Constanța se odihnește la orele amiezii mângâiată de briza Mării Negre. Pasagerul a ajuns în port iar noi coborâm, în șir indian, spre o nouă aventură istorică și culturală. Este 20 martie, ziua în care s-a născut marele poet exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso.
Mi-am creionat de ceva vreme prioritățile. Ca să pot înțelege importanța și specificul Constanței vechi trebuie să încep tocmai din inima ei, din centrul ei istoric și spiritual. Din locul în care a fost atestată simbolic latinitatea românilor. Din locul în care a început povestea.
Astfel, pășesc emoționat, în prima mea zi constănţeană, în Piața Ovidiu, locul în care începe experiența mea în vechea cetate a Tomisului.
Abia intrată între granițele țării, în urma războiului ruso-otoman din anii 1877-1878, Dobrogea era locul în care civilizațiile se întrepătrundeau mai mult decât oriunde în vechea Românie. Oraș port cosmopolit, Constanța sfârșitului de secol XIX nu se remarca prin infrastructură, dezvoltare sau viață culturală, însă potențialul zonei promitea mult.
Statuia lui Ovidiu. Cel mai vechi simbol, din cea mai veche zonă a Constanței vechi
Piața publică din mica urbe de la malul mării a fost denumită, așa cum se obișnuia în România, Piața Independenței. Aici se regăseau câteva cârciumi grecești, ceva construcții meșteșugărești, fiind zona de întâlnire a locuitorilor de diferite nații ale celui mai vechi oraș din România. A reprezentat mereu zona centrală a orașului, dar a devenit inima acestuia abia în anul 1887, atunci când, pe un soclu de 4 metri, din piatră cioplită, a fost așezată statuia poetului exilat la Pont, Publius Ovidius Naso.
Unul dintre cei mai mari clasici ai literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu, Publius Ovidius Naso a dat omenirii o operă consistentă, remarcantă prin stilul fin al umorului și printr-o fantezie rar întâlnită acum mai bine de două milenii.
Evenimentul simbolic al ridicării statuii lui Ovidius la Constanța, din data de 18 august 1887, când opera turnată în bronz de sculptorul italian Ettore Ferrari din Roma a fost înălțată pe soclu, a strâns laolaltă multe fețe importante ale României sfârșitului de secol XIX. La eveniment au participat Remus N. Opreanu, primul prefect al județului și cel care a avut inițiativa ridicării statuii, D.A. Sturdza, prim ministru al României și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, primarul orașului Constanța, Mihail Koiciu şi Parthenie, episcopul Dunării de Jos.
O delegație de sulmonezi, venită tocmai din orașul de baștină al marelui poet, a atestat, prin prezența acesteia la Constanța, frăția latină ce izvora din acest nou simbol al celui mai vechi oraș al României.
Statuia a fost înălțată în centrul orașului înainte de construcția Portului Constanța, înaintea legării Dobrogei de țară prin podul lui Anghel Saligny peste Dunăre, înainte ca monarhia din România să înceapă ridicarea construcțiilor regale de la malul mării, cu mult înainte ca orașul să se extindă și infrastructura turistică să prindă contur.
Era pentru prima dată când în Constanța românească se strângeau atâtea personalități laolaltă. Practic, ridicarea statuii lui Ovidius pe soclu a reprezentat momentul începutului simbolic al Constanței devenită pământ românesc.
În 1887 nu a fost ridicată doar o statuie din bronz, de 2,2 metri înălțime, ci a fost înălțat un stindard al latinității românești, un simbol ce se ridica peste secolele de stăpânire otomană și care afirma răspicat, prin simbolistica ei, că românii sunt un popor latin.
Statuia marelui Publius Ovidius Naso a fost turnată în bronz și expediată spre România în anul 1884. Din lipsa fondurilor, punerea ei în centrul orașului a întârziat trei ani, perioadă în care opera de artă a zăcut într-un depozit din Cernavodă.
Acest lucru demonstra faptul că orașul de la malul mării încă nu intrase în rândul vechilor şi bogatelor urbe românești, fondurile necesare ridicării unei statui în centrul orașului reprezentând la acea vreme o problemă pentru administrația constănțeană. O localitate, atunci, încă obscură, cu afaceri şi comerţ de mică amploare, fără instituţii culturale şi fără reprezentanţi care să îi susţină locul în istorie şi în prezent.
Ridicarea simbolică a statuii lui Publius Ovidius Naso a reprezentat chiar momentul în care Constanța și-a început dezvoltarea, afirmându-se încet, dar sigur, drept unul dintre principalele orașe ale României, principalele zone turistice de pe coasta Mării Negre și principalele centre istorice și multiculturale din Europa.
Statuia poetului exilat la Tomis, acum cea mai veche piesă rămasă în picioare în Piața Ovidiu, este martorul dezvoltării Constanței. Statuia lui Ovidius a fost prezentă la construcția celei mai mari moschei din Europa creștină, a văzut cum s-au ridicat, pe rând, clădiri în nenumăratele stiluri arhitectonice din Peninsulă, a privit dezvoltarea infrastructurii turistice și a auzit multitudinea de limbi vorbite în Constanța veche.
Primul Război Mondial. Ocuparea Dobrogei și dărâmarea statuii
Referitor la Piața Independeței, devenită Piața Ovidiu datorită obișnuinței cetățenilor de a o numi așa datorită piesei centrale amplasate în această zonă în anul 1887, ea nu a suferit foarte mari schimbări până la începutul Primului Război Mondial. A rămas locul în care se adunau cele mai importante localuri, hoteluri, săli de teatru şi de cinema, spaţiu de promenadă şi de întâlniri de afaceri, politice, literare şi boeme.
Statuia lui Ovidius, până în toamna anului 1916, a privit spre Nord, din mijlocul pieței, un loc aflat la 25-30 de metri înspre Sud față de acum, fără să se clintească și lăsând pe oricine voia să vadă că latinitatea în Dobrogea era un element definitoriu.
Un episod ce a întrerupt povestea liniştită a acestei statui s-a petrecut odată cu intrarea trupelor bulgaro-germane în Dobrogea. Ocupată la 23 octombrie 1916 de trupele străine, Piața Ovidiu a fost devastată. Reprezentând un element simbolic pentru istoria de la malul mării, nici statuia lui Ovidius nu a scăpat de furia Primului Război Mondial.
Conform lui Petre Covacef, germanii au fost cei care au organizat și au realizat doborârea statuii lui Ovidius de pe soclu, trupele bulgare nefiind lăsate de nemți să se apropie de Constanța, din cauza disensiunilor dintre cele două popoare. Germanii ar fi angajat un căruțaș bulgar pentru a duce statuia în Bulgaria, ca un fel de pradă de război dintr-o Dobroge pe care nu o obţinuseră la 1878. Bătrânul bulgar a murit, însă, în drumul său spre Ostrov iar statuia a stat câțiva ani pe marginea drumului, răsturnată şi abandonată.
O altă istorie spune că, în momentul intrării în Constanţa, în toamna lui 1916, statuia a fost desprinsă de pe soclu de soldaţii bulgari şi adăpostită în subsolul Primăriei.
Cei doi ani de război, 1916-1918, este singura perioadă de după războiul ruso-otoman când Dobrogea a fost ocupată și n-a mai aparținut României. Statuia lui Ovidiu este un simbol al „mariajului“ dintre aceasta și Constanța, singura perioadă în care statuia nu a mai vegheat oraşul fiind tocmai aceea în care nu a mai fost nici România prezentă aici. Şi, desigur, a mai fost şi un strop de noroc al destinului pentru că reprezentarea în bronz a poetului roman a fost salvată, în comparaţie cu minunatul monument al Independenţei de pe colnicul din Tulcea, distrus în întregime în acelaşi an fatidic, 1916, de soldaţii bulgari.
Interbelicul la malul mării. Confirmarea importanței simbolistice a Statuii lui Ovidius
Interbelicul românesc, cunoscut ca o perioadă de înflorire și de dezvoltare a societății, a adus multe schimbări și în vechea cetate a Tomisului. Odată cu dezvoltarea infrastructurii, cu modernizarea drumurilor și cu noile tendințe occidentale în materie de tehnologie aduse și la malul Mării Negre, perioada dintre cele două Războaie Mondiale aduce la Constanța și una dintre clădirile simbol pentru istoria Dobrogei.
În anul 1921, în Piața Ovidiu este înălțată construcția noului sediu al Primăriei, conceput într-un excepţional stil neoromânesc. Noua reconfigurare a spațiului pieței a obligat mutarea statuii în fața noii construcţii, adică cu 25-30 de metri mai jos, înspre Moscheea Carol I.
Odată cu refacerea arhitecturală a pieței și mutarea zonei centrale în dreptul Primăriei, statuia, simbolul orașului și al latinității, este mutată și ea la porțile administrației constănțene. Schimbările arhitecturale a Pieței Ovidiu din anul 1921 reconfigurează atât geometria zonei cât și simbolistica Statuii lui Ovidius.
Ca un paznic al Primăriei și patron al orașului, statuia poetului este așezată într-un mediu familial, fiind așezată în fața edificiului roman cu mozaic, a thermelor și obiectelor arheologice din perioada romană (monumente funerare, coloane). Acestea din urmă, toate, înconjoară astăzi piaţa Ovidiu.
Poziționată înspre Răsărit, reprezentarea în bronz a lui Publius Ovidius Naso este obligată să privească, de-a pururi, marea.
Pontul Euxin, calea învolburată și deloc prietenoasă pe care marele poet latin l-a străbătut în drumul surghiunului său spre Tomis, drumul de exil al lui Publius Ovidius Naso în primul deceniu după Hristos, din Elba toscană la Tomis, este singura priveliște pe care marele poet este blestemat să o privească veșnic.
Întoarcerea statuii către mare a coincis cu noua viziune maritimă a României perioadei interbelice, Constanța devenind cel mai mare port la Marea Neagră şi un oraş care a început să pulseze de viaţă economică şi financiară, devenind unul dintre cele mai dinamice locuri ale ţării.
Ca un argument în plus la legătura simbolică dintre spațiul latin și România, în anul 1925, la Sulmona, a fost dezvelită o copie a statuii lui Ovidiu, creată de același sculptor Ettore Ferrari.
Respectul administrațiilor locale pentru simbolul Constanței
În anul 1940, statuia a fost șlefuită și reabilitată, adăugându-se pe soclu o inscripție, realizată de sculptorul pietrar Antonio Rutta, ce recită versurile poetului dintr-un text din „Tristele“:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Aceste versuri reprezintă epitaful pe care Ovidius și-ar fi dorit să-l aibă pe piatra lui funerară. Pentru că nu se cunoaște exact locul în care este înmormântat, crezându-se că este undeva la poarta vechii cetăți Tomis, constănțenii, ca semn de respect şi ca simbol al eternității marelui poet, au stabilit să încrusteze pe soclul statuii aceste versuri, legându-l şi mai mult de destinele lor.
Importanța acestui obiectiv ce se confundă cu istoria modernă a Constanței a fost marcată, în anul 1957, de serbările bimilenarului nașterii poetului, la care au participat reprezentanți ai istoriei, arheologiei și literaturii Europei latine. Adică din ţările noastre surori: Italia, Franța, Spania, Portugalia.
Evenimentul a coincis cu inaugurarea Muzeului de Arheologie al regiunii Dobrogei, plasat în vechea clădire a Primăriei. Ca o mulțumire adusă poetului ce a menționat pentru prima dată în literatură geografia, clima, portul, ocupațiile și obiceiurile populației spațiului dobrogean de acum 2000 de ani, în Muzeul de Istorie Naţională și Arheologie din Constanța a fost amenajată o sală specială pentru memoria poetului.
Un alt semn de recunoștință pe care Constanța i-a adus-o patronului său spiritual este purtarea numelui său de cea mai mare Universitate din Constanța și din Dobrogea. Astfel, Ovidius a devenit simbolul spiritului academic de la malul mării.
Trăind în cetatea Tomisului, până la sfârșitul vieții sale, între greci, geți băștinași, bessi, sarmați și sciți, Publius Ovidius Naso a reușit să dăinuie în istorie ca un simbol al latinității zonei.
Relația dintre Ovidius și Constanța este una eternă. Poetul exilat la Tomis a dat viață Constanței prin opera sa, iar Constanța, drept mulțumire, a creat reprezentarea veșnică a marelui poet, cinstindu-i memoria.
Respectul administrațiilor locale trecătoare pentru veșnicul simbol al Constanței, Publius Ovidius Naso, s-a reflectat, de-a lungul istoriei Constanței moderne, în grija pentru statuia din inima orașului.
De-a lungul vremurilor, statuia a fost împrejmuită cu piloni groși, uniți prin lanțuri din zale solide, ce parcă apărau statuia și arătau respectul Constanței pentru ceea ce reprezintă acest simbol. Însă au fost și perioade, din păcate, chiar în perioada democratică a Constanței, în care atât statuia cât și zona înconjurătoare acesteia nu reprezentau nici un interes pentru administrațiile locale. Nefiind împrejmuită de nimic, nefiind luminată și pusă în evidență, cu un spațiu ce o înconjura lăsat în paragină și neîngrijit, statuia lui Ovidius s-a lovit în nenumărate rânduri de indiferență.
Piața Ovidiu spune a
stăzi povestea tăcută a istoriei Constanței și a spațiului dintre Dunăre și Mare. Clădirile construite în diferite stiluri arhitecturale, urmele caselor dispărute și cele care încă mai pot fi găsite în piață după mai bine de un secol, statuia lui Ovidiu și Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, toate aceste obiective sunt martorii frumoasei istorii a zonei.
Toate informațiile evocate mai sus le-am aflat din cărți de demult. Aici, în piață, plimbându-mă câteva zeci de minute, admirând deschiderea zonei înspre cele trei zări ce se pierd în mare, nu am găsit nici o inscripție, nici un panou și nici un birou de informare care să atragă atenția turistului asupra valorii acestei zone. Am mai vrut să cumpăr o mică statuie a poetului, ca amintire, de oriunde prin oraşul vechi. Nu am găsit.
Piața Ovidiu a trecut astăzi din centrul orașului spre periferia sa. Nu mai este demult un loc central de întâlnire sau un loc cu valoare inestimabilă pentru toți constănțenii. Rămâne însă cunoscută ca zona în care, chiar și astăzi, se încăpățânează să rămână în picioare și să privească spre mare statuia marelui poet exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso.
Statuia poate spune multe pentru cei ce cunosc povestea ei. Însă, pentru cei ce nu au aflat încă ce semnifică aceasta pentru istoria Constanței de astăzi, nu există la îndemână nici o informație, nici o modalitate prin care această poveste să fie aflată.
Nu am găsit în Piața Ovidiu și nici nu am aflat aici de existența vreunui eveniment cultural, festival sau manifestare istorică care să scoată în evidență, să puncteze și să valorifice fabuloasa istorie purtată timp de 128 de ani de piatra soclului și de bronzul statuii ce îl înfățișează pe cel ce se detașează clar într-un top al celor mai importante personaje în istoria Constanței.
De aici începe călătoria mea în Peninsulă. De aici pleacă și se întorc toate drumurile excursiei noastre prin Constanța veche.
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
