De ce trebuie să plătești presa dacă vrei conținut de calitate. Cititorii ar trebui să susțină jurnaliștii pe care îi citesc dacă nu vor s-o facă alții în locul lor

Pentru că, dacă n-o s-o faci tu, o s-o facă primăriile, Guvernul, un mogul sau Google în locul tău. Pentru că și jurnaliștii au nevoie de bani. Sigur că meseria lor este una vocațională, implică dedicare, pasiune, spirit civic, nevoia de adevăr, pe alocuri chestii filosofice și așa mai departe.
Jurnalistul nu e un contabil care lucrează cu cifre seci, bilanțuri și balanțe, ci cu oameni, destine și principii. Cu toate acestea, și jurnalistul merge la piață, plătește cel puțin o rată sau o chirie, are nevoie de medicamente, cumpără cadouri, iese în oraș, își schimbă hainele, bea o bere sau o limonadă și tot așa.

Jurnaliștii și patronii de publicații trebuie să supraviețuiască într-un fel sau altul. Deloc scuzabil, dar așa ne-am trezit într-o presă a click-urilor sau a informațiilor trunchiate, nedocumentate suficient ori puse doar pe jumătate în context. Într-un cuvânt, o lume a informațiilor ”adaptate” astfel încât ele să genereze vizualizări, deci bani. Pentru că bugetele de publicitate ale companiilor se împart celor cu audiență mare, citiri multe, viralitate consistentă. Nu contează ce spui, dar contează câți oameni te ascultă/ te văd/ te citesc.

Dar ce a fost mai întâi, clickbaitul sau lipsa banilor? Întâi au apărut titlurile ”șocante” ale unor site-uri care au intuit apetitul publicului pentru ”breaking-uri” alarmante? Sau mai întâi au dispărut banii din redacții, iar șefii publicațiilor au găsit această portiță ”senzațională” prin care au putut salva salarii?

Și până unde poate merge o publicație pentru a-și păstra oamenii și publicul? Care e prețul pe care îl plătește un jurnalist pentru titlurile agresive sau înșelătoare pe care le pune sau îi sunt impuse?

Apoi, pe jurnaliști îi satisfac mai mult banii sau respectul cititorilor?

În ultimii 10 ani, redacțiile tradiționale s-au predat aproape cu totul click-urilor. Nu e foarte clar, însă, sau în orice caz e controversat, ce a apărut mai întâi: nevoia presei de bani sau nevoia citititorului de senzațional? Cititorul a ”modelat” conținutul presei sau presa a ”modelat” gusturile cititorului?

O explicație ar fi în soarta presei scrise după care cei mai mulți dintre noi sunt nostalgici. Ziarele tipărite s-au stins, iar jurnaliștii au fost nevoiți să supraviețuiască într-o mare de site-uri web. Treptat, noțiuni precum tehnoredactor, corector sau cap limpede au dispărut. Inflația de site-uri de știri sau diverse pagini web a dus la o concurență tot mai acerbă între oamenii de presă, doar că, din păcate, nu pe calitate, ci pe cantitate.

Cine bagă mai multe știri, cine face mai multe vizualizări, cine are mai mulți unici – în cheia asta, atât de distructivă pe termen lung, au început să funcționeze rotițele în redacțiile post-print. Pentru că, așa cum spuneam, banii de publicitate sunt împărțiți în funcție de câte vizualizări ai la un articol, nu în funcție de ce și, mai ales, cum e scris articolul. Nici măcar nu contează dacă informația e reală. Dacă ea ”are citiri” și e virală primești bani. Dacă nu, nu. Un mod toxic de a cultiva informația care circulă în spațiul public, dar cât se poate de valabil.

Și din nou apare întrebarea ”Ce a fost prima dată?”: Degradarea conținutului ziarelor a determinat cititorul să nu mai cumpere printul? Sau cititorul n-a mai vrut să cumpere printul iar asta a determinat degradarea conținutului?

Oricum ar fi, unul dintre cei mai importanți factori care au omorât presa quality a fost faptul că, în momentul expansiunii fulminante a internetului și, mai ales, a accesului la el, nu a existat o solidaritate a breslei, un pact al presei, prin care dispariția printului să însemne automat o trecere contracost în online. Pe de altă parte, în cele mai multe dintre cazuri versiunile online ale ziarelor au fost gratuite în toată lumea.

Ziarele pe hârtie, pentru care cititorii scoteau bani din buzunar ca să le citească, au dispărut și, odată cu ele, a dispărut și obligativitatea cititorilor de a plăti pentru informație. Astăzi nu mai e o normalitate, ci un privilegiu ca munca jurnaliștilor să fie plătită de public.

Înainte, în lipsa internetului, oamenii plăteau pentru ca munca presei să ajungă la ei. Acum, într-o inflație de informație, jurnaliștii au ajuns să ”plătească” pentru ca publicul să aleagă munca lor. Iar prețul pe care jurnaliștii îl plătesc este unul trist și uneori periculos pentru rostogolirea informațiilor.

Într-o bătălie tot mai ascuțită pentru public, unii  jurnaliști apelează deseori la fake-news, clickbait, exagerări și trunchieri de informații, pentru ca acestea să fie mai atractive, chiar dacă n-au legătură cu realitatea. Din toată povestea, cel mai afectat este cititorul, căci rezultatul neplății pentru informație este propria sa manipulare. Din capul locului, fără niciun echivoc, jurnaliștii care apelează la astfel de practici nu sunt scuzabili. Dar acțiunile lor sunt un efect al ”normalității” de a nu mai plăti conținut.

Alteori, patronii de presă apelează la practici rapide și facile prin care își pot susține publicațiile, cum ar fi contractele încheiate cu instituțiile publice, fie că sunt primării, deconcentrate, ministere. Cea mai frecventă urmare a acestor contracte cu statul este autocenzura sau editarea știrilor într-o lumină favorabilă celui cu care a fost încheiat contractul. Și în cazul ăsta, cel mai șifonat iese cititorul, care nu mai are acces la o informație corectă.

Iar pentru ca publicațiile să aibă acces la finanțările privaților, atunci ele trebuie să genereze citiri, clickuri cât mai multe, pentru că o companie care vrea să-și facă publicitate înțelege, tot în mod eronat, că un banner este mai valoros cu cât este văzut de mai mulți oameni.

Inclusiv Guvernul României a decis ca promovarea informațiilor despre coronavirus să fie plătită în funcție de numărul de vizualizări pe care le face un site. Așa se face că cea mai mare felie de publicitate a ajuns la pagini web care deseori promovează știri false, fac clickbait sau rostogolesc informații tip cancan, fără relevanță pentru comunitate și cu intruziuni agresive în viața privată a persoanelor publice.

Așa că, dacă vrei să ai acces la informații de calitate, dacă vrei să fii sigur că publicația pe care o citești, că jurnaliștii pe care îi respecți și îi urmărești au siguranța că își pot face meseria nestingherit și liberi, atunci trebuie să te reobișnuiești să plătești pentru asta.

Fie că e vorba de redirecționarea unei părți a impozitelor care ajung la stat, fie că e vorba de plăți recurente de 2, 4 sau 10 euro pe lună (care înseamnă oricum mult mai puțin decât ar fi costat toate ziarele print pe care le-ai fi cumpărat într-o lună ca să te informezi, dacă nu aveai acces gratuit la site-uri), fie că e vorba de sponsorizări unice, cititorii ar trebui să reînvețe să plătească pentru conținutul pe care și-l aleg ca sursă din marea de informații. Pentru că, doar așa, primii avantajați în povestea asta vor fi ei. Și, odată cu ei, publicațiile și jurnaliștii pe care îi susțin.