de popor. Decepția mea vine din ceea ce s-a întâmplat după `89, dezamăgirea mea sunt oamenii de după Revoluție.
„Oamenii politici nu numai că nu au avut interesul, au făcut tot ceea ce a depins de ei ca să uite că noi existăm… Și nu noi ca persoane, ci faptul că a existat un trecut criminal!“
ISE: Credeți că lipsa unei condamnări a comunismului este și cauza care stă la baza necunoașterii suficiente de către societatea românească a ororilor acestui sistem? Lipsa informației suficiente este motivul din cauza căruia o parte a societății este melancolică când vine vorba de comunism? Care ar putea fi efectele acestei melancolii în viitorul societății românești?
P.A.: Comunismul a fost condamnat. 18 decembrie 2006 a reprezentat un act oficial (Raportul Tismăneanu, n. red.). Asta trebuia făcut. Totul a fost aranjat, eu am fost printre invitați. A fost PRM, cu largul concurs, și cu știința PDSR. Comunismul a fost condamnat, numai că a rămas numai la declarația de condamnare. Tot ceea ce s-a cerut prin declarația de condamnare nu s-a făcut. Ba din contră, ca și înainte de declarația de condamnare, s-a mers pe tactica ascunderii adevărului, ca și cum nu am fi existat. Puterea politică a fost preluată mai întâi de comuniștii reeșapați. După aceea, de urmașii și de produsele lor. Acolo unde trebuia să se hotărască, în sfera puterii, Guvern și Parlament, majoritatea avea câte ceva care îi legau de trecut. Și nu numai că nu au avut interesul, au făcut tot ceea ce a depins de ei ca să uite că noi existăm… Și nu noi ca persoane, ci faptul că a existat un trecut criminal.
Am mari îndoieli că oamenii politici se vor schimba în următorii 50 de ani. Cred că trebuie să mai treacă două-trei generații ca să scape de metehnele trecutului. Am mers pe ideea că atunci când vor veni tineri la putere vor gândi altfel. Din păcate, vedem că ei mai întâi au fost formați și au devenit mai viciați decat mentorii lor.
Despre Asociația Foștilor Deținuți Politici din România
ISE: Câți membri are Filiala Constanța?
P.A.: 1033, dacă or mai trăi toți.
ISE: Ce drepturi, beneficii, scutiri au foștii deținuți politici?
P.A.: Scutiri de taxe și impozite locale. Scutire de impozitul pe locuință, impozitul pe mașină, habitat și cam la asta se reduc scutirile de impozite și taxe locale. A, și mai avem transport local gratuit pe mij-loacele de transport. Din păcate, la Constanța este o mare problemă, am avut mereu administrația potrivnică și de aici au apărut probleme cu transportul în comun, deși beneficiari de transport sunt undeva în jur de 400 de persoane. În timp ce administrația acordă gratuitate pentru 35 de mii de pensionari, noi cei 400 creăm o problemă pentru RATC, o problemă atât de mare încât poate să dea faliment din cauza noastră.
Acum stăm într-un spațiu privat, închiriat, deși conform legii ar fi trebuit să ne acorde Primăria un spațiu. Am stat într-un spațiu, până anul trecut în octombrie, dar a fost retrocedat. Am făcut cerere chiar atunci, în octombrie, să ni se acorde un spațiu, dar nici până acum nu am primit nici măcar un răspuns de la Primărie. Acum plătim chiria din cotizații.
ISE: Ce activități desfășoară Asociația? De pildă sunteți solicitați de școli, licee pentru a le vorbi tinerilor despre suferințele, trecute și prezente, ale deținuților politici?
P.A.: Nu mai suntem solicitați, din păcate. Am fost cândva. Aveam niște înțelegeri cu Liceul Decebal și Liceul Călinescu, datorită unor profesori. Pe urmă nu am mai fost solicitați, probabil că profesorii s-au mutat. Nu mai avem nici o veste. În rest, am mai încercat câte o conferință de presă, dar din păcate presa noastră venea, care venea, dar erau mai interesați de scandaluri decât de ceea ce spuneam noi. Îmi aduc aminte, acum câteva zile, unul din reporteri chiar mi-a recunoscut că scria altceva decât spuneam noi.
Acum nu mai avem cu cine să stăm de vorbă.
Pe urmă mai avem trei evenimente pe care le păstrăm. Este vorba de ziua de 9 martie, pe care am adoptat-o prin statut ca zi de cinstire a martirilor noștri și cinstim în sediul nostru mic, unde vin membri și ținem o slujbă. Este declarată oficial prin lege zi de comemorare a foștilor deținuți politici, iar conform legii autoritățile ar avea obligația să organizeze manifestări, dar ei nici nu știu că există această zi. I-am invitat când am comemorat, dar nu au venit.
Apoi este ziua de Înălțare. Noi am ridicat mai multe monumente, dar Monumentul Memorial Poarta Albă, ridicat pe marginea canalului este cel mai important. În fiecare an ne deplasăm acolo, vin și elevi din localitățile limitrofe, și enoriași din Poarta Albă și organizăm o slujbă. Poate este cea mai importantă slujbă din județ, și cu toate acestea nu vine presa. Și înainte de sfârșitul anului, în luna decembrie, pe la jumătate, mai facem o slujbă și ne întâlnim câți ne mai putem întâlni la așa zisa masă a pomului de Crăciun.
În rest se mai întâmplă ca din când în când să fiu contactat de un post de televiziune și de un ziar și așa mai facem cunoscut din ceea ce ar trebui să se știe. Aș vrea să nu se înțeleagă din nimic că ne plângem. Nu ne plângem. Și nici nu ne ducem să ne milogim la nimeni. Când ne ducem, vrem să ne ducem demni.
- Egalitate de gen doar în discursuri: PSD și PNL au câte o femeie eligibilă la europarlamentare / Ciolacu, în mai: “Minimum 30% femei pe listele candidaților” / Ciucă, în septembrie: PNL este obligatoriu să-și asume semnul de egalitate între bărbați și femei - 21 martie 2024
- Alianța Dreapta Unită și-a desemnat candidații la Constanța: Stelian Ion la primărie, Claudiu Palaz la consiliul județean - 20 martie 2024
- Simona Halep își anunță revenirea pe terenul de tenis la turneul de la Miami Open, peste două săptămâni - 7 martie 2024