Franţa contra Islam. Au declanşat caricaturile Profetului Mahomed o altă bătălie în „războiul civilizaţiilor”?

Ridiculizarea publică a Profetului Mahomed declanşează, de fiecare dată în Europa în ultimul deceniu şi jumătate, crize diplomatice, economice şi atentate teroriste.

După ce, la 16 octombrie 2020, profesorul francez de istorie şi geografie Samuel Paty a fost decapitat de un tânăr tunisian refugiat recent în Italia şi plecat în Franţa, nu se ştie cum, s-a declanşat un asurzitor duel verbal între Franţa şi mai multe state cu populaţie majoritar islamică iar numărul morţilor înjunghiaţi şi decapitaţi în mai multe oraşe din Republică este în creştere.

Când în septembrie 2005 publicaţia daneză „Jyllands Posten” a tipărit 12 desene cu Profetul Mahomed, în contextul în care Danemarca era prezentă deja cu trupe în Irak, miniştrii arabi de Externe, reuniţi la Cairo, au respins şi condamnat „acest prejudiciu la adresa caracterului sacru al religiilor şi valorilor nobile ale Islamului”, conform textului declaraţiei comune de atunci. Arabia Saudită, în 2006, şi-a rechemat ambasadorul de la Copenhaga în vreme de pieţele arabe au anunţat că boicotau produsele companiei danezo-suedeze Arla Foods.

Tot caricaturile, tipărite în săptămânalul satiric francez „Charlie Hébdo”, au fost motivaţia atentatelor sângeroase, cu tentă religioasă, din 2015 de la Paris. Şi aceleaşi imagini, răspândite în infatigabilul „Charlie Hébdo”, au provocat în octombrie 2020 o bătălie diplomatică şi un şir de atentate cu cuţite şi arme albe pe străzile şi în bisericile franceze.

Franţa contra Islam? Mai degrabă un duel verbal decât un război pe cinste

Decapitarea profesorului francez Samuel Paty, în plină pregătire pentru alegeri atât la Paris, cât şi la Ankara, a declanşat partea verbală a conflictului diplomatic mai vechi dintre Franţa şi Turcia. Preşedintele Emmanuel Macron a asigurat, în textul discursului funebru din 22 octombrie, că „vom apăra libertatea şi vom propaga laicitatea, nu vom renunţa la caricaturi, la desene, chiar dacă alţii bat în retragere”.

Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a creionat public un portret deloc măgulitor al şefului statului francez, recomandând ritos un tratament psihiatric pentru acesta. Opulenţa vorbelor rostite la Ankara are şi câteva explicaţii care îl ocolesc sigur pe Allah: lira turcească este din nou în cădere şi aproape 120 miliarde dolari a costat Banca Centrală de la Ankara să menţină o paritate acceptabilă în ultima vreme, pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice. În plus, Turcia a asumat o politică externă extrem de ofensivă şi agresivă, fiind prezentă în războiul civil din Libia, în conflictul militar vechi de un deceniu din Siria, în războiul energetic din Mediterana orientală unde a ostilizat Grecia, Cipru şi Israel şi, nu în utimul rând, oferindu-şi serviciile militare în noul război din Caucazul de Sud, unde susţine public Azerbaidjanul, în dauna Armeniei. Pe toate aceste fronturi, Turcia înfruntă Franţa, aceasta din urmă fiind prezentă mereu în tabăra adversă.

Recep Tayyip Erdoğan speră să convingă electoratul său că Franţa şi Occidentul sunt cauzele degradării economice şi strategice a ţării şi că poate prelua conducerea apărării Islamului în faţa aşa-numitelor „cruciate”, intervenţiile şi prezenţele occidentale în lumea musulmană. Desigur, este puţin convingător pentru că economia este despre bani, războaiele purtate de Turcia în exterior sunt despre capabilităţi militare costisitoare iar versetele Coranului nu au soluţii pentru astfel de situaţii. Franţa este a 10-a sursă de importuri pentru Turcia şi a 7-a piaţă de export, ceea ce face puţin probabile repercusiunile anunţate de şeful statului de la Ankara.

Duelul verbal dintre Franţa şi Turcia nu este tocmai un război ci un fel de cotcodăcit diplomatic, pe marginea unor demarcaţii geopolitice trasate de Turcia, în speranţa că Franţa, important actor în Orientul Mijlociu, va respecta regulile jocului. Aceste situaţii, însă, nu pot rezista fără o putere solidă la Ankara şi fără dinamismul economiei şi trăinicia finanţelor. Aceste ecuaţii sunt, acum, imposibil de rezolvat de către preşedintele Recep Tayyip Erdoğan şi, în  lipsă de ceva mai bun, sunt prezentate public şi periodic discursurile muşcătoare la adresa şefului statului francez.

Un alt Islam al Orientului Mijlociu: Profetul Mahomed rupe unitatea arabă

Nici situaţia generală din Orientul Mijlociu nu este favorabilă unui război al Islamului cu „necredincioşii” europeni.

Acelaşi preşedinte francez, Emmanuel Macron, şi-a asumat de câteva luni reconstrucţia instituţională a Libanului, stat aflat sub mandatul Parisului după Primul Război Mondial vreme de un sfert de secol şi unde Franţa a păstrat o memorie istorică şi culturală imensă. Eşuarea Libanului ca stat, pe fondul corupţiei endemice, a instituţionalizării confesionale a puterii şi a lipsei oricăror proiecte de dezvoltare, poate anula definitiv prezenţa mişcării Hezbollah şi a Iranului la Beirut. Căci, acum, singură Franţa şi nu Republica Islamică s-a oferit să refacă la propriu capitala libaneză, distrusă de deflagraţia din vară, şi statul în ansamblul lui.

Dar, mai mult decât Franţa, preşedintele SUA, Donald Trump, şi Israelul au divizat şi aneantizat clamata unitate arabă. Eforturile Washingtonului de a aduce pacea în Orientul Mijlociu, cu riscul dezangajării în misiunea împlinirii statului palestinian, au condus la stabilirea de relaţii diplomatice între Israel şi Emiratele Arabe Unite, Bahrein şi Sudan. Arabia Saudită şi Oman vor anunţa aceleaşi lucruri după alegerile prezidenţiale americane.

Şi aici nu este vorba doar despre relaţii diplomatice formale ci despre ceva mai mult, în unele cazuri.

O schimbare profundă de paradigmă de dezvoltare a lumii arabe se naşte sub ochii SUA, Europei şi Israelului. Cauza fundamentală este, desigur, ostilitatea faţă de dictatura teologică şiită din Iran dar există, cel mai sigur, şi interese de conexiune la lumea modernă europeană şi americană, aceea care implică inclusiv influenţă şi bunăstare sistemică. Generaţiilor din lumea arabă de astăzi mai degrabă au început să li se pară comode criteriile occidentale de viaţă personală şi carieră, mult mai mult decât părinţilor lor de acum două sau trei decenii. De pildă, în conflictul actual dintre Franţa şi Islam, în ciuda ameninţărilor verbale cu confiscarea şi boicotarea mărfurilor franţuzeşti din magazinele arabe, puţine au fost acţiunile propriu zise. Câteva rafturi golite de brânză şi dulciuri în Qatar şi Kuweit nu au mai convins multă lume. Iar în Turcia, media naţionale au constatat că nici un magazin de modă sau parfumerie, cu produse exclusiviste de la Paris, nu a suportat consecinţele ameninţărilor preşedintelui Erdoğan.

Dar şi mai important, în planul relaţiilor diplomatice lumea arabă a asistat la o revoluţie tăcută: caricaturile Profetului Mahomed publicate în Franţa nu doar că nu au mai reuşit, ca odinioară, să adune unanimităţi agresive dar au conturat situaţii de-a dreptul neverosimile cu doar câţiva ani înainte. Precum aceea pe care a lăsat-o ministrul de Externe al Emiratelor Arabe Unite, Anwar Gargash, care declara la 2 noiembrie uneia dintre cele mai importante publicaţii germane, „Die Welt”, că „Trebuie să ascultaţi ceea ce a spus cu adevărat Macron în discursul său, el nu vrea o ghetoizare a musulmanilor în Occident şi are perfectă dreptate”. Este pentru prima dată în istoria recentă a relaţiilor internaţionale când, public, un stat arab ia partea unei ţări europene într-o problemă deosebit de sensibilă, legată de imaginea Profetului Mahomed şi a felului cum este percepută în lumea creştină.

Preşedintele Macron nu a rămas nici el dator în acest asurzitor duel verbal. A comandat un amplu interviu la televiziunea Al Jazeera unde nu doar că nu a retras nimic din aprecierile anterioare dar a completat că „Islamismul radical este o ameninţare în special pentru musulmani”, menţionând că terorismul islamic face victime, în covârşitoare majoritate, tocmai printre credincioşii lui Allah.

Noua „conflagraţie” dintre Franţa şi Islam nu are valenţele unui război şi nici nu va deveni o confruntare. Mai degrabă serviciile de securitate internă din Europa şi poliţiile naţionale au de lămurit dacă şi cum reglementează situaţia refugiaţilor ilegali, a imamilor radicali şi a organizaţiilor clandestine care propun represalii la adresa creştinilor în numele lui Allah. Cum forţa modernizării şi a conectării Islamului la Occident este tot mai mare, şi reacţiile marginalilor vor fi tot mai vocale şi de impact. Departe, însă, de ameninţarea unui „război al civilizaţiilor”, prevăzut acum câteva decenii de Samuel Huntington, rămân pe retină imaginile cât de domestice ale marilor magazine din Riad, Kuweit şi Cairo care se aprovizionează zdravăn, şi în plină pandemie, cu produsele Chanel, Dior sau Louis Vuitton.