Vaticanul a confirmat, luni, începerea conclavului pentru alegerea noului papă pe 7 mai, anunță agențiile internaționale de presă.
Papa Francisc a fost, fără îndoială, o forță a schimbării în lumea catolică și nu numai – admirat, pe de o parte, pentru modestia și atitudinea împăciuitoare de care a dat dovadă în cei 12 ani în care a condus Biserica Catolică, dar și puternic criticat de ramurile tradiționaliste ale bisericii pentru că a încercat să modernizeze una dintre cele mai vechi instituții internaționale din lume în moduri care păreau aproape imposibile înainte de 2013.
În câteva zile, 135 înalți oficiali catolici din toată lumea se vor aduna la Vatican, sub magnificul tavan al Capelei Sixtine, pentru a răspunde la două întrebări: Cine va fi următorul papă și, poate chiar mai important, ce direcție va urma biserica. Va continua pe calea progresistă urmată de cardinalul Jorge Mario Bergoglio, devenit ulterior “Papa poporului”, după cum a ajuns să fie poreclit, sau vom asista la o întoarcere spre tradiționalismul dur susținut de cei mai puternici critici ai săi?
Procedura pentru alegerea noului papă este bazată pe unele reguli și cutume aproape la fel de vechi precum însăși biserica catolică, dar procesul a suferit o serie de schimbări semnificative de-a lungul veacurilor, iar unele reguli ale acestei proceduri nu au fost codificate decât la începutul secolului al XX-lea, amintește Encyclopedia Britannica.
Cine sunt candidații principali
În teorie, orice bărbat catolic este eligibil pentru a deveni papă, însă ultimul non-cardinal care a ajuns să ocupe Scaunul Pontifical a fost Papa Urban al XVI-lea, ales în 1378 într-o perioadă de instabilitate cunoscută drept “Schisma Apuseană”, când au existat doi, și mai târziu trei, papi rivali, fiecare cu propria bază de susținere.
O astfel de situație este practic imposibilă în prezent, dar asta nu înseamnă că nu pot exista surprize. Cardinalii nu au campanii de alegere, așa că este greu de stabilit cine ar putea câștiga în final. La urma urmei, înainte de alegerea Papei Francisc în 2013, majoritatea oamenilor nici măcar nu îl luaseră în calcul, amintește The New York Times.
De data aceasta, previziunile sunt și mai complicate deoarece el a făcut multe numiri într-un timp relativ scurt, ceea ce a dus la un Colegiu al Cardinalilor mult mai divers, cu mișcări și facțiuni interne greu de identificat.
Dintre cei 135 de cardinali electori (cei cu vârsta de peste 80 de ani sunt excluși), aproximativ 110 dintre cardinalii au fost numiți de Papa Francisc în ultimii 10 ani și reflectă în mare măsură viziunea sa asupra unei biserici mai incluzive, scrie The Guardian.
La drept vorbind, cea mai mare întrebare este dacă următorul papă va prelua și atitudinea reformistă a Papei Francisc, care în ultimii 12 ani a adus o serie de reforme instituționale și a reorientat drastic atitudinea bisericii în multe privințe: Pontiful a vorbit deschis despre acceptarea persoanelor LGBTQ și a altor “catolici imperfecți”, s-a întâlnit cu persoane transgender la Vatican, a relaxat atitudinea bisericii față de divorț și a predicat necesitatea morală de a avea grijă de imigranți și de Pământ, printre multe altele.
Astfel de acțiuni l-au făcut pe Papa Francisc popular în multe părți ale lumii, însă i-au scandalizat profund pe tradiționaliștii din cadrul bisericii și au dus la ceea ce The Guardian a numit în 2017 un “război împotriva Papei Fracisc”.
În acest context complicat, The New York TImes a alcătuit o listă a candidaților favoriți la Scaunul Pontifical – unii dintre ei văzuți ca posibili succesori ideologici ai Papei Francisc, alții mai degrabă drept o întoarcere la tradiție.
Pierbattista Pizzaballa
Pierbattista Pizzaballa, în vârstă de 60 de ani, un italian care este principalul oficial al Vaticanului pentru afacerile din Orientul Mijlociu, este considerat un posibil favorit. Deși a devenit cardinal abia în 2023, experiența sa într-una dintre cele mai fierbinți zone de conflict din lume l-a ajutat să ajungă în prim-plan.
Cardinalul Pizzaballa ar fi primul papă italian de la Ioan Paul I în 1978, dar experții spun că este considerat și o figură internațională și îndepărtat de politica Vaticanului, în condițiile în care și-a petrecut peste 30 de ani din carieră în Israel.
De asemenea, în general, a evitat polemicile despre doctrină, ceea ce, spun experții, l-ar putea ajuta să obțină majoritatea necesară de două treimi în Colegiul Cardinalilor, deși unii cred că ar putea fi considerat prea tânăr pentru acest rol.
Este important de amintit, însă, că este văzut ca un om direct care a avansat rapid în rang datorită opiniilor aliniate cu cele ale lui Francisc privind protejarea mediului și dialogul interreligios, conform Politico.
Pietro Parolin
Cardinalul Pietro Parolin, în vârstă de 70 de ani, a fost numit secretar de stat al Vaticanului de către Papa Franscisc. În acest rol, cardinalul este responsabil cu supravegherea afacerilor interne ale bisericii și cu ghidarea politicii externe.
Un centrist, cardinalul Parolin este profund familiarizat cu Curia, administrația centrală a bisericii, precum și cu vasta rețea internațională a Vaticanului, după ce a servit peste 20 de ani ca diplomat și subsecretar în cadrul organismului cu sediul la Vatican care supraveghează relațiile sale internaționale.
Vorbește fluent engleza, franceza, italiana și spaniola și a luat cuvântul la conferințe internaționale despre conflictul israeliano-palestinian, schimbările climatice și traficul de persoane.
El este, de asemenea, văzut drept artizanul progreselor pe care Vaticanul le-a făcut în ultimii ani în construirea relațiilor cu China și Vietnam, acte care nu au dus lipsă de controverse.
Fridolin Ambongo
Cardinalul Fridolin Ambongo, în vârstă de 65 de ani, arhiepiscop de Kinshasa, capitala Republicii Democratice Congo, este considerat un posibil candidat de când Francisc l-a făcut cardinal în 2019.
Papa Francisc a îndemnat de mult timp Biserica Catolică să „meargă la periferii”, referindu-se la comunitățile din Africa și Asia, unde biserica este și cea mai vibrantă. O întrebare persistentă a fost când ar putea biserica să își consolideze acest angajament prin alegerea unui papă din Africa. Catolicii reprezintă aproximativ 18% din populația continentului și generează mai mulți seminariști decât orice altă parte a lumii.
Alegerea lui Ambongo ar reprezenta o distanțare de tradiție similară cu cea a Papei Francisc, care a fost primul papă latino-american din istorie.
În mod paradoxal, totuși, Ambongo reprezintă una dintre cele mai conservatoare ramuri ale bisericii, atunci când vine vorba de doctrină. El a fost unul dintre cei care s-au opus binecuvântării cununiilor persoanelor de același sex, amintește BBC.
El se află de asemenea în centrul unei controverse legale care a izbucnit în 2024, când un procuror congolez a anunțat că îl investighează pe cardinal pentru “sedițiune”, Această situație a început după luni în care Ambongo a criticat în mod deschis ceea ce a descris ca fiind eșecurile statului congolez. El a criticat autoritățile țării pentru aparenta indiferență față de suferința poporului și a vorbit despre balcanizarea Congoului, scrie The Catholic Herald.
Luis Antonio Tagle
Luis Antonio Tagle, în vârstă de 67 de ani, un cardinal cu cu o perspectivă mai liberală din Filipine, poreclit „Francisc al Asiei” și considerat ani de zile un favorit pentru a deveni papă.
A fost făcut cardinal de Papa Benedict al XVI-lea în 2012 și ar fi primul papă din Asia de Sud-Est.
El provine, de asemenea, dintr-o regiune a lumii unde catolicismul joacă încă un rol proeminent și unde Francisc a acordat o atenție deosebită încercării de a construi o biserică cu un viitor mai puțin eurocentric.
Tagle a fost considerat pe scară largă unul dintre cei mai promițători candidați la conclavul din 2013, dar părea prea tânăr pentru această funcție la acea vreme.
De asemenea, el s-a confruntat cu unele dintre cele mai controversate probleme ale bisericii, cum ar fi includerea persoanelor homosexuale și dacă să se acorde împărtășania catolicilor divorțați și recăsătoriți.
A fost președintele întâlnirii internaționale a bisericii pe tema familiei în 2014 și al unei adunări generale pe aceeași temă în anul următor, în urma căreia prelații au convenit asupra unei abordări mai incluzive din partea bisericii, deși au rămas opuși căsătoriei între persoane de același sex.
Matteo Zuppi
Cardinalul italian Matteo Maria Zuppi, în vârstă de 69 de ani, iese în evidență printre candidații care reflectă opinia lui Francisc conform căreia biserica ar trebui să fie reprezentativă pentru săraci și să-i sprijine. El i s-a aliniat papei și în ceea ce privește acceptarea persoanelor LGBTQ și
Papa Francisc l-a promovat la rangul de cardinal în 2019 și i-a încredințat mai multe misiuni importante, iar unii experți speculează că l-ar fi favorizat probabil ca succesor al său, deși papa nu s-a pronunțat niciodată public în această privință.
Cardinalul Zuppi este strâns legat de Sant’Egidio, o comunitate catolică cunoscută pentru serviciul său față de săraci și pentru rezolvarea conflictelor – unii bservatori cred că această asociere i-ar putea aduce voturi, dar alții sunt de părere că l-ar face prea ușor de influențat.
Peter Erdő
Cardinalul Peter Erdő al Ungariei, în vârstă de 72 de ani, expert în drept canonic, este un favorit printre cardinalii care tânjesc după o revenire la conservatorismul papilor Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea.
Este considerat un diplomat abil, capabil să construiască punți cu catolicii din America Latină și Africa și bun la a stabili legături cu alte grupuri religioase. A participat frecvent la comemorări ale Holocaustului, iar liderii evrei spun că sprijinul său a fost crucial într-o perioadă de ascensiune a extremei drepte și de creștere a antisemitismului în Ungaria.
Este cunoscut de mulți dintre omologii săi occidentali, după ce a ocupat funcția de președinte al Consiliului Conferințelor Episcopale din Europa din 2006 până în 2016. De asemenea, a scris mai multe cărți și vorbește și înțelege engleza, franceza, germana, italiana, rusa și spaniola.
Pe de altă parte, s-a pronunțat împotriva permiterii catolicilor divorțați să primească împărtășania și împotriva primirii migranților.
Într-un interviu amplu din 2019 cu Robert Moynihan, fondatorul și editorul revistei Inside the Vatican, cardinalul Erdő a vorbit despre necesitatea de a „păzi flacăra” credinței creștine tradiționale într-o lume din ce în ce mai seculară.
Anders Arborelius
Arhiepiscopul Anders Arborelius al Stockholmului, în vârstă de 75 de ani, care s-a convertit la catolicism la vârsta de 20 de ani, este primul cardinal catolic al Suediei.
Deși Suedia a fost cândva predominant luterană și acum este în mare parte seculară, este una dintre puținele țări europene în care Biserica Romano-Catolică a crescut în ultimii ani. Ridicarea sa la rang de cardinal în 2017 a fost văzută ca o altă încercare a Papei Francisc de a ajunge la țările în care catolicii reprezintă o minoritate.
Într-un interviu recent, cardinalul Arborelius a spus că cele mai mari provocări cu care se confruntă Biserica sunt construirea de punți într-o lume polarizată, acordarea unei influențe mai mari femeilor în cadrul Bisericii și ajutarea familiilor să transmită credința.
Arborelius, care aparține ordinului carmelit, și-a exprimat – la fel ca Francisc – sprijinul pentru imigranți, dar s-a opus binecuvântării cuplurilor de același sex. În 2006, el a declarat că o decizie a Bisericii Luterane Suedeze de a permite astfel de binecuvântări ar îngreuna dialogul dintre aceasta și Biserica Romano-Catolică.
Începuturile papalității
Biserica Catolică îl recunoaște în mod oficial pe Sfântul Petru, unul dintre cei 12 apostoli, ca prim episcop al Romei, sau Papa, ales de Dumnezeu să fie „piatra pe care Hristos își va construi Biserica” și „păstorul care va conduce întreaga comunitate a ucenicilor Domnului”. Această poziție de frunte a Sfântului Petru în rândul apostolilor este sursa autorității peste întreaga lume catolică exercitată de fiecare episcop al Romei, în calitate de succesor al acestuia – un concept pe care Dicasteriul pentru Doctrina Credinței l-a dezbătut și reiterat în cadrul Simpozionului privind Primatul Succesorului lui Petru, care a avut loc la Vatican, în decembrie 1996.
- Notă: Dicasteriul pentru Doctrina Credinței este cel mai vechi departament al Curiei Romane (aparatul administrativ al Bisericii Catolice), a cărui scop este “să îl ajute pe Suveranul Pontif și pe episcopi să proclame Evanghelia în întreaga lume prin promovarea și protejarea integrității învățăturii catolice în materie de credință și morală”, conform site-ului instituției.
Conform Annuario Pontificio, anuarul papal, au existat mai mult de 260 de papi de la Sfântul Petru încoace, dar multe detalii despre primii pontifi și activitățile lor rămân învăluite de mister – spre exemplu, Nicola Denzey Lewis, profesor de Studii Religioase la Universitatea Brown, din SUA, amintește că, în ciuda asocierii Sfântului Petru cu Roma, primele dovezi ale prezenței sale în oraș apar la peste un secol după moartea acestuia, pe care Vaticanul o plasează între anii 64 și 67 d.Hr, iar ea argumentează că nu există dovezi clare că primul papă ar fi murit, de fapt, la Roma.
Deși Biserica Catolică a anunțat în 1968, în timpul lui Papa Paul al VI-lea, că osemintele Sfântului Petru au fost descoperite în timpul celui de Al Doilea Război Mondial într-un mormânt de sub bazilica care îi poartă numele, această concluzie este încă contestată de unii academicieni, amintește National Geographic.
În orice caz, un fapt este clar: în primele secole ale bisericii, succesiunea papală era un proces deseori marcat de neînțelegeri și conflicte de interese, iar legitimitatea Papei ca autoritate supremă în biserică a fost pusă în chestiune de mai multe ori. Spre exemplu, întâietatea episcopului de Roma a fost contestată la mijlocul secolului al III-lea, când Papa Ștefan I (254-257) și Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina, au intrat în conflict direct din cauza pretenției lui Ștefan de a avea autoritate doctrinală asupra întregii biserici, amintește Encyclopedia Britannica.
După acest conflict, a urmat o perioadă critică între papii Damasus I (366–384) și Leon I (440–461), în care nouă papi au argumentat cu tărie pentru supremația Romei, în ciuda unor provocări tot mai mari din partea scaunului Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit.
Dincolo de astfel de provocări din partea altor autorități creștine, însuși procesul de selectare al unui nou papă în primele secole de existență ale bisericii putea fi complex, marcat deseori chiar de violență și interferență externă, după cum explică Joëlle Rollo-Koster, profesor de Istorie Medievală la Universitatea din Rhode Island, pentru The Conversation.
În antichitate și în Evul Mediu timpuriu, Papa era nominalizat de „oamenii din Roma”. În practică, asta însemna că alegerea era în mâinile mulțimilor, aristocraților, regilor, împăraților sau oricui avea vreo formă de control asupra Romei. Consensul putea fi atins fie prin negociere, fie prin forță. Destul de des, oamenii puternici puteau numi pe cine doreau.
De exemplu, alegerea Papei Conon în 686 este descrisă în „Liber Pontificalis”, o colecție medievală de scurte biografii papale, ca o afacere haotică în care s-a implicat chiar și armata Autorul afirmă că „au fost multe dispute, deoarece clerul îl favoriza pe arhiepiscopul Petru, în timp ce armata îl susținea pe Teodor, următorul în rang”. După lungi negocieri, clerul a optat pentru Conon, care fusese al treilea în rang sub ultimul papă.
Una peste alta, această perioadă a fost caracterizată de jocuri politice complicate dintre papalitate și diverși lideri seculari care au și-au oferit susținerea, dar au încercat și să influențeze instituția religioasă, de la împărații bizantini după căderea Imperiului Roman de Răsărit, la regii franci din Evul Mediu Timpuriu până la diverse familii nobile importante ale Romei, amintește Encyclopedia Britannica.
Colegiul Cardinalilor și conclavul papal
Un pas deosebit de important în codificarea alegerii unui nouă papă și în limitarea influenței externe asupra acestui proces a fost Decretul din 1059 privind Alegerile Papale, emis de Papa Nicolae al II-lea, care a conferit cardinalilor autoritatea de a selecta un nou papă, ”iar apoi clerul rămas și poporul se vor apropia și vor consimți la noua alegere”.
- Notă: Cardinalii, în prezent peste 250 la număr, sunt episcopi speciali și alți oficiali de la Vatican care servesc drept consilieri ai Papei și se disting vizual printr-o mantie roșie.
Puterea cardinalilor, deveniți astfel unici electori ai Papei, a fost întărită în 1150 prin înființarea Colegiului Cardinalilor, cu un Cardinal Decan, care este Episcopul de Ostia și Camerlengo. La moartea Suveranului Pontif, el administrează afacerile Sfântului Scaun, conform site-ului oficial al instituției. După moartea Papei Francisc, cardinalul Kevil Farrell i-a preluat temporar atribuțiile, în baza acestei reguli vechi de aproape un mileniu.
După ce perioada de doliu de nouă zile, tot Kevin Farrell va fi responsabil pentru organizarea conclavului, întrunirea cardinalilor prin care va fi ales noul papă, explică Time Magazine.
Denumirea “conclav”, provine din latinescul “cum clave”, care înseamnă „cu cheia”, ceea ce indică natura secretoasă a procesului, amintește The Guardian.
Odată ce cardinalii sunt reuniți la Roma, de obicei la 15-20 de zile după moartea papei, aceștia se adună sub magnificul tavan pictat de Michelangelo în Capela Sixtină pentru a-și începe deliberările. După ce sunt rostite cuvintele „extra omnes” – toată lumea afară – ușile sunt încuiate, iar în interior rămân doar cardinalii cu drept de vot și alți câțiva oficiali și medici.
Cardinalii depun un jurământ de păstrare a secretului absolut și nu li se permite niciun contact cu lumea exterioară pe durata procesului electoral. Telefoanele le sunt luate, iar ziarele, televiziunea, scrisorile sau mesajele nu sunt permise. Capela este, de asemenea, cercetată pentru a înlătura posibile microfoane și alte dispozitive electronice înainte și în timpul conclavului.
Cardinalii dorm și mănâncă într-un cămin special construit, Casa Sfânta Marta, lângă Capela Sixtină, unde Papa Francisc a locuit în ultimii 12 ani.
Conclavul începe cu celebrarea unei slujbe, după care încep deliberările și votul. Se votează în fiecare zi, dimineața și după-amiaza, până când un candidat obține cel puțin două treimi din vot. Există o zi de pauză pentru rugăciune și reflecție după fiecare șapte voturi. Cel mai lung conclav papal din istoria recentă a fost în 1922, când cardinalii au avut nevoie de cinci zile pentru a-și alege noul lider.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
