Câţiva paşi prin istoria regală a Constanţei -

info-sud-est-regalitate-constanta — *Podul lui Anghel Saligny de la Cernavodă și Farul Carol I din Portul Constanța*

„O țară băltoasă, nesănătoasă și plină de friguri, cea mai nesănătoasă țară din toată Europa“, descria Dimitrie A. Sturdza (președintele Academiei Române între anii 1882-1884 și de patru ori prim-ministru al României) teritoriul dintre Dunăre și Mare, ce avea să intre între granițele României în urma războiului Ruso-Otoman.

Cu o populație puțin peste 100.000 de locuitori, Dobrogea era secătuită în urma Războiului de Independență al României.

Cel mai amestecat ținut al Europei, așa cum îl descria Lucian Boia, scinda societatea Vechiului Regat. Dobrogea devenise, în timpul negocierilor Tratatului de pace de la Berlin (1878), o problemă de politică internă şi externă pentru că Marile Puteri ofereau României provincia cu condiţia cedării către Rusia a celor trei judeţe sudice ale Basarabiei. Același Dimitrie A. Sturdza voia „O Românie omogenă!“ și afirma că „Aceasta este puterea țării noastre. Nu avem a ne lupta în interiorul țării cu elemente eterogene“.

Era contrazis de marele poet Mihai Eminescu care, înainte de a se odihni, în vara anului 1882, într-o cămăruță de la mansarda vechiului Hotel d`Angleterre din Constanța, milita, într-o serie de articole din toamna anului 1878, pentru înțelegere față de minoritățile din Dobrogea, pentru includerea lor în societatea românească și pentru menținerea unei stări de conviețuire ireproșabile în acest nou ținut românesc.

Nici măcar Regele Carol I nu era convins de beneficiile ce le va putea avea acest teritoriu pentru România. El, crescut în spiritul ordinii germane, se vedea proaspăt domn peste o provincie în care nimic nu era la locul lui.

Doar că bunul Rege, pentru care Dunărea era ceva familiar, dat fiind faptul că întreaga copilărie și-a petrecut-o în Castelul Sigmaringen, a înțeles repede că dobândirea ieșirii la mare va însemna extrem de mult pentru țara pe care o conducea deja de mai bine de un deceniu.

O dezvoltare economică bazată pe construirea de poduri, canale și porturi, gândea regele la vremea aceea, îi va revitaliza domnia și va aduce un suflu nou țării.

Ba mai mult, înțeleptul rege a conștientizat repede că „drumul cel mai scurt din Anglia spre Indii trece prin Constanța“ și a făcut, în scurt timp, din vechiul Kustenge cel mai mare port al Europei.

Nici măcar problema larg dezbătută în mediile înalte ale clasei politice din acele vremuri, aceea a infuziei de minorități din vechea provincie otomană, nu l-a speriat pe Carol.

Acesta a reușit, cu înțelepciune și cu o viziune deloc conservatoare pentru acele vremuri, să facă din Dobrogea un exemplu de multiculturalitate și conviețuire pașnică între zecile de etnii ce au construit Constanța modernă.

În toamna anului 1879, vizita lui Carol, alături de ministrul de Externe M. Kogălniceanu, prin mai multe localități dobrogene, accelera, prin simbolistică, includerea ținuturilor transdanubiene în Vechiul Regat.

Din punct de vedere al legislației, care trebuia ajustată și aliniată Constituției din 1866 a României, lucrurile au mers destul de anevoios.

În primii doi ani – 1878-1880 -, provincia era pusă sub un regim constituţional special, urmând ca, prin Legea pentru organizarea Dobrogei promulgată la 9 martie 1880, să înceapă regimul excepțional legal, ce a durat până în anul 1909. O replică a Constituției din 1866, actul elaborat de M. Kogălniceanu cu ajutorul prefectului Constanței la acea vreme, magistratul Remus Opreanu, era apreciat în cercurile politice străine pentru modul în care trata drepturile minorităților, un pas bun făcut sub atenta supraveghere a lui Carol.

„Toți locuitorii Dobrogei sunt egali înaintea legii, se bucură de toate drepturile cetățenești și pot fi numiți în funcțiunile publice, fără deosebire de origine și religiune“, se arăta în proaspăta Constituție a Dobrogei.

Însă prima referire a faptului că Dobrogea intrase și din punct de vedere juridic între granițele României a fost făcută în articolul 1 din Constituția revizuită la 8 ianuarie 1884, care prevedea: „Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat indivizibil“.

Dobrogea era pământ românesc, iar locuitorii ei se bucurau de aceleași drepturi ca și cei ai Vechiului Regat.

*Familia regală pe plaja din stațiunea Mamaia (Foto: www.constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)*

Noile teritorii erau, însă, din punct de vedere al infrastructurii și al dezvoltării, mult în urma țării.

Condiția renașterii economice și piatra de temelie a dezvoltării celor două județe din dreapta Dunării, Tulcea și Constanța, au reprezentat-o construirea podului de la Cernavodă şi dezvoltarea portului de la Marea Neagră.

Regele Carol I, după mai multe căutări, și-a lăsat ctitoria în mâinile inginerului Anghel Saligny care a reușit, la 14 septembrie 1895, să inaugureze cel mai lung pod din Europa și al doilea din întreaga lume la acea vreme. Măreața lucrare, sculptată în oțel și străjuită de falnici dorobanți din bronz, racorda la sfârșit de secol XIX Dobrogea la întreaga economie a țării. De acum, calea către dezvoltare era deschisă. Dunărea nu mai despărțea Dobrogea de Vechiul Regat. Acum era doar o poartă de intrare. Acesta poate fi şi momentul în care Constanţa a câştigat bătălia istorică pentru supremaţie în provincie, o dispută cu Sulina, oraşul port sediu al Comisiei Europene a Dunării, şi Tulcea, veche reşedinţă administrativă otomană până la 1877- 1878. Un moment în care, pentru prima dată în istorie, România deschidea o politică maritimă.

Și pentru că Regele a înțeles că acest cumul de binefaceri naturale pe care Dumnezeu le-a lăsat Dobrogei, reprezentat de Dunăre și Mare, nu pot aduce beneficii decât în tandem, se inaugurează la Constanța Serviciul Maritim Român, în anul 1895. Din cei 12,5 milioane de lei alocați de guvernul I.C. Brătianu sunt cumpărate primele nave românești: „Medeea“, „Principesa Maria“ și vasul poștal și de pasageri „Regele Carol I“. Se deschide prima linie maritimă Constanța-Constantinopol, iar un an mai târziu, la 1986, se pune piatra de temelie, la rădăcina digului dinspre larg, a primului port al României.
Ceea ce Dunărea și Marea Neagră puteau să ofere României a fost materializat de conducătorii țării, în frunte cu Carol, și astfel, la 1890, se constituie și Navigația Fluvială Română, prima instituție națională de navigație civilă. Iar pentru ca traficul de mărfuri și călători pe Dunăre să nu se oprească la Sulina, ci să-și croiască drum pe apă, către Levant și apele calde ale Mediteranei, se pun bazele flotei comerciale maritime.

Retorica regelui, cum că „drumul cel mai scurt din Anglia spre Indii trece prin Constanța“, se materializa prin proiecte și, odată cu aceste izbânde vizionare inginerești, Constanța și Dobrogea recuperau teren în fața Vechiului Regat.

Noile instituții și dezvoltări aduceau la Constanța lumina electrică, telefonul, canalizarea și apa curentă.

Vechiul Kustenge devenea, la început de secol XX, modernul oraș Constanța.

Cel mai vechi oraș al României îmbrăca straie de sărbătoare cu fiecare ocazie când familia regală venea în vechea cetate a Tomisului.

Atelajele dobrogene, ale căror cai mărunți, plini de nerv, în care se mai cunoștea sângele arab, așa cum descria Zoe Cămărășescu în memoriile ei, treceau mândri prin fața capetelor încoronate ale țării și bucurau privirile curioșilor, strânși în Piața Ovidiu.

Așa s-a întâmplat și în 1905, atunci când la Constanța, în prezența familiei regale, se boteza pasagerul maritim „România“, navă modernă, construită în Franța. Focuri de artificii luminau cerul peninsulei constănțene. Orașul cunoștea și vremuri bune.

Un alt punct culminant în dezvoltarea Constanței, sub conducerea Regelui Carol I, a fost reprezentat de finalizarea construcţiei portului modern, care la 27 septembrie 1909, era inaugurat, în prezența familiei regale. Vaporul românesc „Iași“ al Serviciului Maritim Român pleca într-o cursă istorică, completând una dintre primele pagini ale navigației moderne românești. Nava saluta noile lucrări și instalații, magazii și silozuri din ceea ce avea să devină, în scurt timp, cel mai mare port al Europei.

Noile lucrări de infrastructură, îmbunătățirea vieții în Dobrogea, dar și Legile de împroprietărire de la începutul secolului al XX- lea, ce au făcut posibilă statornicirea unui important număr de locuitori din Transilvania și Banat (agricultori și mocani crescători de vite), au făcut ca noua provincie să aibă, la începutul lui 1913, înainte de câștigarea Cadrilaterului, 381.306 de locuitori.

Iar îngrijorările lui Dimitrie A. Sturdza s-au dovedit nefondate.

În anul 1913 statisticile înregistrau în Dobrogea veche 216.000 de români și 164.000 de locuitori de alte naționalități: bulgari, turci, tătari, lipoveni, greci, germani, evrei, italieni, armeni etc.

Nu numai că problema omogenizării etniilor din Dobrogea era una falsă, ci mai mult, acești etnici au pus umărul, prin cultură, infuzie de capital, cunoștințe și abilități la dezvoltarea acestor teritorii.

Un rol deosebit în acea stare de fapt l-a jucat Regele Carol I, un înfocat susținător al comunităților minoritare, în special al vechilor turci și tătari.

„Locuitori musulmani – vorbea domnitorul către noii lui supuşi în noiembrie 1878, în momentul intrării provinciei la Ţară – dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religie! Credinţa voastră, familia voastră vor fi apărate deopotrivă ca şi ale creştinilor! Afacerile religiei şi familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării către muftii şi judecătorilor aleşi din neamul şi religia voastră! Salutaţi, dar, cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi păcii!”.

Și pentru a accentua și a insufla populației dobrogene acest sentiment de acceptare a aproapelui, statul și-a asumat, la sfârșit de secol XIX, obligația salarizării clerului musulman și întreținerea principalelor moschei din Tulcea, Constanța, Babadag, Măcin, Medgidia, Hârșova, Isaccea, Sulina și Mangalia.

Într-un gest de o și mai mare înțelegere și deschidere, Carol I a decis, în Constanța, construirea celui mai mare lăcaș de rugăciune musulman din Europa creștină.

În locul fostei geamii Mahmudie, la 24 iunie 1910, începeau lucrările la construcția Moscheii ce îi poartă numele suveranului român, în prezența ministrului Spiru Haret, a muftiului Hafuz Rifat și a ministrului otoman acreditat la București.

Dezvoltarea Dobrogei, perseverența locuitorilor acestor teritorii și a clasei politice dintre Dunăre și Mare a făcut ca, în anul 1912, Nicolae Iorga să salute cald, din Camera Deputaților, pe primii parlamentari ai județelor de peste Dunăre, după ce legea din același an, elaborată de conservatori, le dădea voie dobrogenilor să trimită în Legislativul țării reprezentanți.

Însă Constanța nu era privită de familia regală doar ca un teritoriu în plină dezvoltare, ce putea aduce beneficii României. Ci și ca un loc de relaxare și meditație. Dacă Palatul Peleș era reședința de iarnă a familiei suverane, Constanța devenea, vara, locul în care Carol I, alături de soția sa Elisabeta și de membrii familiei regale își petreceau vacanțele.

Regina se simțea fericită la mare. Pentru ea aici începea cu adevărat odihna, căci, cu excepția primirii doamnelor din Constanța și a comandanților vapoarelor de pasageri, care veneau pe rând la masă, ea tot timpul și-l petrecea față în față cu marea.

Pentru ea a clădit Regele pavilionul de pe digul mare din port, între Farul ce îi poartă numele și porțile operei lui Saligny.

Regina dormea singură în acel pavilion, cu o cameristă, păzită de dragii ei marinari. Regele și suitele locuiau în oraș, în clădirea Palatului Regal, aproape de gară.

De pe terasa Cuibului Reginei, de fiecare dată când un vapor pleca sau intra în port, Elisabeta, anunțată de ofițerul de gardă, stătea în straie largi și flutura în aer batista, într-un gest de rămas bun sau de bine ați sosit către marinarii vaselor „Împăratul Traian“, „Regele Carol“, „România“ sau „Principesa Maria“.

portul_constanta3 — *Regina Elisabeta, la Cuibul din Portul Constanța (Foto: www.constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)*

Cei mai buni prieteni ai micilor prinți, vlăstarii viitorilor suverani Ferdinand şi Maria – Mignon, Nicolae și Ileana – erau ofițerii de marină, iar nava de război „Elisabeta“ și vasul-școală bricul „Mircea” erau, adeseori, locul de joacă și de divertisment al acestora.

Tot la Constanța se afla regina Elisabeta când, în vara lui 1913, cel de-al doilea Război Balcanic stătea să înceapă. Suverana aștepta cuvântul Regelui pentru a părăsi Constanța și se străduia să obțină comunicația cu Bucureștiul. Pe atunci nu exista fir telefonic direct sau fir secret. Erai la bunul plac al centralistei, chiar dacă vorbeau suveranii între ei.

În ziua decretării mobilizării armatei, când crucișătorul „Elisabeta” și celelalte nave de luptă părăseau portul și treceau prin fața pavilionului, suverana saluta: „Mergeți cu bine copii“. Răspunsul, din larg, a venit prompt: „Să trăiți, Majestate“.

Toată familia regală a iubit marea, mai ales principesa Maria.

În după-amiezile consacrate plajei și băilor la Mamaia, viitoarea regină apărea galopând pe nisipul ud, la marginea plajei, un teren ideal pentru pur-sângele pe care-l încăleca.

Tot la Constanța, în ziua fierbinte de 14 iunie 1914, unul dintre cele mai importante evenimente a adus pe faleza Cazinoului o stare de febrilitate cum nu mai fusese până atunci. În largul Mării Negre se zăreau vasele militare ce flancau iahtul „Standart” al Țarului Nicolae al II-lea în timp ce, pe faleza Cazinoului, Regina Maria (pe atunci prințesă moştenitoare) punea la punct, personal, ultimele amănunte organizatorice, de protocol, sau în ceea ce privea decorațiunile în stil folcloric autohton, pe care le iubea atât de mult. Era prima vizită (și s-a dovedit a fi și ultima) a unui împărat pe teritoriul românesc de la Marea Neagră. La 14 iunie 1914, Constanța era martora unui eveniment fără de care, cu siguranță, istoria nu avea să fie la fel: Regele Carol I al României îl primea pe Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, cu două luni înaintea izbucnirii Primului Război Mondial.

Dobrogea a fost prima provincie ocupată de inamic în prima mare conflagrație mondială și ultima scăpată de robia lui. Constanța, ce prindea aripi și se dezvolta sub atenta supraveghere a regelui Carol I, avea să fie poate unul dintre cele mai devastate orașe ale României în urma conflictului.

După moartea Regelui Carol I, la 1914, și a Reginei Elisabeta, în anul 1916, familia regală se mută de la Constanța la Mamaia, și mai apoi la Balcic.

La 10 ani de la moartea Regelui, pe plaja din Mamaia, noua Regină a României, Maria, își construia Vila Regală. Până în anul 1930, Palatul din Mamaia devine, practic, la fel de important ca Peleșul, adică o reşedinţă oficială care aduna, în camerele ei, capete încoronate ale Europei, şefi de state şi de guverne, oameni politici, lideri militari.

Perioada modernă a Constanței, dezvoltarea orașului dintre Dunăre și Mare și rolul pe care acesta l-a jucat în noua viziune maritimă a României de la început de secol XX se leagă practic de numele suveranilor români și de familia regală.

Astăzi, Constanța păstrează în memoria sa prea puține edificii și simboluri care să amintească de această legătură între cel mai vechi oraș al României și dragostea suveranilor țării pentru el.

Palatul Regal, actualul Tribunal al orașului, Cuibul Reginei de pe digul portului, statuia lui Carmen Sylva de pe faleza Cazinoului, Farul Carol, Moscheea cu același nume și ruinele Palatului Regal din Mamaia sunt singurele edificii ce pot spune povești cu regi și regine la Constanța.