”Kievul, ocupat în trei zile”, ”Zelenski a fugit din Ucraina”. Două mantre de care ne-am temut zile întregi, o a treia mai specială era că ”Putin e pe moarte”. 24 februarie 2022.
Patru ani mai târziu Kievul este liber, dar bombardat, Zelenski își susține poporul fix din mijlocul lui și, nu, Putin nu moare. Nici el, nici dictatura sângeroasă pe care o ține cu mână de fier la Kremlin de un sfert de secol.
Dar cum s-au schimbat Rusia și Ucraina, pe plan intern, și cât de departe este pacea? Cum s-au schimbat categoric relațiile dintre România și Ucraina? Cum ne schimbă războiul?
”Putin construiește un regim fascist într-un cămin de bătrâni”, ”Relațiile dintre România și Ucraina nu sunt pe măsura situației în care ne găsim”, ”Războiul are efecte morale devastatoare asupra rușilor” spun istoricii Armand Goșu și Cosmin Popa la patru ani de război rus în Ucraina, într-un interviu în exclusivitate pentru G4Media și Info Sud-Est.
Reporter: Cum s-a schimbat pe plan intern Rusia în acești patru ani de război?
Armand Goșu: Cred că după 24 februarie 2022 în Rusia s-a desăvârșit o schimbare de regim. În domeniul științelor politice, clasificam regimul din Rusia ca unul autoritar electoral sau autoritar competitiv. Eu utilizez la cursuri prima clasificare, autoritar electoral. Pentru perioada de după anexarea Crimeei mai folosesc și autoritar hegemonic.
După alegerile și revenirea la putere a lui Putin, în 2012, dar mai ales după alegerile (să le numim așa, deși ele nu îndeplinesc standardele minime) prezidențiale din 2018, natura regimului din Rusia s-a schimbat, este tot mai totalitar și mai puțin autoritar. Sunt aici câteva etape, alegerile parlamentare din 2016, prezidențiale din 2018 și referendumul pentru schimbarea Constituției în vara anului 2020. Nu intru în detalii, deși pentru o analiză serioasă ar fi trebui, dar nu e aici locul.
Această schimbare a naturii regimului s-a desăvârșit după 24 februarie 2022 și ea privește controlul populației, prin adoptarea legislației care a accentuat represiunea; prin asasinarea – mai exact prin otrăvirea, aflăm acum – a liderului opoziției civico-politice, Aleksei Navalnîi; prin controlul și blocarea comunicării, au fost interzise Facebook, Instagram, X (fost twitter), Whatsapp, urmează în curând Telegram, obligativitatea instalării MAX pe telefoane; creșterea atribuțiilor represive ale serviciilor secrete, în primul rând FSB-ului; sancționarea oricărei persoane bănuită că nu este pe deplin loială regimului.
În același timp, Kremlinul a încercat – și parțial a izbutit – să anestezieze populația nu doar prin propagandă și acțiuni punitive ci s-o și cumpere cu mari sume de bani. În ultimii ani, datorită sumelor mari de bani primite de cei care încheiau contracte cu armata și mergeau să lupte în Ucraina, în Rusia s-a produs o redistribuire a bogăției, formându-se o pătură socială a celor care au beneficiat de pe urma războiului.
În ce privește susținerea acțiunilor armatei ruse, sondajele pe care le-am consultat (mă refer în primul rând la cele ale Centrului Levada) în ultimii patru ani, arată că aceasta rămâne ridicată, între 70 și 75%. Ce s-a modificat, însă, este dorința respondenților ca războiul să se sfârșească, ultimele sondaje indicând o creștere semnificativă, la 66%. S-a menținut și chiar a crescut ostilitatea față de Europa, considerată de respondenți principala amenințare la adresa Rusiei. Țările europene, modelul democrației liberale, statul de drept, drepturile omului, au fost discreditate de o propagandă agresivă a Kremlinului care a crescut în intensitatea în ultimele două decenii.
Între țările occidentale, Germania a schimbat locul cu SUA, după 2022. Dacă înainte de invadarea Ucrainei, Germania era văzută ca țara cu o atitudine relativ pozitivă stabilă, atractivă pentru dezvoltarea economică și regim politic, astăzi Germania este văzută ca principalul adversar al Rusiei, din cauza susținerii acordate Ucrainei. Invers s-a petrecut cu SUA, care din adversar a devenit – odată cu venirea lui Trump la Casa Albă, o țară prietenoasă, lucru care s-a manifestat în primul rând prin creșterea simpatiei față de președintele american.
Aceleași sondaje indică faptul că rușii se tem mai mult de prețuri și de inflație și mai puțin de război, pe care-l consideră undeva departe și nu-i privește pe ei. În ciuda sancțiunilor, în orașele mari nu se simte o evidentă penurie de alimente, lumea evitând orice discuție pe tema războiului, pierderilor umane, veștilor de pe front, care toate pot fi sancționate cu amenzi sau chiar dosare penal.
Chiar și atunci când războiul le bate la ușă, când văd și aud exploziile, rușii se prefac că nu-l observă.
Multă lume a părăsit Rusia, cel puțin în 2022, în lunile de după izbucnirea războiului, numărul fugarilor apropiindu-se de un milion. În primul rând au plecat tinerii, oamenii educați, cu meserii care pot fi convertite în job-uri în alte țări. Pare că media de vârstă din Rusia s-a schimbat, pe străzile marilor orașe rusești plimbându-se mai mult bătrâni.
Foarte sugestiv, un ziarist rus din exil, scria recent “Putin construiește un regim fascist într-un cămin de bătrâni”. Asta ar fi o bună definiție a Rusiei de astăzi.
Cosmin Popa: Este greu de arătat cu deplină exactitate care au fost schimbările majore intervenite în societatea rusă pe parcursul acestui război. Totuși, trebuie arătat faptul că războiul a consolidat și a accelerat schimbări mentale și societale inițiate și impulsionate de regimul politic din Rusia, cu mult înainte de atacul împotriva Ucrainei.
În primul rând este o societate care se află sub presiunea constantă a statului, a cărui politică represivă multidimensională își propune să creeze iluzia unui consens total al rușilor cu Puterea. Absența opoziției oficiale, impunerea naționalismului militarist pe post de ideologie oficială, accentul pe așa-zisele „valori tradiționale”, pe care Putin pretinde că le încarnează, și eforturile propagandei de a cultiva în mintea rușilor ideea unui război existențial cu Occidentul, toate aceste lucruri nu aveau cum să nu-și pună amprenta pe societate.
Regimul încearcă să instituie în societate o atmosferă militantă, asemănătoare cu ceea ce pretindeau autoritățile sovietice să impună în cel de-al Doilea Război Mondial, însă lucrurile sunt mult mai nuanțate decât își dorește regimul. De aici și manifestarea diverselor forme de escapism, normale în orice război, de la consumul crescut de alcool sau diverse substanțe, până la formele ceva mai complexe, cum ar fi consumul de literatură interzisă sau de diverse forme de divertisment, aflat în opoziție de idei cu regimul.
O altă schimbare majoră este legată de formarea unor valuri succesive de emigrație politică rusească, atât în Occident, cât și în țările foste sovietice. Din păcate, această emigrație nu este și purtătoarea unor idei politici mult diferite de cele ale regimului aflat la putere, iar în materie de politică externă se poate constata chiar o anumită identitate de vederi între emigrația politică rusă și regimul Putin.
Deși autoritățile fac mari eforturi de a preîntâmpina orice forme de opoziție politică organizată, prin control generalizat și represiune, ea totuși se formează. Marea problemă este că această opoziție se manifestă în spațiul digital, de unde și preocuparea regimului de a controla strict mediile digitale de comunicare, și rămâne deocamdată neclar dacă această opoziție digitală destul de dezorganizată are potențialul de a se transforma într-un curent protestatar.
Cred că cele mai mare transformări au fost totuși impulsionate de maniera în care regimul s-a raportat la război, ca la o modalitate de rezolvare a unor probleme sociale cu un posibil impact politic exploziv.
Mobilizarea masivă a populației carcerale sau a populației din anumite republice naționale, cum sunt Ciuvașia sau Tuva, dar nu doar ele, sau din republicile Caucazului de Sud, arată preocuparea regimului de a interveni în ecuația națională și socială din aceste teritorii, prin crearea unor aparente lifturi sociale, prin intermediul presupusei cariere militare.
Încorporarea în armată a devenit astfel un fals mod de integrare a categoriilor marginale, în sens național sau social, de unde și pretenția regimului că se află în plin proces de creare a unei tranșeocrații, care va avea un rol politic determinant.
Nu în ultimul rând aș menționa degradarea relațiilor de familie, dată fiind miza economică irezistibilă a războiului pentru multe familii. Înflorirea unui nou tip de infracționalitate, cum ar fi căsătoriile de conivență cu bărbați care urmează să facă parte fin trupele de asalt ruse, sau însușirea frauduloasă de către familie a soldelor și a despăgubirilor pentru răniri sau invaliditate arată că felul în care regimul rus „vinde” acest război populației are efecte morale devastatoare, care se vor manifesta pe termen lung. Așa se se explică și proliferarea în societate a moravurilor extrem de dure din armata rusă, un fenomen de contagiune morală ale cărui efecte se vor resimți mai acut după încetarea războiului.
Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în războiul din Afganistan sau în războiele din Cecenia, regimul a reușit să combată o sursă semnificativ de protest social și politic, anume organizațiile mamelor și soțiilor de soldați.
În războaiele menționate mai sus, aceste organizații, cum a fost Comitetul mamelor de soldați, au reușit să exercite presiune politice semnificative asupra autorităților, în sensul încheierii acțiunilor de război, bucurându-se de suportul unor segmente sociale considerabile.
Acum, regimul Putin a stopat ferm și dur prin intimidare și represiune orice tentative de formare a unor astfel de organizații, substituindu-le cu false mișcări de femei, care nu fac decât să repete tezele oficiale ale propagandei.
Reporter: Ce s-a schimbat semnificativ sau radical în relațiile dintre România și Ucraina?
Armand Goșu: Greu de spus, pentru că autoritățile române sunt destul de opace, puține informații, multă manipulare. Schimbările în relația bilaterală – chiar dacă sunt calitative, și probabil că sunt – mai trebuie să treacă și proba timpului. Nu exclud un scenariu în care – chiar și fără AUR la guvernare, actuala putere să implementeze un proiect politic suveranist, care să reaprindă conflictul diplomatic între București și Kiev.
Este posibil ca România să revină la o retorică anti-ucraineană agresivă, cum s-a întâmplat în trecut. Pretexte oricând se găsesc: Bâstroe, minorități, școli în limba română, nu mai știu ce piatră de mormânt din vreun cimitir din Cernăuți sau Odesa. Vreun reprezentant al elitei politico-militare apasă butonul și totul sare în aer.
Deocamdată, însă, după anularea alegerilor prezidențiale, decembrie 2024, pe motiv de interferență rusească, elita politico-militară a României pentru a nu intra în disonanță cognitivă, păstrează o linie anti-rusească și pro-ucraineană, chiar dacă aceasta nu se traduce într-un sprijin mai consistent acordat Ucrainei.
Cei care altădată pariau pe victoria Rusiei și-i găseau Ucrainei tot felul de bube în cap, de vreun an ne explică prin studiourile televiziunilor cum Putin va pierde războiul și cât de bune sunt relațiile dintre București și Kiev.
Câtă vreme legitimitatea autorităților de la București va fi chestionată, nu doar de cercurile MAGA, de la Washington, actualul regim de la București va trebui să mimeze măcar combaterea Rusiei, într-un război hibrid, pentru mințile românilor, pe care sondajele arată că Putin l-ar fi câștigat deja.
Adevărul este că nici în Occident, la Berlin, Londra sau Varșovia, cum nici la Kiev, nu erau așteptări prea mari față de România. Astfel că, implicarea remarcabilă a societății civile care a sărit în ajutorul refugiaților ucraineni a făcut o puternică impresie în presa internațională, și printre diplomații străini acreditați la București, care nu încetau să se minuneze.
Ca și de alte ori în istorie, câteva mii, poate zeci de mii de români, au salvat onoarea țării lor. Adesea, instituții, autorități locale și centrale au sabotat cât au putut acordarea de ajutoare, din bani europeni, pentru refugiații ucraineni. Cei mai mulți au părăsit demult România, iar în ciuda poziției geografice privilegiate în țara noastră s-au stabilit temporar foarte puțini, doar câteva zeci de mii, majoritatea femei cu copii, care așteaptă oprirea războiului, pentru a se întoarce în țara lor.
Cosmin Popa: Dacă vă referiți la relațiile dintre state, mie îmi pare că schimbările nu sunt pe măsura situației în care ne găsim. Instituțiile românești care contribuie la elaborarea politicii externe suferă de același complex ucrainean, care era explicabil acum două decenii, dar nu și acum.
Existența a cel puțin trei direcții ucrainene în România, politică, militară și bisericească, insuficient coordonate și uneori contradictorii, face ca România să nu participe eficient la modernizarea Ucrainei și la schimbarea istorică atât de necesară.
Percepția îngustă a securității naționale, așa cum este ea astăzi practicată în instituțiile românești și neînțelegerea faptului că fiind în război, Ucraina are un plafon limitat de suportabilitate a reformelor, îngreunează foarte mult acest proces. România trebuie să-și stabilească nu doar obiectivele în relația cu Ucraina, dar și o ordine de prioritate a acestora.
Sper totuși ca politicienii și instituțiile din România să fi înțeles rolul esențial al Ucrainei independente în asigurarea securității României în sens larg și pe termen lung. România are nevoie de o politică estică modernă și realizabilă, care să depășească această paradigmă național-romantică în care continuăm să ne situăm vreme de peste trei decenii de la căderea comunismului.
Pe lângă asta, autoritățile române par să nu înțeleagă faptul că procesul de construcție al unei relații armonioase pe termen lung, cu un vecin atât de important cum este Ucraina, are o dimensiune esențială de diplomație publică și culturală. Tocmai de aceea, schimbările în relațiile dintre state nu sunt pe măsura celor din societate.
Reporter: La începutul războiului se vorbea mult despre starea de sănătate a lui Vladimir Putin, s-au vehiculat inclusiv nume ale posibililor înlocuitori ai acestuia, dar și despre Rusia care nu va rezista pe termen lung sub sancțiunile economice ale Occidentului. Cum arată lucrurile astăzi? Cât de aproape este pacea și cum previzionați că va arăta ea?
Armand Goșu: Într-un regim autoritar care se transformă într-unul totalitar, existența și șansele ca opoziția politică să poată ajunge la putere prin mijloace democratice sunt egale cu zero. În primul rând, pentru că nu există opoziție politică. În al doilea rând, pentru că așa-zisa opoziție este o “opoziție sistemică”, adică una controlată integral de Kremlin.
Cu toate acestea, schimbarea politică se poate produce în momentele de tensionare ale sistemului. În regimul autoritar electoral, un astfel de moment este cel al alegerilor, când există riscul protestelor politice. Asta s-a întâmplat la Belgrad, Tbilisi, Kiev, Chișinău, peste tot unde au avut loc așa-numitele “revoluții colorate”.
În Rusia, însă, un astfel de scenariu n-a fost și nici nu este posibil. În primul rând din cauza atractivului contract social încheiat între Kremlin și poporul rus, în contextul creșterii prețului mondial la petrol, ceea ce i-a permis lui Putin să cumpere loialitatea populației. După izbucnirea crizei economice, atunci când n-a mai avut bani regimul a devenit tot mai autoritar și s-a fascizat.
Au urmat marile bătălii care l-au readus pe Putin de la 50% la peste 80% în sondaje, războiul împotriva “coloanei a V-a”, în 2012, adică represiunea fără precedent împotriva societății civile și a ultimelor urme de opoziție politică, și anexarea Crimeei, 2014, care a fost primită cu mult entuziasm în Rusia și în jurul căreia s-a creat un larg consens social.
Atunci, cum poate fi schimbat regimul Putin? La dispariția titularului, adică la moartea lui Putin. În acest moment acesta este cel mai probabil scenariu. Nu știm cât de aproape este acest moment, în 2030 se sfârșește actualul mandat. Atunci, Putin va avea 77 de ani. Va candida pentru un nou mandat de șase ani? E prea devreme să răspundem la această întrebare. Dar e foarte posibil, iar în acest moment chiar probabil ca Putin să viseze la un alt mandat până în 2036. Deci, am șanse să ies la pensie comentând situația politică din Rusia… condusă de Putin.
Abia la dispariția fizică a lui Putin, moarte naturală sau otrăvit, că tot este fascinat de domeniul otrăvurilor, va începe lupta pentru succesiune între membrii echipei sale sau între copii acestora. Va fi ceva asemănător cu luptele pentru succesiune din Biroul Politic, când principalii colaboratori de la momentul dispariției lui Putin se vor confrunta pentru fotoliul de lider. Vor urma schimbări semnificative, atât în politica internă cât și externă, care vor însoți lupta pentru succesiune. De pildă, atunci s-ar putea opri războiul cu Ucraina, repara relațiile dintre Rusia și Europa.
Un alt scenariu posibil, dar nu probabil (cel puțin în acest moment), este organizarea unei lovituri, de palat mai degrabă, decât de stat. În cadrul elitei de la Kremlin s-ar putea constitui un grup capabil să obțină sprijinul serviciilor secrete și armatei pentru înlăturarea lui Putin.
Asta a încercat Evgheni Prigojin, dar n-a avut suficient suport în zona politică sau structurile militare. A fost singurul moment în care Putin a fost pus cu adevărat în dificultate, în ultimii patru ani, de când a invadat Ucraina. E mai degrabă un scenariu sud-american sau african, care n-are nici o legătură cu tradițiile politice din Rusia, de aceea îi acord puține șanse.
Și ar mai fi scenariul unei crize majore care să ducă la prăbușirea federației, context în care chiar dacă ar trăi Putin riscă să devină irelevant și să nu poate controla evoluția proceselor. Ar fi un scenariu de coșmar, în care viitorul planetei ar putea să depindă de orice derbedeu care ar pune mâna pe vreo bombă nucleară. Nici Europa, nici America și nici măcar China nu cred că sunt pregătite în acest moment pentru un astfel de scenariu.
Deci, ca să vă ofer un răspuns scurt, la cum sunt așezate acum lucrurile, cred că succesorul lui Putin va proveni din grupul prietenilor săi, al colaboratorilor apropiați de astăzi sau a copiilor lor. Și, de ce nu, în competiție ar putea intra chiar fiica lui Putin, Katerina Tihonova. Nu mai sunt chiar tineri, de exemplu Tihonova are 39 de ani; ministrul Agriculturii Dmitri Patrușcev, fiul fostului șef al FSB și fost secretar al Consiliului de Securitate, are și el 48 de ani, la fel și Boris Kovalciuk, fiul lui Iuri Kovalciuk, prieten apropiat timp de zeci de ani a lui Putin, șeful Băncii Rossiia și proprietarului unui uriaș holding media.
Și ultima întrebare, cât e de aproape și cum va arăta pacea? Urmează câteva luni de foc, pentru Putin este o șansă uriașă, dar fereastra de oportunitate se poate închide la mid-term elections, la 3 noiembrie, când s-ar putea schimba majoritatea în Congres și ar putea începe suspendarea președintelui american.
Atunci, Kremlinul și-ar pierde cel mai important aliat în aceste negocieri, anume Casa Albă. De aceea, mă aștept ca Putin să încerce o ofensivă puternică în această primăvara, sperând ca Ucraina să se prăbușească. Iar dacă nu intră în colaps, oricum să capituleze sau să accepte condițiile lui Putin, împachetate frumos de Trump. Deci, colapsul Ucrainei rămâne principalul scenariu cu care lucrează Putin.
Ar fi un scenariu mai probabil în acest moment, care este la fel de prost pentru Ucraina și Europa, anume ca războiul să scadă în intensitate, din cauza lipsei de resurse, mai ales a oamenilor, dar să continue mulți ani de acum încolo. Cred că acestea două ar trebui cu prioritate evitate.
Sigur, că ar fi și un scenariu pozitiv, destul de realist, în care sancțiunile economice dau rezultate mai bune, economia rusească intră în criză, Ucraina primește arme mai performante din Occident și crește presiunea asupra lui Putin prin lovituri chirurgicale care să distrugă centre de comandă, fabrici de rachete, mari unități.
Într-un astfel de scenariu, pilotat cu inteligență și răbdare de occidentali în cooperare cu ucrainenii, Moscova ar trebui să accepte clauze care să ducă la o pace trainică, ceea ce în acest moment nu pare deloc dispusă. Iar Europa să se mobilizeze și să ofere condiții garanții de pace și să integreze Ucraina în Occidentul instituționalizat. Abia atunci se poate vorbi de o victorie a Ucrainei.
Cosmin Popa: Realitatea este că economia rusă se resimte destul de serios în urma sancțiunilor, nu doar a celor introduse de noua administrație americană. Suspendarea finanțării marilor proiecte de infrastructură de către Fondul Bunăstării Naționale, cel creat de în urma creșterii prețurilor la energie, criza serviciilor comunale, creșterea impozitelor și a taxelor, scăderea semnificativă a soldelor soldaților de pe front și a diverselor plăți compensatorii, criza industriei spațiale rusești, falimentul celui mai mare investitor imobiliar, „Samaliot”, al fabricii de automobile „Aurus” – celebrele limuzine guvernamentale -, cererea de ajutor de stat al operatorului de căi ferate, RJD, arată o economia în criză, asta fără a discuta despre blocajul financiar mai vechi.
Falimentul economic al regimului Putin este iminent, asta dacă fie nu va lua măsuri de militarizare a economiei sau de reducere a cheltuielilor militare. Oricum ar fi, o criză economică în Rusia este inevitabilă. Tocmai de aceea, disperarea regimului Putin de a cointeresa administrația Trump în proiecte de afaceri pe cât de grandioase, pe atât de fanteziste.
Asta nu înseamnă că Rusia își va flexibiliza poziția în negocierile de pace ci că ca încerca din răsputeri să obțină o răsturnare strategică în acest război, iar mijloacele care-i stau la dispoziție în acest sens sunt puține, dar devastatoare. În viitorul apropiat ca încerca să obțină o explozie socială în Ucraina, acreditând ideea că obține mari succese militare, prin raportarea unor victorii inexistente. Înainte ca pacea să vină, cred că mai avea de traversat cel puțin un moment de escaladare a acestui război.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
