După 1878, când Dobrogea a intrat în hotarele statului român, s-a pus problema ca aceasta să fie realmente integrată, printr-un efort susținut, din punct de vedere economic, politic, militar și, nu în ultimul rând, religios-confesional.
În comparație cu Moldova și Țara Românească, cele două provincii care formau la vremea respectivă România, în Dobrogea provocările pe care autoritățile le aveau în față erau mai complexe, mai dificile, lipsind, totodată, experiența pentru gestionarea lor. Poate cea mai importantă dintre aceste provocări a fost aceea de a face față unui amalgam de grupuri etnice și religioase pentru care trebuia creat un cadru instituțional și un climat cultural favorabile conviețuirii lor în bună înțelegere.
Această miză a fost subliniată încă de la început, chiar de către Domnitorul, pe atunci Carol I, în proclamația sa adresată locuitorilor Dobrogei, pe 14 noiembrie 1878: „Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legiuita pedeapsă”. În ordinul de către armată, din aceeași zi, îndemnul era și mai explicit formulat: „Ostași, în noua Românie voi veți găsi o populațiune în cea mai mare parte română, dar veți găsi și locuitori de alt neam, de altă religiune. Toți aceștia devenind membri ai statului român, au dreptul la protecțiune, la iubirea voastră. Între aceștia veți afla și populațiuni musulmane, a căror religie, familie, moravuri – se deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadinsul vă recomand a le respecta”.
La fel de mari au fost provocările pe care trebuia să le înfrunte și Bi-serica Ortodoxă în noua provincie. Din punct de vedere al organizării bisericești, Dobrogea a fost inclusă în noua eparhie a Dunării de Jos, cuprinzând județele Brăila, Co-vurlui, Constanța și Tulcea. Primul episcop al acestea a fost vestitul Melhisedec, slujind numai puțin timp aici, până în martie 1879, când a fost mutat în eparhia Romanului. În locul lui a fost ales Episcopul Iosif Gheorghian, fost episcop de Huși. Crucea pe care și-o asuma noul ierarh era una grea, fapt su-bliniat chiar de către Carol I în momentul învestirii: „Încredințându-ți, Prea Sfințite Părinte al Episcopiei Dunării de Jos, toiagul pastoral al acestei eparhii, nu-mi ascund dificultățile pe care Prea Sfinția Ta le vei întâmpina în această sfântă și înaltă misiune”.
Astfel, pentru a-și îndeplini mi-siune, una dintre primele decizii ale ierarhului a fost aceea de a numi un revizor eclesiastic, în persoana arhimandritului Ieronim Ștefănescu, care să inspecteze bisericile și clerul, să afle starea lor și să îi îndrume pe calea canonică în îndeplinirea datoriei lor de păstori sufletești. Raportul său, întocmit la un an de la trecerea bisericilor și credincioșilor ortodocși din Dobrogea sub autoritatea Episcopiei Dunării de Jos, oferea un tablou lamentabil cu privire la starea acestora, fie că vorbim de situația bisericilor, fie că vorbim de starea financiară, dar mai ales morală și a pregătirii teologice, a preoților.
La anul 1879, deci, în Dobrogea se aflau 36 de biserici, dar situația în care acestea se găseau era jalnică. Potrivit raportului, „cele mai multe din ele sunt făcute din nuiele și vălătuci, nereparate de mai mult timp, lipsite de cele necesare serviciului și dezgrădite. Multe dintre ele sunt numai niște case ordinare în care se află câteva icoane, ba una este într-un mic hambar. Se întrețin din ofrandele poporenilor. Cimitirele sunt dezgrădite”. De aceea, prima recomandare a revizorului era „clădirea de biserici și înzestrarea lor cu toate odoarele, cărțile, veșmintele și obiectele trebuitoare cultului creștin”, acesta fiind „cea dintâi și mai de căpetenie preocupare a episcopatului de la Dunărea de Jos”.
Însă, dacă aceste neajunsuri de infrastructură cum le-am numi astăzi, puteau fi depășit cu un efort financiar consistent, mai greu de surmontat ar fi fost starea clerului care slujea în aceste Biserici. Prima observație a revizorului eparhiei era referitoare la pregătirea teologică a preoților și cântăreților care „nu posedă niciun titlu de săvârșirea vreunui curs de învățătură seminarială”. Excepțiile erau doi preoți bulgari, dar care nu recunoșteau autoritatea Episcopiei Dunării de Jos și alți câțiva preoți care aveau la activ 2-3 clase prin seminarele din România, trecând apoi în Dobrogea pentru hirotonire. Restul „sunt necapabili de chemarea lor, necunoscând nici orânduielile bisericești; ba nunii citesc de tot rău”.
La fel, condiția lor materială era una la limita demnității. Neavând salariu sau pământ pentru a-l cultiva, ei primeau din partea enoriașilor „câte o baniță de grâu și una de păpușoi sau de orz de fiecare poporean, pentru preot, și o baniță de grâu sau orz pentru dascăl”. În bună măsură, situația lor materială era cauzată de felul în care se făcuseră până atunci hirotonia și numirea lor în parohii, adică, „ nu se căuta capacitatea lor morală și științifică, ci materială”. În Dobrogea existaseră doi ierarhi unul grec la Tulcea și unul bulgar la Silistra. Aceștia lua bani pentru hirotonie sau pentru mutări de preoți și, în plus, cereau de la aceștia să adune dajdia pe care fiecare locuitor era dator s-o dea arhiereului. Iată cum descria autorul raportului întreaga situație. „Acești preoți, după așezarea lor în comunele unde cumpăraseră dreptul de a preoți (…) întrebuințau toate mijloacele pentru a putea scoate de la poporenii lor sumele cheltuite de ei pentru cumpărarea preoției, pentru existența lor și pentru a putea avea și oarecari rezerve, cu care să se poată susține în pozițiunea lor, când ar fi concurați de alții”. Aceste practici făceau și ca preoții să nu se bucure de nici un respect sau autoritate în fața enoriașilor, care îi înlăturau și înlocuiau cu alții la orice neînțelegere.
Ca să fim onești, întreaga provincie avea nevoie de un efort general al autorităților, deopotrivă ale statului și ale Bisericii, pentru a putea surmonta mari decalaje pe care le înregistra în raport chiar cu Vechiul Regat, nici acela prea dezvoltat. Și într-adevăr, eforturi s-au făcut. La stăruința episcopului Iosif Gheor-ghian, două legi fundamentale pentru această provincie, Legea pentru organizarea Dobrogei, din 7 martie 1880, și Legea pentru regularea proprietății imobiliare în Dobrogea, din 3 aprilie 1882, cuprindeau prevederi care se adresau și nevoilor Bisericii. Printre altele, ele stipulau ca în fiecare comună sau sat, o suprafață de pământ suficientă să fie rezervată pentru cimitir. De asemenea, în fiecare comună urma să se cedeze 10 ha de pământ pentru întreținerea bisericilor sau geamiilor, iar alte 10 ha pentru școala publică.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
