David Cameron, în cămaşă şi fără cravată, mănâncă un hot-dog cu furculiţa, după ce l-a tăiat, tacticos, cu un cuţit de friptură. Ed Miliband, în costum, devorează la o recepţie un imens sandwich cu şuncă, fără a se sinchisi de cei din jur. Cele două fotografii au aprins dezbaterea despre viitorul Regatului Unit şi au devenit, nici mai mult, nici mai puţin, teme electorale. Pe care dintre cei doi tineri ar prefera britanicii?
Rezultatele alegerilor din 7 mai sunt destul de surprinzătoare pentru că nimeni nu a putut să prevadă victoria categorică a Partidului Conservator, cea mai mare înfrângere din ultimii 30 de ani a Partidului Laburist şi ieşirea Partidului Independenţei (UKIP) şi a liderului Nigel Farage de pe scena politică. Singura confirmare a alegerilor este victoria Partidului Naţional Scoţian. David Cameron şi conservatorii vor putea forma singuri guvernul după ce, săptămâni în şir, sondajele previzionau necesitatea unei alianţe. Marea Britanie şi-a răsplătit, electoral, performanţele economice excepţionale din ultimii cinci ani.
Campania pentru alegerile parlamentare din Marea Britanie a fost lipsită de suflu şi a devenit, pe parcurs, extrem de plictisitoare. Cei doi adversari principali, conservatorul David Cameron şi laburistul Ed (Edward Samuel) Miliband, au atât de multe lucruri în comun încât o distanţare în preferinţele publicului, înaintea alegerilor, nu a fost posibilă. Partidul Conservator şi Partidul Laburist au avut un examen epuizant de trecut, în toamna anului 2014, în ceea ce priveşte referendumul din Scoţia. Acum, a fost destul de dificil o reconfigurare atât de categorică a strategiilor conservatoare şi laburiste mai ales că liniile directoare mai degrabă unesc decât despart cele două electorate.
Prim-ministrul David Cameron a devenit locatarul casei din Downing Street 10 după ce a câştigat alegerile din 2010, fără a fi deţinut vreodată vreo funcţie în guvern. Alături de Partidul Liberal Democrat, a compus primul Executiv de coaliţie după al Doilea Război Mondial. Provenind din elita conservatoare din sud-estul Angliei, bogată şi educată, Cameron şi-a făcut studiile la Oxford şi se revendică din filosofia politică a „Doamnei de Fier”, Margaret Thatcher, cel mai longeviv prim ministru al Marii Britanii din secolul al XX-lea (1979- 1990).
Ed Miliband, tot absolvent de Oxford, provenit dintr-o familie de intelectuali evrei, priveşte tot către un model politic de referinţă: Tony Blair, autorul conceptului de „nou laburism” şi victorios în trei alegeri parlamentare succesive. Margaret Thatcher şi Tony Blair au redimensionat Marea Britanie pe harta lumii, transformând-o dintr-o societate muribundă, inundată de şomaj, inflaţie, deficite, incapacitate decizională, cu o industrie depăşită şi o infrastructură vetustă în cel mai important pol financiar al Europei şi al lumii. Thatcher şi Blair s-au completat inclusiv prin ataşamentul necondiţionat faţă de alianţa cu SUA.
Alegerile parlamentare din 7 mai au stabilit câteva premiere. Mai întâi, este vizibil refluxul sistemului bipartidist, acela care a caracterizat istoria politică britanică de aproape două secole. Conservatorii au câştigat şi vor forma singuri guvernul dar victoria sa este departe de a fi una categorică. Laburiştii au fost înfrânţi fără drept de apel în Scoţia, acolo unde altădată era un fief al stângii. Cameron şi Miliband au avut acelaşi proiect atât în ceea ce priveşte relaţia Marii Britanii cu Uniunea Europeană, cât şi în ceea ce priveşte viitorul Scoţiei în Regatul Unit. Pe fond, conservatorii şi laburiştii acceptă că noua forţă de muncă, provenită cu precădere din regiunile răsăritene ale Uniunii Europene, aduce multă productivitate energicei economii britanice. Iar Regatul Unit a devenit cel mai bun loc de muncă şi de viaţă din Europa. O spun cifrele: în 2014, mai mult de 600.000 de persoane au imigrat în insule, din care aproape 250.000 numai din Uniunea Europeană.
Marea Britanie a intrat în campania electorală după ani în şir în care a avut cea mai mare creştere economică din Europa, a fost ferită de turbulenţele financiare şi economice din 2008- 2009 şi a reuşit să creeze, după 2010, mai mult de două milioane de noi locuri de muncă. Un record nu numai pentru continent dar şi pentru grupul celor mai dezvoltate state din lume, aşa-numitul G7. În 2014, Regatul Unit era cât pe ce să piardă Scoţia iar Uniunea Europeană nu a mai avut mult până să piardă Regatul Unit. Alianţa ad-hoc dintre conservatori şi laburişti, binecuvântată politic de Regina Elisabeta a II-a, a salvat Marea Britanie, aşa cum este ea acum. Totuşi, atât Cameron, cât şi Miliband au promis, pentru a stăvili puseele identitare ale Partidului Naţional Scoţian, că vor acorda o atenţie mai mare problemelor specifice administraţiei locale. Premierul Scoţiei, Nicola Sturgeon, a exclus o colaborare cu conservatorii şi a condiţionat o legătură cu laburiştii. Emoţional, acest fapt este de înţeles după înfrângerea susţinătorilor independenţei Scoţiei, anul trecut.
Temele campaniei electorale au fost limitate la problema împărţirii câştigului economic, a afluxului de imigranţi şi a raporturilor cu Uniunea Europeană. Practic, conservatorii au susţinut continuitatea politicilor economice iar laburiştii au cerut o repartizare mai justă a câştigurilor deoarece, în opinia lui Miliband, după cinci ani bogaţii au devenit şi mai bogaţi iar săracii şi mai săraci. Presa britanică s-a împărţit, fair-play, în campania electorală, un lucru care în Europa se întâmplă arareori. „The Guardian” s-a aliniat discursului laburist, militând pentru o schimbare în favoarea celor mai puţini favorizaţi în urma creşterii economice record, în vreme ce mult mai titratele „The Times”, „Financial Times” şi „The Economist” au contribuit la campania lui David Cameron, subliniind justeţea măsurilor fiscale şi economice conservatoare.
Vedetele vocale ale campaniei au fost UKIP şi Partidul Naţional Scoţian. Nigel Farage, care a avut un scor foarte bun la europarlamentarele din 2014, a promis electoratului că poate organiza un referendum privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi că va limita, până la o cifră maximă de 50 000 de persoane pe an, numărul imigranţilor. Atacurile succesive la adresa forţei de muncă din statele Europei Centrale au fost mai dure în ultima perioadă şi au conţinut, chiar, un anumit puseu de paseism imperial, făcându-se apel la gloria unor vechi şi bune provincii ale fostului mare Imperiu Britanic (cum ar fi, bunăoară, India şi Australia). Prezenţa unui singur parlamentar UKIP şi nealegerea lui Farage în Camera Comunelor sunt un semn limpede al gândirii sănătoase a electoratului: logoreea extremist eurofobă face audienţă dar nu aduce şi câştiguri politice.
Partidul Naţional Scoţian a rămas într-o atitudine defensivă, şi agresivă, după pierderea referendumului organizat anul trecut. Energicul premier Nicola Sturgeon, the king maker din postura sondajelor, insistă pentru abandonarea imediată a politicii de austeritate (susţinută deopotrivă de conservatori şi laburişti), pentru sporirea cheltuielilor asistenţei sociale (spre opoziţia categorică a majorităţii celorlalţi alegători din Regat) şi pentru o politică fiscală independentă pentru Scoţia. Nici ea, nici predecesorul său nu au reuşit să explice, însă, cum ar reuşi Scoţia să se întreţină singură, financiar, în lipsa complexelor mecanisme integraţioniste europene, care asigură comerţului şi produselor bancare o circulaţie liberă în Europa şi avantaje pe care o ţară din afara Uniunii nu le poate deţine. Victoriile categorice ale conservatorilor şi PNS din 7 mai vor aduce, cel mai probabil, un dialog între cele două forţe.
Ceea ce niciun lider şi nicio dezbatere publică, în actuala campanie, nu a luat în discuţie ţine de o chestiune extrem de delicată privind viitorul Marii Britanii şi al Commonwealth-ului. Recent, regina Elisabeta a II-a, pe tron din 1952, şi-a sărbătorit 89 de ani de viaţă. Cu siguranţă, noul guvern, cu un mandat de cinci ani, poate să ia în calcul şi o posibilă succesiune la tron, un pas constituţional foarte important deoarece suveranul britanic este şi şeful multor alte state de pe alte continente (de ar fi să amintim doar Australia, Canada şi Noua Zeelandă). După mai bine de şase decenii de domnie, cea mai lungă din istoria britanică, Elisabeta a II-a a reprezintă, în momentul de faţă, cea mai sigură garanţie a existenţei statului în formulele actuale. Dar după?
David Cameron, care în 2010 devenea cel mai tânăr premier britanic din ultimii 200 de ani, îşi va continua şederea la Downing Street 10 şi va forma, de data aceasta, singur un guvern. Este uşor de previzionat că niciuna dintre politicile majore de până acum nu va fi modificată şi că Regatul Unit va rămâne cea mai importantă forţă financiară a Europei. Rezultatele conservatorilor vor decima conducerile partidelor de opoziţie, atâta vreme cât Miliband şi Farage au anunţat deja că vor demisiona.
Până în 2020, de la Londra, nimic nou.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
