M-am născut în 2001, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Ion Iliescu și la aproape doi ani după cea de-a șasea și ultima Mineriadă.
Până am ajuns să învăț despre faptele primului președinte al României postdecembriste, acestea se transformaseră deja într-un simbol al unei epoci “apuse” care refuza să rămână în trecut.
Pe deasupra, nici nu am apucat să plătesc foarte multe taxe, deci pensia și beneficiile sale de fost președinte n-au fost finanțate din banii mei. Poate doar niște mărunțiș, în cel mai rău caz.
Practic, nu pot spune că îl cunosc cu adevărat pe politicianul Ion Iliescu. Desigur, toți trăim în România pe care el a creat-o, dar cei din generația mea îl știu numai din cărți, documentare, de la moșul bețiv din sat sau, dacă au noroc, din poveștile părinților și bunicilor noștri, oameni care au asistat la trecerea de la comunism la așa numita “democrație originală” instaurată după Revoluție.
Pentru cine este interesat să afle mai multe despre rolul jucat de Ion Iliescu în aceste evenimente, acesta a fost explicat, pe scurt, de către istoricul Florin Anghel:
“Academia politică” de la Aiud
Aveam vreo 12 sau 13 ani când tatăl meu a încercat prima oară să-mi povestească despre Revoluție și despre Iliescu – nu din cărți sau din experiențele altora.
Tata a fost unul dintre ultimii absolvenți ai “academiei politice” de la Aiud, penitenciarul de maximă siguranță care a rămas, până la izbucnirea Revoluției, principalul centru de detenție pentru deținuții cu condamnări de natură politică din România.
El, împreună cu căpitanul de vas Florentin Scalețchi și actorul constănțean Iancu Lucian, au fost condamnați în 1985 pentru “complot împotriva securității statului”, pentru că au încercat să părăsească ilegal țara la bordul mineralierului Uricani, pe care l-au deturnat în timpul unei curse de la Constanța spre Galați și cu care au încercat, fără succes, să ajungă la Istanbul. Această încercare de evadare din România comunistă a devenit, în 2024, subiectul unui documentar TVR – “Fără 6 mile”, realizat de Alina Amza.
În schimb, detalii despre condițiile inumane la care au fost supuși prizonierii politici în această perioadă pot fi regăsite în cartea “Academia politică de la Aiud: Deținuți politici în România anilor ’80” (Polirom), o colecție de interviuri realizate de Borbély Ernő, el însuși deținut la Aiud în acei ani, cu susținerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
“După 50 de ani, s-au trezit că nu le mai place”
Cei trei membri ai “grupului Scalețchi” au fost eliberați de la Aiud, împreună cu restul deținuților politici, în data de 22 decembrie 1989, aproape imediat după arestarea lui Nicolae Ceaușescu.
Își primiseră hainele de civili cu o zi în urmă, dar biletele de eliberare au întârziat să apară. După aproape 5 ani de “reeducare” în stil comunist, tata descrie această ultimă noapte ca pe un purgatoriu în care încă nu erau siguri ce-i așteaptă la porțile penitenciarului, libertatea sau băieții cu ochi albaștri care nu se dăduseră bătuți încă.
Din fericire, la câteva ore după eliberare, au putut să ia trenul spre București fără prea multe probleme și au navigat haosul revoluției ajutați, în principal, de foști colegi ai lui Lucian Iancu, actori care locuiau încă în capitală.
Tatălui meu nu i-a plăcut niciodată să vorbească despre evenimentele din 1989, în special pentru că se consideră mai degrabă un “observator picat din Lună”, dar aproape fiecare poveste pe care mi-a zis-o vreodată s-a încheiat la Sediul Televiziunii Române, unde l-a văzut pentru prima oară, în persoană, pe Ion Iliescu, cu zâmbetul lui faimos și cu lista membrilor Consiliului Frontului Salvării Naționale, căreia Iliescu îi dăduse citire pentru prima oară în seara zilei de 22 decembrie.
Pentru tata, finalul real al Revoluției a fost alcătuirea acestei liste de membri, dintre care un număr semnificativ erau foști membri importanți ai Partidului Comunist, dar care intraseră în conflict cu partidul dintr-un motiv sau altul. Foști comuniști precum Iliescu și Silviu Brucan care, în cuvintele sale, “după 50 de ani s-au trezit că nu le mai place”.
Fantomele care încă ne bântuie
Tata a părăsit Bucureștiul la scurt timp după ce Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați, iar la o zi după încheierea celei de-a treia mineriade (13-15 iunie 1990), s-a urcat în primul tren extern pe care l-a găsit, cu intenția inițială de a nu se întoarce niciodată în România, convins că lasă în urmă o țară care va fi condusă în continuare de aceiași oameni, sau, în cel mai bun caz, de alții ca ei.
Pentru mine, acești oameni sunt aproape ca niște personaje fictive. Îi știu doar din cărți, documentare și poveștile altora, dar cred că am moștenit, cumva, senzația apăsătoare că întreaga mea viață se desfășoară în umbra lor, că fiecare neajuns, act de corupție și lipsă fundamentală de respect din partea autorităților față de cetățeni își are originea în faptele lor.
Încerc să-mi spun că e momentul să ne concentrăm pe viitor, dar nu știu cum putem face asta, în condițiile în care statul român a capitulat încă o dată în fața acestor fantome ale trecutului, prin funeraliile fastuoase de care a avut parte Ion Iliescu și prin “doliul național” impus prin lege.
Nu există suficiente ghiulele de tun, uniforme militare și cântece religioase și patriotice în această lume pentru a transforma ce s-a întâmplat astăzi într-un gest de normalitate din partea unei democrații contemporane. A fost doar un alt strop în oceanul de compromisuri și concesii morale în care eu, cel puțin, simt că mă scufund de fiecare dată când minunatele instituții ale statului român ne demonstrează că în colțișorul nostru al lumii, răul învinge.
Pentru mine, Ion Iliescu a fost unul din ultimele simboluri ale unui sistem pe care, e drept, nu îl cunosc personal, dar care mi-a aruncat tatăl într-o temniță sinistră pentru că și-a dorit altceva de la viață decât cozi la mâncare și câteva ore de electricitate și apă pe zi.
Moartea sa nu mă face fericit, totuși. Nu-mi provoacă nici furie. Nu știu cum să mă simt, dar nu am impresia că asistăm la apusul unei ere sau la începutul a ceva nou. Aștept doar următoarea crimă nepedepsită la care o să dăm din umeri și o să zicem că e prea târziu, așa cum ne-am obișnuit.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
