Fantoma Farului Carol I. Regele, feldmareșalul Mackensen și salvarea statuii lui Ovidiu din Constanța Veche

„Info Sud-Est” vă prezintă, în premieră, cum un Far făcut cadou de regele ce purta o dragoste nemărginită pentru cel mai vechi oraș al României și trăirile unui feldmareșal german, pătruns de respect în plin război, au redat Constanței simbolul său cel mai de preț: statuia lui Ovidiu.

Este o poveste pe care istoria încă nu a consemnat-o în paginile ei. Poate pentru că amănuntele au ocupat mereu planul secund în pofida imaginii de ansamblu sau a efectelor produse. Însă, cu siguranță, marile evenimente istorice au avut la bază acțiuni și trăiri simple, ale unor oameni ce, mai apoi, au fost recunoscuți pentru modul în care au schimbat istoria. Dar totul pleacă de undeva. Și, în general, istoria izvorăște din lucruri simple.

Șuetă cu ape minerale germane: feldmareșalul Mackensen și mareșalul Averescu

Un deceniu şi mai bine după ce bubuitul tunurilor Primului Război Mondial nu se mai auzea, într-unul din cochetele chioşcuri ale superbei staţiuni termale Bad Kissingen, din munţii împăduriţi ai Bavariei, doi bărbaţi, trecuţi bine de tinereţe, sorbesc tacticos din apele minerale indicate de medicii curanţi şi povestesc, într-o franceză desuetă, de salon de sfârşit de secol XIX. Unul dintre ei, slăbuţ şi cu barbişon, e mareşal al României, a condus fronturi în 1917 şi 1918 şi a fost, până acum, de trei ori prim ministru. Celălalt, cu o mustaţă albă, aproape latină, sub un nas acvilin, cu doi ochi albaştri pătrunzători, este feldmareşal şi s-a ocupat de guvernarea României ocupate între 1916-1918. În toamna lui 1916 a reuşit să-şi învingă amicul de ape minerale: a cucerit Dobrogea, a locuit în Constanţa şi apoi, câteva săptămâni mai târziu, la începutul iernii, a obţinut capitularea Bucureştilor şi a defilat pe Calea Victoriei. Mareşalul Alexandru Averescu şi feldmareşalul Anton Ludwig August von Mackensen povestesc. Iar ceea ce spun ei, relaxaţi de aerul tare şi de banalitatea curei, este o altă poveste a României în războiul mondial.

Feldmareşalul german, în franceza lui veche, stârneşte atenţia bătrânului mareşal român. Pare, la prima vedere, o şedinţă de spiritism, dar fostul şef al armatelor germane insistă că nu exagerează cu nimic.

Totul a început la miezul zilei de 9 octombrie 1916, în faţa Palatului Regal din Constanţa. Von Mackensen intrase în aceeaşi zi în oraş, cu trupe germane, austr0-ungare, bulgare şi otomane. Constanţa fusese evacuată, doar vreo 7000 de suflete au rămas pe loc. Cei mai mulţi, turci, tătari, greci, armeni. Germanul a ordonat o paradă prin faţa reşedinţei gloriosului rege Carol I, pentru a aminti tuturor că, din acea zi, istoria Constanţei se scrie în limba germană. Apoi, Mackensen a insistat să vadă oraşul. Cu mersul lui alunecos, care deplasa fără zgomot un trup puţin adus înainte, a trecut impasibil prin Piaţa Ovidiu. Nu i s-a părut prea spectaculoasă dar a aflat repede că unele imobile aveau condiţii atât de moderne încât ofiţerii bulgari sau otomani nu ştiau să le utilizeze. A privit spre digul portului: puţine nave, cele mai multe fără marfă, cu echipaje descompletate şi fără comenzi. La capăt, silueta Farului pe care, cu trei ani înainte, respectabilul rege Carol I îl inaugurase. Era, din câte ştia, cel mai modern din Marea Neagră şi şi-a promis că va urca în el, să îl inspecteze. Acum amurgea bine, fusese o zi obositoare şi, în plus, chemase la cină pe şefii militari aliaţi: un austriac, un bulgar şi un turc cu fes roşu.

Lui Mackensen, om fin şi simpatic, nu îi plăceau bulgarii. Gândea la fel ca împăratul lui, Kaiserul Wilhelm al II-lea. Ştia de întâlnirea suveranului german cu ţarul bulgar Ferdinand, din Silezia, din urmă cu o lună, din 9 septembrie. Acolo, pedantul Kaiser l-a invitat la masă pe vărul său bulgar dar cina a fost exemplu de relaţii între cele două state şi Averescu s-a amuzat teribil când a aflat. La Cartierul General al Marelui Stat Major de la Pless, masa a fost nu doar modestă dar nu a costat nimic. Supa de roşii a fost gătită din tomatele grădinilor sătenilor, peştele, adică limba de mare, fusese adus cadou de ţar (era unul din peştii cei mai ieftini de la Marea Neagră şi asta l-a îmbufnat pe german), prepeliţele fuseseră vânate dimineaţa în pădurea din apropiere iar cartofii fuseseră preparaţi din legumele donate de câţiva săteni. Mai era şi o salată de varză, dar nici aceasta nu îl costase ceva pe împărat. Cam acelaşi meniu stabilise şi Mackensen pentru dineul de la Palatul Regal din Constanţa în onoarea aliaţilor săi bulgari şi otomani. Ieftin şi fără ceva somptuos.

O toamnă mai târziu, povesteşte amuzat Mackensen mai departe, la Cernavodă, pe iahtul Kaiserului cei doi regi s-au revăzut. O seară de 20 septembrie 1917, dacă îşi aducea bine aminte, după ce Wilhelm al II-lea sosise, cu trenul, de la Curtea de Argeş, de la mormintele regelui Carol şi reginei Elisabeta. Pe iaht, germanul nu a mai servit cina pentru vărul său bulgar pentru că, după ce au vorbit mult despre război, despre Dobrogea, despre pretenţiile guvernului de la Sofia, cei doi s-au ciondănit. Politicos, dar au făcut-o. Însoţitorul ţarului bulgar, generalul Nikola Jekov, nu mai ţine bine minte de la ce a pornit dar nu a uitat că împăratul german i-a reproşat vărului de la Sofia proasta creştere a soldaţilor lui. Spre exemplu, ar fi zis Kaiserul, bulgarii au intrat la „Capşa” în Bucureşti şi au furat vesela şi argintăria, făcând de râs autoritatea de ocupaţie. Mai mult, la Constanţa au demolat o statuie şi au vrut să o topească, spre stupefacţia germanilor. Abia intervenţia expresă a lui Mackensen, a punctat iritat Wilhelm al II-ea, a oprit această oroare inutilă. Ferdinand a continuat să susţină că nu ştie nimic şi a plecat supărat. După încă o lună, Kaiserul s-a dus la Sofia, să îl împace.

Averescu ştia despre hoţia de la „Capşa”, fuseseră şi altele dar despre statuia din Constanţa? Mackensen a vorbit, atunci, ca în transă, despre o experienţă pe care nu o mai povestise.

Eterna iubire a lui Carol I pentru orașul de la malul mării. Cum a fost salvat simbolul Constanței

La Constanţa, din nou, în iarna anului 1916, Mackensen încerca să găsească soluţii pentru a obţine capitularea mai rapidă a armatei române. Ce să faci într-un oraş părăsit şi jefuit? A mers prin piaţa Ovidiu și a văzut statuia poetului pe caldarâm. Aghiotantul i-a spus că bulgarii care locuiau în hotelurile rechiziţionate din faţă au decis asta, după câteva nopţi de beţie. Vântul îngheţat bătea cu putere şi nu îmbia la excursii lungi. A cerut o sanie, să se plimbe prin portul pustiu. Nu era mult de mers şi îşi dorea să rămână singur, să-şi adune gândurile. Fusese informat de dimineaţă că nişte prizonieri români şi ruşi curăţaseră de zăpada puţină cheiul principal al portului şi a decis să meargă până la capătul digului. Într-un sfert de oră s-a trezit în faţa Farului. Aghiotantul a cerut paznicului să iasă, câţiva soldaţi au făcut garda iar Mackensen a început să urce, singur, treptele circulare, cu spaţii înguste. La un moment dat, pe terasă, a decis să îşi tragă sufletul. Dar şi să privească marea, gri şi inospitalieră acum.

Se afla în ultima ctitorie a regelui glorios Carol I, care domnise aproape jumătate de veac. Om de cuvânt, care nu trădase Germania niciodată şi încercase, cât a putut, să o ţină aproape de România. Unul dintre cei mai buni germani din lume, gândea Mackensen, la fel ca toţi militarii şi oamenii politici de la Berlin. S-a stins bunul rege la câteva săptămâni după ce a început războiul, suferind profund de pe urma refuzului românilor de a-l crede pe cuvânt că merită ca ţara să intre în război alături de Germania. Un mare patriot, şopteşte Mackensen pe terasa pustie a Farului.

În vântul rece, a început să simtă că, dincolo de fiinţa lui, ceva îi atrage atenţia, mustrător. O voce, o idee, un gând, nu a fost niciodată sigur. Mackensen ştie că a fost în limba germană dar nu poate explica prea bine ce sau cum. I s-a părut că aude, privind marea din Far, că oraşul iubit al regelui Carol a fost lovit acolo unde suveranul nu ar fi acceptat niciodată. Ce anume? Imediat a văzut cu ochii minţii, deşi la venire nici nu acordase atenţie faptului, statuia de bronz din piaţă aruncată pe jos, în faţa unui hotel de lux în care se mutaseră bulgarii. În germană, cineva îl mustra. Ştia, el, Mackensen, că aceiaşi bulgari tocmai puseseră dinamită în monumentul Independenței de pe colnicul Hora al Tulcei, care slăvea intrarea lui Carol şi a trupelor sale în Dobrogea? Normal, militarul nu numai că auzise dar se şi supărase pe bulgarii care comandau oraşul dunărean. „Măcar statuia exilatului poet roman să rămână neatinsă şi să nu plece în Bulgaria!”. Parcă a fost un ordin scurt, sacadat, fără echivoc. Aşa se putea spăla onoarea germană în faţa lui Carol de Hohenzollern, cel care adusese Dobrogea în Europa, o iubise şi o înzestrase cu ce a crezut el că merită mai bun.

În seara care se transforma rapid în noapte, înapoi spre Palat, încă netrezit din dialogul fără înţeles, în germană, din Far, Mackensen a trecut prin piaţa centrală. Statuia de bronz, căzută, fusese legată de frânghii uriaşe, probabil că urma să fie cărată de acolo a doua zi. Ajuns în salonul bine încălzit a cerut să i se facă legătura la telefon cu colonelul bulgar. I-a ordonat ca în câteva ore, până la prânz, poetul să fie repus pe soclu şi să fie reparate imediat stricăciunile. Nu a aşteptat vreo replică, a vorbit puţin şi fără să lase impresia unei negocieri. Colonelul bulgar, speriat de vreo altă inspecţie a germanilor tipicari prin imobilele şi bagajele rechiziţionate, a acceptat pe loc.

Aşa, zâmbeşte Mackensen către Averescu, m-a sfătuit regele Carol să fac. Aşa am făcut: am ordonat să se pună statuia lui Ovidiu la loc pentru că, acolo, în Far, am simţit că mă mustră cineva pentru toate ororile războiului.

Un simbol uitat: Farul Carol I

Astăzi, nimic nu spune această poveste. Nimic nu te îndrumă, din Constanța înfierbântată de petreceri și de turiști veniți la „băi“, spre Farul Carol I, monument istoric de categoria A, ce poate spune atâtea povești. Nici în aglomeratul oraș, nici la intrarea în Portul Constanței, nu găsești niciun indicator care să îți îndrepte pașii spre largul Danei 0, acolo unde Farul Carol I se odihnește închis de gardul de sârmă. Deși, paradoxal, pe multe saituri turistice poți găsi o descriere scurtă: deschis turiștilor fără taxă de vizitare.

Chiar așa este. Dacă reușești până la urmă să afli unde este și să străbați un kilometru de la intrarea în port pe digul Danei O, la o aruncătură de băț de Cuibul Reginei, printre macarale, poți privi Farul. Intrarea spre turnul de piatră nu se poate face decât dacă escaladezi și îți faci loc printre porțile terminalului de pasageri. Nici aici, nimic nu te îndeamnă să vizitezi monumentul, însă nimic nu te obligă să nu o faci.

Privit din afara gardului înalt de sârmă, ușa veche din fier ruginit a bătrânului far, mereu larg deschisă, te îndeamnă pe de o parte să pășești înăuntru, însă îți lasă și impresia că vechiul Far este abandonat.

La exterior, turnul solid din piatră, înalt de 13 metri, impune respect. Impozanța acestui monument istoric este accentuată de cele două efigii, a Împăratului Traian și a Regelui Carol I, ctitorul acestui far simbol al Constanței, poziționate pe cele două laturi înguste ale Farului. Efigia Regelui iubitor a fost distrusă de comuniști, în încercarea acestora de a șterge mărturiile regale ale României, însă a fost refăcută de artistul plastic Traian Marinescu în anul 2002 și repusă pe Far.

Pe lateralele mari, cele trei plăcuțe așezate atent în piatră sunt singurele ce îți dezvăluie momente importante din istoria Farului: inaugurarea Portului Constanța realizată de Carol I în anul 1909 și reabilitarea farului cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la inaugurarea acestuia, în anul 1996.

Reabilitarea completă a Farului, în urmă cu nu mai mult de două decenii, este consemnată de această plăcuță, însă starea actuală în care se găsește monumentul istoric nu confirmă acest lucru.

Odată intrat în turnul de piatră, prin ușa îngustă și ruginită, de un albastru șters, începe povestea tristă, contemporană, a Farului Carol I.

La prima vedere, nu poți spune că Farul Carol I nu este vizitat. Până să apuci să pui piciorul pe primele trepte, trebuie să ocolești cutii de bere, cartoane, ambalaje și mucuri de țigară ce abundă pe coridorul îngust și lung de câțiva metri. Este clar că Farul Carol I este gazda unor activități, asta fără să primească ceva la schimb, cum ar fi bilete de intrare.

Începi să urci pe scările ce se încolăcesc în sus, crezând că peisajul se schimbă. Însă nu este așa. Molozul, zidurile crăpate, varul căzut, mucegaiul și rugina sunt elemente ce caracterizează astăzi un monument istoric de categoria A, cu o poveste ce marchează începutul de secol XX la Constanța.

Mai mult, probabil la ultima reabilitare a Farului, „pricepuți“ meșteri au acoperit blocurile de piatră, la interior, cu ciment ieftin, ca mai apoi să îl spoiască în alb. Pereții sunt crăpați și trosnesc din toate încheieturile, iar scările sunt pline de materiale de construcție, semn că nimeni, probabil, nu a curățat locul de la ultima reabilitare.

Până în vârf, peisajul nu se schimbă. Cupola farului uimește doar prin sistemul de iluminat învechit ce, la început de secol XX, se regăsea printre cele mai moderne. În rest, spațiul strâmt, mizeria și unsoarea de pe geamuri te invită să părăsești cât mai repede monumentul istoric. Însă, dacă ai curiozitatea să pășești prin ușița metalică, căci nimeni nu te oprește să o faci, mica terasă circulară din vârful farului îți va oferi o imagine unică. Aici, în vârful Farului, vreme de jumătate de secol, s-au deschis noi și noi orizonturi. Astăzi, de aici poți vedea marea, poți observa întregul port, sau, cu ochii minții, poți trece în revistă toată istoria modernă a acestuia, poți privi spre Cazinoul de pe faleză, simbolul degradat al orașului, ori poți vedea, într-un cadru larg, vechiul oraș cocoțat atent pe coama înaltă a Peninsulei.

Ai vrea să stai aici cât mai mult, la gândul că, spre coborâre, ești nevoit să vezi, pentru a doua oară, situația tragică în care se află astăzi un monument istoric și un simbol al Constanței.

Este inexplicabil cum, din veniturile Portului, nu se găseşte o sumă mai mult decât rezonabilă pentru reparare și igienizare.

Farul Carol I are o poveste incredibilă ce a marcat istoria Constanței moderne din 1909 și până în 1961.

Acesta a devenit inactiv încă din anul 1961, predând ștafeta Farului de Aterizare, unul dintre cele mai moderne la acea vreme, inaugurat în anul 1960, și a Farului Alb, aflat în extremitatea digului extins, dat în folosinţă 12 ani mai târziu, în 1972.

Cu siguranță, ca și în cazul fratelui mai bătrân, Farul Genovez, istoria modernă a Constanței Vechi, privită de pe terasa circulară a Farului Carol I, ce se înalță la 21 de metri deasupra mării, poate da viață unui mic muzeu care, împreună cu turnul de piatră, să reprezinte primul obiectiv turistic pe care oamenii veniți de pretutindeni, ce coboară agale de pe punțile pasagerelor pe caldarâmul portului, să îl viziteze. Nu există modalitate mai bună pentru a îți primi turiștii, decât să le spui povestea orașului. Și Constanța are ce să povestească.

O scurtă încercare poate suna așa:

Lumină prin războaie și în pacea interbelică

Prin portul Constanţei, ani în şir după 23 august 1944 şi începutul ocupaţiei sovietice, nu au mai intrat nici nave străine, nici mărfuri, nici pasageri, nu se mai auzea muzică şi nici yachturi de vacanţă nu mai existau. Lumina Farului îndruma doar transporturi de trupe, muniţii şi echipamente. Toate ale Armatei Roşii. De-a lungul întregului litoral, la Mangalia, Constanţa, Mamaia-sat, Mihail Kogălniceanu, Murfatlar sau Medgidia se stabiliseră baze militare sovietice şi aşa vor rămâne până în 1958. Turismul estival marin era o amintire, staţiunile fuseseră rechiziţionate, hotelurile şi vilele fuseseră transformate în popote, dormitoare, birouri, depozite, toate ale Armatei Roşii. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1944, se şoptea cu teamă, după o beţie crâncenă, ofiţerii sovietici au devastat întregul Palat Regal din Mamaia, devenit cazarmă pentru armata eliberatoare.

Farul Carol luminase şi vremuri mai tihnite. În perioada interbelică, portul se transforma rapid şi devenea un pol al comerţului european cu cereale şi petrol. În 1878, când funcţiona încă Farul Genovez, exista doar un chei modest, fără amenajări multe, lung de numai 170 de metri, care apăra un bazin de doar 4 hectare. Şase decenii apoi, la mijlocul anilor `30, Farul Carol avea în grijă peste 142 de hectare de platforme, 36 de dane comerciale, 3 dane militare, 4 diguri de apărare, rezervoare imense de petrol şi silozuri pentru cereale. Mai mult, din 1934, se finalizase superba clădire a Gării Maritime, una dintre cele mai mari din Europa. Era un oraş într-o transformare rapidă, în stil american, cu peste 60.000 de suflete în 1939, şi cu un port care, chiar dacă nu devenise la fel de important ca Marsilia, Rotterdam sau Hamburg, stabilea regulile în Marea Neagră. Nu mai puţin de 16 consulate erau deschise la Constanţa înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, mai bine de o duzină de bănci, sute de firme şi întreprinderi de tot felul.

Multe nave de pasageri, pe linii care legau Constanţa de porturile Europei şi Levantului, plecau zilnic. Cu turişti, cu oameni de afaceri, cu emigranţi. Pentru unii dintre ei, colţul digului şi Farul Carol I erau ultima fărâmă de pământ românesc pe care o vedeau. Turcii şi tătarii din Dobrogea care, încântaţi de promisiunile de împroprietărire făcute de Mustafa Kemal, lăsau în urmă un trecut de opt secole şi se mutau în Anatolia. Evreii, speriaţi de măsurile tot mai restrictive din întreaga Europă, cumpărau bilete pentru porturile palestiniene.

Acelaşi Far ctitorit de regele Carol I lumina şi ieşirile din port ale elegantelor iahturi regale care plecau în vizite oficiale şi, nu de puţine ori, adăpostea curiozitatea sau amintirile suveranilor României, în plimbare până la pavilionul de vacanţă al reginei Elisabeta. Regina Maria, regele Carol al II-lea, regina Elena, regele Mihai, fiecare, pe rând, au urcat treptele sobrei construcţii de la marginea pământului românesc.

Ce diferenţă faţă de perioada rece şi fără speranţă a Primului Război Mondial! În vara aceea de pace a anului 1916, încă, Farul Carol semnala numeroasele nave de pasageri sau de mărfuri, sub lumina blândă a păcii, distracţiei şi belşugului. În 1918, într-un oraş pustiit, lipsit de viaţă, de hrană, de muzică sau turişti, nicio navă nu a mai plecat din portul Constanţa cu produse de export. Nu rămăsese nimic din belşug: cerealele, lemnul, animalele, petrolul, minereul, sarea totul fusese rechiziţionat şi trimis pe calea Dunării, spre Germania şi Austria.

Farul Carol I, simbolul modernizării Constanței Vechi

Dar altfel stăteau lucrurile înainte ca România să hotărască intrarea în război. Până ca orașul Constanța să fie ocupat de trupele germane și bulgare din Primul Război Mondial, intrate în orașul de la malul mării în frunte cu feldmareșalul Mackensen, multe a mai văzut Farul Carol I.

În vara caldă a lui 1914, când încă niciun soldat nu intrase sub arme, Farul din portul Constanța ghida luxosul iaht și navele militare ce îl însoțeau pe țarul Nicolae al II-lea în prima sa vizită în România.

Cu doar un an înaintea acestui eveniment ce a marcat istoria Constanței, la sfârșitul verii lui 1913, când trupele românești plecau învingătoare din Bulgaria în cel de-al doilea Război Balcanic, Regele Carol, privind spre sud de pe terasa circulară a Farului, îi arăta tinerei principese Maria Cadrilaterul nou cucerit. Acolo avea să își construiască viitoarea regină, în 1927, una dintre cele mai cunoscute și mai vizitate reședințe ale sale: Castelul de la Balcic. Ea a fost singura care s-a bucurat de aceste teritorii intrate în granițele țării în 1913, fiind îndrăgostită de peisajul marin, frumos colorat al orientalului Balcic.

Bunul rege Carol nu a apucat să vadă bijuteria construită de nepoata sa. S-a stins din viață în 1914, cu puțin timp după izbucnirea Războiului. A știut însă că este iubit și pe aceste noi meleaguri românești, după ce, așa cum povestea chiar regele, a fost primit cu entuziasm de populația din Turtucaia și Silistra, cu prilejul vizitei sale în Cadrilaterul abia intrat între frontierele româneşti.

Primii ani de funcționare ai Farului Carol I au coincis cu o dezvoltare fulminantă a Constanței, sub bagheta regelui, cel ce a reușit să alinieze Dobrogea la standardele vechiului Regat, după ce teritoriul dintre Dunăre și Mare a intrat între granițele țării în 1878.

Constanța începutului de secol XX se afla în plin proces de modernizare. După construirea podului de la Cernavodă a lui Anghel Saligny, tot acest priceput în ale arhitecturii a creat planurile portului ce avea să devină cel mai mare din Marea Neagră. Inaugurat în anul 1909 de însuși regele Carol, modernitatea portului și schimbarea viziunii regale și a politicii românești către potențialul maritim al Constanței se materializa și prin construirea Farului Carol I, unul dintre cele mai moderne construcții de acest gen ale vremurilor.

La 1913, Farul lui Carol prelua ștafeta de la bătrânul Far Genovez, ce avea să își stingă lumina după mai bine de jumătate de secol (1860-1913).

Constanța se moderniza și avea nevoie de noi simboluri, iar Farul Carol I era cu siguranță unul dintre ele.

Era o modă la Constanța, în anii primei jumătăți a secolului XX, să faci plimbări lungi pe digul îngust până la noua bijuterie a portului: Farul Carol I. Nu era loc mai bun pentru promenadă ca digul ce se întindea în mare, mângâiat de valuri, de briza caldă și de aerul salin.

Paradoxal, turiștii veniți astăzi la Constanța pe calea apei sunt nevoiți să refacă același drum, de la Farul Carol I și până la porțile portului, de unde începe călătoria lor prin Constanța Veche. Doar că ei încă nu au aflat frumoasele povești ale vechiului Far ctitorit de un rege îndrăgostit de Constanța, ce a redat, în primul Război Mondial, prin spiritul său prezent la malul mării, simbolul orașului: statuia lui Ovidiu.

---

Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“

---