Duminică, 26 octombrie, pe teritoriul Ucrainei controlat de autoritatea centrală de la Kiev s-au desfăşurat alegeri pentru Radă. Alianţa din jurul preşedintelui Petro Poroşenko, împreună cu formaţiunile politice declarate pro-occidentale, rezultate ale manifestaţiilor de strada de la începutul acestui an, şi-au asigurat o majoritate confortabilă.
În mod normal, strategia politică de la Kiev ar trebui să fie extrem de transparentă din acest moment în ceea ce priveşte opţiunea spre Vest, în contextul desfăşurării celui mai serios conflict militar în Europa după încheierea Războiului Rece.
Ucraina este, din momentul declarării independenţei sale, în 1991, cel mai mare „bolnav al Europei”. O relaţie foarte strânsă cu Rusia până la „revoluţia portocalie” din 2004 a apropiat-o mai degrabă de spaţiul fostei Uniuni Sovietice şi a transformat-o într-un pion geopolitic rusesc în relaţia cu frontierele Uniunii Europene şi NATO, în special cu Polonia, România şi statele baltice. Schimbarea politică din 2004 nu a modificat aproape deloc metehnele clasei politice de la Kiev: lipsa de transparenţă în relaţia cu Kremlinul, dualitatea discursului cu Occidentul, corupţia endemică a administraţiei centrale şi locale, refuzul de a construi instituţii stabile şi moderne, capabile să redefinească statul în relaţia cu Rusia.
Până în 2010 au fost vizibile ambiguităţile în ceea ce priveşte autoritatea asupra Crimeei şi a regiunilor din Est, contractele cu furnizorii de gaz din Răsărit, relaţiile prieteneşti cu regimuri izolate în Europa, dar agreate de Vladimir Putin (cu Belarusul lui Aleksandr Lukaşenko sau cu Moldova lui Vladimir Voronin, spre exemplu). Acestea, şi eternele dispute dintre preşedinte şi primul ministru, au anulat toate premisele reuşitei echipei „portocalii” Viktor Iuscenko- Iulia Timoşenko.
La summitul NATO de la Bucureşti, din 2008, statutul de actor independent şi european al Ucrainei se pare că a fost pus în termeni destul de categorici. Vladimir Putin i-a transmis lui George W. Bush că nu poate privi spre vecinul său ca spre un stat ci, mai degrabă, ca spre o excrescenţă a politicii ruseşti. Aceasta a fost o declaraţie publică, la care, atunci, Occidentul a reacţionat foarte palid. Tot atunci, primul ministru al Poloniei, Donald Tusk, a participat, după cum recunoaşte abia acum fostul său ministru de Externe, Radoslaw Sikorski, la o discuţie cu liderul de la Kremlin, sub cupola Parlamentului de la Bucureşti, privind împărţirea Ucrainei între cele două state. Tusk, astăzi într-o poziţie importantă în Uniunea Europeană, a negat aceste dezvăluiri.
Istoria spune, însă, că nu este prima dată când Varşovia are un astfel de plan: în 1920, când trupele polone au ocupat Kievul, România a fost invitată să participe la împărţirea Ucrainei, urmând să primească litoralul Mării Negre, cu peninsula Crimeea şi Odessa. Atunci, primul ministru Alexandru Averescu şi regele Ferdinand au refuzat pe loc. Acum, au trecut mai bine de şase ani până când Polonia (poate şi alte state partenere) a devoalat că Europa priveşte spre Ucraina ca spre un stat eşuat.
Alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat într-un stat fără identitate, fără frontiere, măcinat de corupţie endemică, de deficite majore în economie, fără resurse energetice şi dependent, de aproape un an, de ajutorul diplomatic şi financiar al Uniunii Europene şi NATO. La începutul anului 2014 Crimeea a ieşit de sub administraţia Kievului, mai întâi printr-un puci militar, apoi printr-un referendum. Zonele industriale şi miniere din Răsărit, în special bazinul Donbassului, sunt controlate de separatiştii rusofoni şi nu au participat la vot. În ambele situaţii, Ucraina a reacţionat neputincios, fără vlagă, apelând cel mai adesea la emoţia profundă provocată clasei politice şi opiniei publice din Occident. Fără o minimă reconfigurare a identităţii instituţiilor statului, Ucraina va continua să rămână un stat asistat, fără perspective imediate de a deveni o realitate geopolitică distinctă.
Blocul politic din jurul preşedintelui Poroşenko (născut la Bolgrad, pe malul Dunării, în Sudul Basarabiei) a câştigat alegerile parlamentare. Lui i se vor alătura, aproape sigur, Frontul Popular al primului ministru Arseni Iaţeniuk şi formaţiunea antirusă Samopotnici, precum şi Partidul Radical al lui Oleh Liaşko şi chiar partidul Iuliei Timoşenko, Batkivişcina (Patria). Împreună, vor deţine o majoritate confortabilă din numărul mandatelor. Pentru prima dată după proclamarea independenţei, chiar în ziua în care Ucraina aniversează oficial 70 de ani de la eliberarea de sub ocupaţia germană şi, deci revenirea în U.R.S.S., rezultatele politice stabilesc desprinderea fără precedent în istorie de Rusia şi de relaţia cu Moscova.
Totuşi, participarea la vot a fost modestă, mai puţin de jumătate dintre alegători intrând în cabine. Dacă miza este uriaşă pentru cancelariile străine, locuitorii de rând par mai degrabă obosiţi şi dezamăgiţi. În plus, o parte dintre liderii câştigători fac parte din echipele „portocalii” care au mai decis la Kiev, până în 2010. Incapacitatea preşedintelui Poroşenko de a aduce pacea în Răsăritul ţării şi trauma pierderii unei regiuni întregi (Crimeea) fără o reacţie, fie ea şi armată, au traumatizat opinia publică. Au conştientizat-o că, la un sfert de secol de la independenţă, statul în care locuiesc nu are nicio instituţie care să îi apere şi să îi definească identitar, ca stat.
Este aproape sigur că, după euforia victoriei, vor apărea şi primele divergenţe majore, în special în ceea ce priveşte relaţia cu Rusia. Petro Poroşenko îl susţine pe Vitali Kliciko, acum primar al Kievului şi conducător al unei formaţiuni politice noi (Udar). Răspunsul lor este de aşteptat: o negociere continuă cu Uniunea Europeană şi S.U.A., obţinerea de ajutor necondiţionat din partea lor şi rezolvarea amiabilă a raporturilor cu Kremlinul. Liderii formaţiunilor de opoziţie au declarat deja că îşi doresc colaborarea cu preşedintele iar acesta din urmă, refuzând să accepte legitimitatea alegerilor separate din auto proclamatele republici Doneţk şi Luhansk (stabilite pe 2 noiembrie), a cerut să se instaureze pacea în regiunile de frontieră.
Preşedintele Poroşenko nu a spus cum va redobândi Ucraina zonele răsăritene şi peninsula Crimeea şi nici cum va implementa reformele dure cerute de forurile financiare internaţionale. Mesajele incendiare ţinute în Maidan, piaţa centrală a capitalei, s-au mai domolit între timp, fără a exista suspiciuni de cedare în faţa Kremlinului. In plus, dinspre Rusia a venit şi un mesaj pacificator, trimis de ministrul de Externe, Serghei Lavrov, imediat după alegeri: Moscova „crede” că va recunoaşte rezultatele alegerilor pentru că ar prefera ca „Ucraina să nu aibă autorităţi care se luptă între ele, ci care tratează adevăratele probleme cu care se confruntă ţara”.
Mult mai radical, primul ministru Arseni Iaţeniuk, preşedintele Frontului Popular, nu are dubii în discursul public. Şeful guvernului cere intrarea imediată în negocieri cu Uniunea Europeană şi NATO, respectarea foilor obligatorii de parcurs (inclusiv introducerea de reforme dureroase într-o societate devastată de sărăcie, corupţie şi declin demografic) şi, mai ales, o politică fără compromisuri faţă de Rusia. Adică, Moscova să retrocedeze necondiţionat ceea ce a obţinut prin forţă armată în acest an.
Actuala majoritate parlamentară trebuie să aibă curajul de a stabili frontierele statului, în aşa fel încât la nicio reuniune internaţională să nu se mai discute despre Ucraina, un stat cu mai bine de 40 de milioane de locuitori, ca despre o „zonă tampon” între forţe geopolitice. Ar urma, evident, reformele economice, financiare, administrative, instituţionale. Dureroase, lungi şi fără perspective imediate într-o ţară neobişnuită cu vocea opiniei publice, a societăţii civile sau chiar a opoziţiei politice. Mai probabil, noua majoritate de la Kiev va eşua în proiectele sale, pentru că greul de abia acum începe.
Cel mai important lucru, însă, pe care îl pot face noii câştigători ar fi acela de a scoate Ucraina de pe lista statelor eşuate ale Europei.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
