CONSTANTA VECHE: Imaginea dezastrului: Muzeul de Istorie Națională și Arheologie

Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!”, un demers al ziarului Info Sud-Est continuă în această ediție cu o instituție-simbol pentru identitatea oricărei urbe: muzeul de istorie.

Pentru identitatea culturală și istoria municipiului, respectiv a județului Constanța, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța este cu atât mai important cu cât, astăzi, rămâne singurul loc în care turiștii, mai ales cei străini, mai pot afla informații despre istoria acestor meleaguri.

Pe de altă parte, acest muzeu trebuie privit și din prisma instituției care manageriază, conservă și pune în valoare trecutul Constanței. Încercați un exercițiu sinistru și imaginați-vă cum ar fi dacă muzeul s-ar prăbuși în urma unui cutremur, ar fi incendiat sau pur și simplu ar fi distrus și, odată cu el, ar dispărea aproape toate mărturiile istoriei celor care au trecut, au poposit și au cucerit tărâmurile celui mai vechi oraș al României?

De-a lungul deceniilor, importanța muzeului a fost parcă punctată simbolic de evenimente sau decizii ale autorităților ale căror urmări pot fi observate și azi: În actuala clădire a muzeului funcționa Primăria Constanța. În 1957, autoritățile au decis mutarea instituției de cultură în locul celei mai importante instituții administrative. Nu a fost o coincidență că evenimentul a avut loc în anul în care s-a celebrat și bimilenarul nașterii marelui poet latin Ovidius.

Un alt indiciu care ne oferă informații importante cu privire la viziunea administrației locale dinaintea Primului Război Mondial este acela că, pentru populația vremurilor respective, clădirea primăriei era imensă. O clădire de proporții atât de mari pentru cei doar 27.000 de constănțeni ne arată că potențialul uriaș de dezvoltare al urbei de la începutul secolului XX a încurajat autoritățile locale să prevadă un viitor grandios pentru orașul de la malul mării.

Așadar, arhitectul Victor Ștefănescu, unul dintre reprezentanții de seamă ai elitei românești de la cumpăna dintre secole, reușește, după o muncă asiduă și istovitoare, să îmbine perfect detalii minuțioase pentru proiectul impecabil în baza căruia urma să fie ridicată bijuteria Pieței Ovidiu.

La 4 ani de la finalizarea clădirii din Piața Ovidiu, o altă bijuterie era construită, de data aceasta, în buza sălbaticei plaje din stațiunea Mamaia. La cererea Reginei Maria, în anul 1924, este ridicat Palatul Regal, în același stil neoromânesc, asemenea fostei primării din Piața Ovidiu. Ca o ironie a sorții, astăzi, ambele perle ale arhitecturii ante și interbelice sunt la un pas de ruinare.

Astfel, la începutul anilor 1900, urbea constănțeană era flancată, la capetele ei, de două clădiri, a căror amprentă arhitecturală avea mai multe detalii românești decât oricând: nucleul administrației și reședința regalității. Nu e o coincidență faptul că ambele clădiri impunătoare erau orientate și își des-chideau porțile către Marea Neagră. Ce înseamnă marea pentru Constanța începutului de secol XX? De ce oare puteai intra în clădirile cu rolurile cele mai importante pe-atunci doar venind dinspre mare? În ce context arhitecții și-au întors privirea și, implicit, planurile clădirilor către orizontul albastru infinit? Rămâne datoria fiecărui cititor curios să afle răspunsurile la aceste întrebări, să reflecteze și să dezlege misterioasa legătură dintre noile tendințe arhitecturale și Marea Neagră, la începutul veacului XX.

O altă confirmare simbolică a importanței instituției a fost decizia mutării muzeului în inima Constanței vechi. Statuia lui Ovidius, care parcă întâmpină turiștii străini exilați de valurile Mării Negre la Constanța, este amplasată exact în centrul orașului vechi, epicentrul vieții culturale, spirituale și economice a urbei cosmopolite de-a lungul secolelor.

Tot aici, în Piața Ovidiu, se văd și astăzi urmele luptei dintre Orient și Occident, cele două civilizații care s-au ciocnit de nenumărate ori de-a lungul secolelor și au căutat în permanență să câștige supremația în cultura, mentalitatea și economia localnicilor.

Una dintre cheile care au deschis poarta către Occident este reprezentată simbolic într-un detaliu al actualei clădiri a muzeului: turnul cu ceas. Simbol al deschiderii urbei către Vest, singura clădire din oraș construită cu acest turn cu ceas marchează subtil, la începutul secolului XX, trecerea de la metehnele Orientului, la dinamismul și eleganța Occidentului.

Așadar, statuia lui Ovidius, cea mai veche piesă din piața care îi poartă numele, și muzeul din umbra acestuia, pare că deschid Constanța culturală către turiștii străini care sunt mult mai aplecați către istoria locurilor și mult mai interesați de elementele spirituale și socio-culturale ale comunităților pe care le vizitează.

Distrugerea sistematică a tezaurului interbelic

Poate tocmai din acest motiv orice traseu al turiștilor care sosesc acum în Portul Constanța ar trebui să înceapă, categoric, cu o vizită la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie.

Ceea ce turiștii vor vedea însă, apropiindu-se de instituție, va fi imaginea dezastrului cultural de la Constanța. Astăzi, la un secol de la inaugurare, clădirea pare că nu mai are răbdare cu autoritățile indolente care se încăpățânează să distrugă, pas cu pas, tezaurul cultural pe care perioada interbelică ni l-a lăsat moștenire.

Vopsea și smoală, scăpate de muncitorii neglijenți, excrementele păsărilor, ploaia și vântul macină încet, dar sigur, vestigiile abandonate în cele două porticuri (galeriile exterioare, laterale, ale muzeului, care adăpostesc multe dintre piesele descoperite de arheologi în județul Constanța). Geamurile sparte sunt înlocuite parcă sfidător, în centrul vechi al Constanței, cu pungi de plastic. Mucegaiul și lichenii înghit lacom zidurile ridicate începând cu 1911. Timpul și nepăsarea au mușcat fără milă bucăți groase din superba clădire, mai groase chiar decât obrajii celui în pixul căruia stă alocarea fondurilor necesare pentru salvarea clădirii. După ce au căzut primele bucăți din coloane și din acoperișurile teraselor laterale, autoritățile s-au gândit să împrejmuiască muzeul cu o sârmă atât de subțire încât nu o vezi, dar simți cum te oprește atunci când te apropii să vezi mai bine ceea ce va deveni curând ruina Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța.

Fiecare zid al clădirii amenință constant, de două decenii, cu prăbușirea. Situația s-a agravat în ultimii zece ani, atunci când coloanele de susținere ale clădirii și pereții acesteia au început să crape din toate încheieturile.

Cele două porticuri au fost cârpite rapid prin mila unor muncitori care puneau dale în cadrul proiectului de reabilitare a zonei vechi. Peticeala ad-hoc a fost tot ce și-a putut permite conducerea muzeului ca să preîntâmpine un dezastru. Improvizațiile sunt binevenite, dar atât de rușinoase într-un județ cu o istorie și un potențial economic atât de mari.

„N-am nici cea mai mică idee despre momentul în care vom putea reabilita exteriorul muzeului. Era inclus într-un proiect european amplu, dar nu a fost aprobată decât reabilitarea fundației. În prezent, ne confruntăm cu o provocare destul de importantă: Coloana de la unul dintre porticuri a rămas, dar terasa se duce la vale. Norocul nostru, referitor la porticuri, a fost că vara trecută am rugat muncitorii care reabilitau faleza să reabiliteze și tavanul exterior, ca să nu fie probleme pentru cei care treceau pe lângă muzeu și să nu se prăbușească”, este declarația actualului director al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, Gabriel Custurea.

Un popor fără cultură, comoara de neprețuit pentru parlamentarii noștri

Clădirea construită în dulcele stil brâncovenesc, în perioada 1911-1920, se numără printre piesele-simbol ale zonei. Aceasta completează tabloul mozaicului arhitectural și cultural al zonei peninsulare, prin detaliile specifice perioadei și stilului în care a fost construită, dar și prin grandoare sa.

Dar cui credeți că îi pasă de importanța acestei clădiri și de faptul că a intrat într-un proces accelerat de degradare? Câți dintre cei 20 de parlamentari ai Constanței credeți că nu se pot odihni noaptea de grija acestui simbol al județului care i-a trimis în Senat și Camera Deputaților?

„Am beneficiat de sprijinul a patru parlamentari constănțeni într-o măsură mică, doar la nivel de discuții și fără efecte notabile. Parlamentarii cu care am discutat au fost Alexandru Mazăre, Nicolae Moga, Mircea Banias și Puiu Hașotti. Doar aceștia patru ne-au ascultat, dintre toți parlamentarii constănțeni”, precizează directorul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța. Este mulțumit că măcar a fost ascultat de 3-4 parlamentari, chiar dacă în 2013 nu a avut bani de salarii pentru angajații instituției pe care o conduce.

Situația este cu atât mai rușinoasă și penibilă, cu cât un fost coleg de-al său, „om de-al casei”, cu care „a mâncat din aceeași farfurie în muzeu”, pe vremuri renumit arheolog local, este senator de două decenii și, ironia amară a sorții, a fost și ministru al Culturii. Nici arheologul, nici parlamentarul, nici profesorul universitar, nici liderul politic Puiu Hașotti nu a putut face mai mult pentru Muzeul de Istorie Națională și Arheologie decât să împartă niște sfaturi și o vorbă bună pentru angajații instituției și pentru actualul director. Nu putem să-l suspectăm că nu înțelege importanța unui muzeu de istorie. Atunci? Cum să îi justificăm lipsa de reacție?

Dar corb la corb nu-și scoate ochii. Așa că directorul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța se grăbește să îi ia apărarea colegului său arheolog: „Puiu Hașotti ne-a ajutat mult. Cu ce-a putut și dumnealui: un sfat, o vorbă bună. E om de-al casei, ne sprijină cu tot ce poate. Dar nu poate face nici dumnealui prea multe. Singur, nu poți face nimic”.

Pe Gabriel Custurea l-au mulțumit chiar și aceste simple discuții și sfaturi calde din partea prietenului său chiar dacă, la un an după ce acesta a fost numit ministru al Culturii, angajații muzeului s-au putut bucura de Crăciun doar datorită „datoriilor pe plastice”, așa cum chiar directorul muzeului a punctat: „În 2013 am avut probleme mari: nu ne-am putut asigura salariile. Cel mai urât a fost când toată lumea a făcut Crăciunul pe datorii din plastice, adică din carduri de credite, pentru că trebuia, în decembrie, să luăm banii pe noiembrie. Și i-am luat tocmai în ianuarie. Și știți cât de greu e să deschizi linii de credit…”, a mai adăugat Gabriel Custurea.

Are puterea totuși să le găsească scuze marilor domni din Senat, chiar dacă cei menționați, senatori cu greutate și influență în Parlament, n-au mișcat un deget pentru istoria județului care le-a asigurat, la fiecare nou mandat, confortabilele locuri din Parlament. Nici măcar un gest cât de mic, măcar de ochii lumii, asta ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a face lobby cu succes la CJC sau Ministerul Culturii: „Noi, de câte ori am avut nevoie de parlamentari, am apelat la ei. Dar ei nu pot face nimic singuri, fără sprijin. A venit Alexandru Mazăre cu ideea să ne mutăm la Ministerul Culturii, dar sunt încă discuții. Nu sunt lucrurile pe roze nici acolo. Cultura, în general, nu depinde de cineva. Tot sistemul ține Cultura la podea. Nimeni nu își dă seama că prin Cultură am reuși să ieșim la lumină. Și, fără îndoială, un popor fără cultură este mai ușor de condus”, recunoaște directorul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța.

Popor fără cultură, această comoară de neprețuit pentru actuala clasă politică. Cum altfel ar fi ajuns asemenea oameni în Parlament, mai ales în condițiile în care trei sferturi dintre ei sunt complet anonimi pentru localnicii care au pus ștampila pe săgeată, trandafiri sau alte simboluri pe care le-a tot repetat dom` primar la cârciumă.

Jupânul județului, mare iubitor de sport, puțin iubitor de cultură: „Am fost ales de locuitorii acestui județ!”. Și iată ce s-a ales de acest județ.

Cine dintre consilierii județeni sau din conducerea Consiliului Județean Constanța credeți că nu se poate privi în ochi, dimineața, din cauza rușinii care îl apasă pentru distrugerea conștientă, sistematică și asumată a culturii din acest județ?

De câte ori credeți că președintele suspendat al CJC, mare iubitor de sport, în ciuda siluetei afișate, și puțin iubitor de cultură, în ciuda pretențiilor personale, s-a gândit să salveze de la prăbușire acest muzeu, atât de important pentru istoria județului ai cărui locuitori îi invocă de fiecare dată când ajunge pe mâna procurorilor?

„Am fost ales de locuitorii acestui județ!”. Și iată ce s-a ales de acest județ. De fiecare dată când pune egal între el și județul Constanța, președintele suspendat al CJC nu face altceva decât să pună egal între imaginea sa și imaginea dezastrului cultural în care a scufundat județul în ultimul deceniu.

Finanțările direcționate către segmentul sportiv sunt binevenite. Dar în Constanța, din păcate, existența unor probleme cu mult mai mari în alte segmente nu mai face din finanțarea masivă a atâtor cluburi sportive o prioritate, ci un moft. Interesul Consiliului Județean Constanța pentru cultură poate fi apreciat printr-un singur exemplu: puțin peste 600.000 de lei alocați pentru dezvoltarea celor cinci muzee constănțene (comparativ cu cele 15 milioane de lei acordate segmentului sportiv) și doar 1,87% din totalul de cheltuieli pentru funcționarea și dezvoltarea întregului segment cultural din județul Constanța.

„Evident că am prezentat Consiliului Județean Constanța o situație cu prioritățile muzeului. Lucrurile devin presante pentru noi și nu știu dacă și cât vor mai avea răbdare cu noi aceste clădiri. Muzeul a fost inclus într-un proiect de anvergură, finanțat cu fonduri europene, în valoare de opt milioane de euro, care includea reabilitarea completă, de la fundație, la lemnărie. Europenii, însă, au păstrat ca fiind eligibilă doar consolidarea fundației, adâncă de peste 20 de metri. Cred că reabilitarea exterioară completă a muzeului ar costa undeva la maximum cinci milioane de euro. Salvarea edificiului ar costa și mai puțin! Consiliul Județean nu a alocat bani în afară de cofinanțarea fondurilor europene. Nu mă întrebați pe mine de ce. Eu am trimis notificări peste notificări. Am o listă cu ce ar vrea ei să facă. Bunăvoință există, dar să vedem când. Am un dosar cu notificări din 1993 încoace, în care cerem sprijin financiar. De 25 de ani tot notificăm și cerem fonduri pentru reabilitare și dezvoltare…”, adaugă directorul muzeului, iritat de amintirile promisiunilor deșarte, colecționate de la Revoluție încoace.

Poate și mai trist este faptul că, dincolo de interesele politice, inconștiența sau nepăsarea autorităților locale și județene, dincolo chiar și de nivelul de degradare la care a ajuns cultura din Constanța, există o echipă de oameni pasionați, idealiști și modești, dar umiliți constant de nepăsarea autorităților. Acei oameni care își dedică fiecare zi descoperirii și reconstituirii trecutului nostru, al tuturor. În ziua de salariu, acești oameni părăsesc muzeul cu doar câteva sute de lei în buzunar. Însă această realitate incorectă îi doare cu mult mai puțin decât faptul că își văd, zilnic, munca terfelită de indolența celorlalți. Sunt acei oameni, tot mai puțini, care ne lasă cadou, zi de zi, trecutul și identitatea. Și cărora doar Istoria le va putea mulțumi într-o zi.

Istoria unui muzeu condamnat la nepăsare: 1878-2015

Dorința de conservare a mărturiilor istorice ale Dobrogei a apărut, parcă într-un sincron al destinului, odată cu revenirea acestei regiuni în granițele românești.

Importante vestigii sunt descoperite imediat după Războiul de Independență, în timpul unor lucrări de extindere a orașului. Atât mărturiile ceramice, epigrafice, numismatice și statuare atestau Tomisul, cel mai vechi oraș din România.

”Părintele” muzeului este Remus Opreanu, primul prefect al administrației românești, care a propus pentru prima oară înființarea unui muzeu.

În anul 1882, în urma unui incendiu devastator, sunt pierdute multe dintre piese, iar cele salvate vor fi adăpostite în diverse spații improvizate.

De-abia în 1906, G. Gr. Cantacuzino autorizează formarea unui comitet în vederea reorganizării muzeului.

Cu puțin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, toate antichitățile din Constanța erau găzduite de gimnaziul ”Mircea cel Bătrân” (astăzi, una dintre cele mai importante instituții de învățământ preuniversitar din România).

În 1911, preluând conducerea Muzeului Național de Antichități, Vasile Pârvan reiterezează ideea înființării unui muzeu. Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice își exprimă acordul, iar ordinul ministerial, seria B, nr. 73245/27 octombrie 1911 este considerat, alături de raportul înaintat de Vasile Pârvan, actul de înființare al Muzeului de Antichități din Constanța.

Profesorul I. Ghibănescu reușește, în 1912, să mute muzeul într-o clădire din parcul comunal și îl transformă, astfel, într-o instituție independentă.

Câțiva ani mai târziu, în 1928, cu prilejul semicentenarului câștigării independenței Dobrogei, profesorul C. Brătescu organizează o expoziție cu caracter arheologic și etnologic în fața Cazinoului din Constanța și, ulterior, acesta insistă ca muzeul să fie organizat în aripa stângă a clădirii primăriei. În anul 1957 muzeul se va muta definitiv în, deja, fosta clădire a primăriei, acolo unde își continuă activitatea și astăzi.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, muzeul și-a încetat temporar activitatea, iar începând cu 1956 muzeul și cultura constănțeană intră într-o nouă etapă, datorită cercetătorului Vasile Canarache, cel care a acceptat provocarea reorganizării instituției.

Ca o ironie a sorții, perioada în care muzeul a cunoscut un ritm accelerat de modernizare, dezvoltare și s-a bucurat de o atenție sporită din partea autorităților este perioada comunistă.

De la înființarea muzeului și până la instaurarea comunismului, autoritățile locale și centrale nu au fost în stare să găsească un spațiu în care muzeul să fie amenajat odată pentru totdeauna. Haosul birocratic și administrativ a cauzat pierderea multor piese importante ale muzeului.

Ulterior, după prăbușirea comunismului, odată cu intrarea în democrație, actuala clădire a muzeului a intrat, totodată, și într-un ritm alert de degradare, deși a fost declarat monument istoric de categoria A. Piese importante din muzeu au dispărut de-a lungul anilor, corupția a început să macine până și segmentul cultural, iar mai marii culturii de la malul mării, sau din capitală, nu au știut decât să ridice din umeri la orice întrebare incomodă, referitoare la soarta muzeului.

Nu în ultimul rând, în ultimele două decenii, autoritățile locale au șters orașul lui Ovidius de pe harta turismului cultural național și internațional. Chindiile, chilabalele și chefurile, carnavalurile importate din țările lumii a treia și clubbingul depravat de weekend au fost elementele cheie prin care administrația locală a reușit să îmbrace orașul în cele mai hâde straie din suburbiile Orientului.

Știu, ne este greu chiar și să citim aceste lucruri despre comuniști și soluțiile lor, darămite să le acceptăm, mai ales acum, în plin proces de consolidare a democrației. Dar iată că trecutul ne arată cum liderii administrației comuniste au apreciat așa cum s-ar cuveni mărturiile pe care istoria le-a lăsat despre cel mai vechi oraș din România, au alocat fonduri generoase pentru conservarea acestora și au pus la loc de cinste instituțiile de cultură de la malul mării. E drept însă că, în perioada respectivă, istoria devenise unul dintre instrumentele principale în propaganda comunistă. Și de unde poate începe rescrierea corectă a istoriei dacă nu din muzeele de profil?

Iar mărturiile trecutului colecționate la Constanța și, implicit, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, erau cu atât mai importante pentru comuniști și noua lor istorie, cu cât, la malul mării, în urmă cu mii de ani, se întemeia cel mai vechi oraș din România. Ulterior, timp de secole, tărâmul dobrogean și ieșirea la Marea Neagră au fost disputate de marile puteri în diferite perioade ale istoriei, lucru deloc de neglijat în rescrierea istoriei. Așadar, comuniștii au știut să speculeze și să protejeze, în aceeași măsură, această poartă între Orient și Occident. Implicit, propaganda comunistă a reușit să construiască în mentalul colectiv imaginea unui popor invincibil, mitologic, pornind de la retușarea evenimentelor istorice.

Tot comuniștii au găsit soluții pentru ca muzeul să aibă, definitiv, propria clădire. Și n-au stat deloc pe gânduri: au mutat muzeul în locul primăriei, cea mai importantă clădire a orașului, din toate punctele de vedere.

Da, trist. Foarte trist, dar iată că doar propaganda comunistă a așezat Istoria în inima veche a Constanței.

---

Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“

---