Am primit pe adresa redacției o scrisoare de la Ana Mihai, o doamnă din Tulcea care a ținut să-i mulțumească într-un mod inedit medicului ginecolog care i-a salvat viața, prin implicarea și eforturile supraomenești de care a dat dovadă din primul moment în care a ajuns la Maternitatea din Galați, unde acesta profesează. Având în vedere că, din păcate, mai există foarte puțini medici în România precum Ioan Botezatu-Costache, căci despre el este vorba, vă redăm în rândurile de mai jos mesajul integral al Anei Mihai, cu mențiunea că îl felicităm și îi mulțumim și noi medicului pentru că a ales să nu plece în străinătate, chiar dacă asta înseamnă că a renunțat la avantajele uriașe (mai ales financiare) de care ar fi beneficiat în Occident.
„Ce poți să faci când simți nevoia să mulțumești, într-un mod mai special, medicului care ți-a salvat viața? Poate doar să spui povestea.
Se spune că cel mai bun medic pentru fiecare este cel care i-a diagnosticat și tratat corect afecțiunea de care suferea. În cazul meu, după mai multe experiențe nefericite, am ajuns la concluzia că am nevoie de un medic ginecolog foarte bun.
Sunt din Tulcea, iar înainte de anii `90, la noi, se spunea „Cel mai bun medic e trenul”. Am fost la București la un domn, o somitate în domeniul medical și nu am să uit niciodată vocea lui și regretul din privire când îmi spunea, după ce m-a întrebat de unde sunt: „Cunosc medici în Constanța, în Galați, dar în Tulcea nu, nu aveți medici în Tulcea”. Din păcate, eu știam asta din proprie experiență.
Am avut mai multe sarcini pe care le-am pierdut în două, trei și, cea mai avansată, în cinci luni și jumătate. Numărul precis nu pot să-l spun pentru că uneori mi se spunea că e posibil să nu fi fost o sarcină, dar cert este că au fost în jur de șase. În timpul sarcinii cu care am ajuns la cinci luni și jumătate, care a fost și penultima, încă nu plecasem din Tulcea în căutarea unui medic adevărat în acest domeniu.
Știind că sunt probleme, mergeam la control, la cabinetul „celui mai bun” medic ginecolog din oraș la acea vreme, din două în două zile și plăteam consultația în fiecare zi. În ziua în care nu mergeam la el, mergeam la medicul de familie, deci în fiecare zi, cam începând cu jumătatea lunii a treia de sarcină și până la cinci luni și jumătate eu am fost sub observație medicală. În ziua în care am ajuns la spital cu iminență de avort, erau pe acolo și așa-zișii medici ginecologi (pe la unii trecusem și eu, pentru că știți cum e: la spitale ei lucrează în ture așa că ai ocazia să-i vezi pe toți dacă stai pe acolo câteva zile). M-au ținut trei zile cu perfuzii fără să-mi spună mai nimic. Când le spuneam salvați copilul, răspunsul era: „Nu se poate, sarcina e compromisă”. Atunci faceți chiuretaj, răspunsul : „Nu se poate, sarcina e prea mare”. Până la urmă, acest coșmar s-a finalizat cu ceva asemănător unei nașteri.
Și, în cele din urmă, a venit la mine și domnul la care mergeam la cabinet (mi-e greu să-i spun doctor) de-atâta timp. Atunci l-am întrebat care a fost cauza pierderii sarcinii, dat fiind faptul că el mă monito-rizase în tot acest timp și, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să-mi dea o explicație. Răspunsul însă a fost demn de un adevărat „profesionist” în domeniu: „Nu a fost să fie”.
La patru ani de la această experiență, am început să merg în Constanța și Galați la diverși medici, încercând să nu mă îndepărtez prea mult de casă.
Nu m-a lovit glonțul pentru că el a fost lângă mine, a pus mâna și l-a oprit! Mulțumesc, domnule doctor!
Cineva din Galați m-a îndrumat către domnul doctor Botezatu Costache-Ioan, care mi-a plăcut, mai ales pentru că e genul care îți spune scurt și la obiect „ce” și „cum” și, cel mai important, chiar știe care e problema și mai știe și cum se poate rezolva.
Era exact persoana de care aș fi avut nevoie cu câțiva ani în urmă. Aș fi scăpat de multe traume peste care a trebuit să trec singură, fără ajutorul unui psiholog de care, acum, privind în trecut, sunt convinsă că aș fi avut nevoie.
La acea dată acceptasem deja ideea că îmi pun viața în pericol și că soluția ar putea fi adopția.
E greu să scriu despre lucruri atât de personale, dar aș vrea să se înțeleagă contextul în care am ajuns la domnul doctor Botezatu. Am fost „un caz deosebit”. Urăsc expresia. Am auzit-o de atâtea ori încât nu o mai suport. În ultimii patru ani, cât durase vindecarea psihică, nu mai rămăsesem însărcinată, deși nu aceasta era problema mea, aveam ambele trompe blocate, atât de bine își făcuseră treaba predecesorii. Pas cu pas, a investigat și tratat probleme pe care le aveam încă din adolescență și am ajuns la ceea ce se putea numi normalitate.
În aceeași perioadă, soțul meu a trebuit să plece din țară și, timp de opt ani, nu am mai trecut pe la
cabinet.
Dar, în acest timp, le-am spus despre el tuturor cunoștințelor mele pe care intenționam să le ajut. Astfel, îmi revine în minte o doamnă care până la aproximativ 35 de ani nu a rămas niciodată însărcinată și care urma, de șase luni, un tratament indicat de un așa-zis ginecolog, tratament despre care eu știam că se face doar pe durata a maximum trei luni. A fost la doctorul Botezatu și, după ce s-a întors, a urmat tratamentul indicat de acesta timp de două luni și apoi a rămas însărcinată. Dar până să afle că este însărcinată, am întrebat-o cum a fost și dacă este mulțumită de prestația medicului. Spre surprinderea mea, am constatat că nu era prea mulțumită, dar din motive care mi s-au părut absolut halucinante: doamna confunda ginecologul cu psihologul.
Aproape de 45 de ani ai spune că nu prea mai ai nevoie de un ginecolog, dar lucrurile nu stau chiar așa. Toamna trecută, după opt ani, am zis că e timpul pentu un control general. Un rezultat al testului Papanicolau dat de un laborator mi-a dat viața peste cap și persoane informate cum suntem, datorită internetului, când apar celule modificate te gândești „numai la bine”. Până am reușit să iau rezultatul la biopsie au trecut cam patru luni, am făcut și ceva tratament în acest timp, când am aflat că totul e cu adevărat bine a venit o perioadă de binemeritată relaxare, cam două luni, după care aveam să aflu că există și „avortul în doi timpi”: eram din nou un „caz deosebit”. Ajusesem la Galați, la cabinetul domnului doctor Botezatu, într-o seară, pe la ora 17:00. După control a constatat că era vorba de o sarcină compromisă plasată într-o zonă profund hemoragică.
Astfel, m-a internat de urgență în spital și până a doua zi dimineață am fost ținută sub observație . A doua zi, în timp ce îmi făceau chiuretajul au constatat că nu îmi puteau opri hemoragia. Cea mai ușoară variantă pentru ei, în cazul acesta, era histerectomia. Dar doctorul Botezatu nu a ales varianta cea mai simplă pentru el, ci pe cea mai bună pentru mine, ca pacient.
A fost alături de mine în fiecare secundă a acelei intervenții, în repetate rânduri am auzit o voce care întreba ,,Tăiem?” – răspunsul lui era de fiecare dată același, dar foarte ferm ,,Nu, nu încă!”. După
chiuretaj am fost dusă în cameră, iar doctorul mi-a spus că dacă hemoragia nu se va opri totuși până a doua zi, atunci va trebui să fac operația de histerectomie, pentru că nu aveam altă șansă. Târziu în noapte am adormit aproape cu convingerea că va fi bine și nu voi face acea operație, m-am trezit o singură dată, pe la doisprezece noaptea, când el venise să vadă cum mă simt și dacă totul este în regulă (pentru a doua oară în afara programului său de lucru).
A doua zi am fost dusă în sala de operație, m-au pregătit cu tot ce presupunea o astfel de intervenție, aveam tensiune opt și ceva, simțeam că nu rezist nici psihic, dar nici fizic pentru ceea ce urma, și aproape că nu mi-a venit să cred când am auzit ,,Astăzi ai scăpat de operație”.
După câteva zile, timp în care situația mea s-a ameliorat treptat, am fost externată.
Acum, la aproape două luni de la întâmplarea aceasta, facem demersuri pentru obținerea atestatului pentru adopție și nu trece zi în care să nu îmi pun aceeași întrebare: Ce poți să faci când simți nevoia să mulțumești medicului care ți-a salvat mai mult decât viața? Poate doar să spui povestea. Mulțumesc, domnule doctor!”
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
