DE CE AVEM NEVOIE DE MONARHIE?

     Contestatarii restaurației monarhice ar putea susține – nu total lipsit de îndreptățire – că toate considerațiile expuse în favoarea acesteia, toate succesle monarhiei românești invocate sunt ale trecutului, ale unui veac îndepărtat și, prin urmare, fără relevanță sau atractivitate în zilele noastre. Despre instituția în sine s-a spus că este anacronică. Lăsând deoparte faptul că recomandările trecutului oferă legitimitate istorică pentru prezent, există o serie de  argumente în favoarea instituției monarhice, care sunt extrem de actuale și care, după o chibzuială lucidă, ar putea oferi soluții la problemele cronice ale României.

     În primul rând, regele este un factor care asigură solidaritatea și coeziunea socială, fiind perceput ca un „părinte al națiunii”. Rolul unui monarh depășește caracterul funcționăresc al președinților aleși, devenind un model care inspiră, iar dimensiunea umană a monarhiei pune în umbră populismul prezidențial.

     Pentru cei cu un simț pragmatic mai acut și temători că monarhia ar împovăra bugetul de stat, nu este lipsit de interes să spunem că sursele de finanțare ale instituției pot fi atât cele publice, cât și cele private, din Domeniile Coroanei. În plus, un calcul de suprafață ar arăta că actuala alocare bugetară pentru președinției, de 26 milioane de lei pe anul 2013, adică 1,36 lei (0,31 euro) pe cap de locuitor, ar fi suficientă și pentru monarhie. De altfel, calculul este confirmat și de situația existentă în alte monarhii europene, unde, în Spania de pildă, costurile instituției s-au ridicat, în 2010, la 0,2 euro pe cap de locuitor, iar în Marea Britanie la 0,8 euro. Mai mult, nu sunt de ignorat economiile care s-ar face prin renunțarea la organizarea de alegeri prezidențiale.

     Cele mai importante argumente, însă, sunt de natură politică, fiind în directă legătură cu o serie de conflicte sau hibe de funcționare pe care instituțiile publice românești le-au înregistrat în ultimii ani. Bunăoară, revenirea la monarhie ar face distincția clară între omul politic (președintele) și omul de stat (monarhul). Președinții postdecembriști – nu mai amintim de cel de dinainte de 1989 – nu au reușit să se plaseze echidistant și independent față de partidele politice care i-au promovat. În mod natural, monarhul nu este un politician, ci un om de stat, complet ferit de orice legături personale, financiare sau de simpatie doctrinară în relația cu partidele, fiind, cu adevărat, un șef de stat al tuturor românilor.

     O altă notă caracteristică a vieții politice românești postcomuniste a fost intervenția președintelui în actul de administrare a țării, uneori uzurpând prerogative ale executivului fără fundament constituțional și provocând conflicte jenante între cele două instituții de la vârful statului. În replică, frustrat de situație sau dintr-un soi de ranchiună oarbă, premierul a urzit majorități parlamentare pentru suspendarea președintelui. Restaurarea monarhiei constituționale ar delimita clar spațiul de acțiune a premierului, care guvernează statul, și a monarhului, care îl reprezintă. Prerogativele monarhului sunt pur ceremoniale, chiar simbolice, de reprezentare a țării și a supușilor, limitate astfel de Constituție.

     În sfârșit, modelul prezidențial suferă de un neajuns important încă din matricea lui teoretică, față de cel regalist. În timp ce, în sistemul monarhic, principele moștenitor este pregătit încă din copilărie să devină șef al statului, să își reprezinte conaționalii, președinții nu beneficiază de o asemenea pregătire. Pentru ei, funcția de președinte este doar o circumsanță trecătoare, survenită în parcursul lor profesional, de regulă după de 40 de ani, când formarea lor intelectuală și academică este încheiată.

     Demonstrația ar putea continua și cu alte argumente, evidențiate de susținătorii soluției monarhice, dar ne-am limitat la cele mai actuale, posibile remedii la disfuncționalitățile mecanismului politic românesc.