Am tot citit știri, reacții, interpretări cum că summitul NATO din 5 septembrie ar fi unul istoric pentru alianță; am simțit în rândul unor politicieni și experților de securitate o oarecare euforie după deciziile care s-au luat, o oarecare încredere că Alianța Nord Atlantică va reuși să răspundă mai potrivit amenințărilor militare, economice, informatice.
Îmi permit să fiu mai rezervat. Nu de alta, dar deocamdată Rusia se află în ofensivă militară clară în Estul Ucrainei, după ce a anexat Crimeea, iar NATO se ocupă de organizarea de dineuri, cocktailuri, reuniuni în amplasamente renumite pentru terenurile de golf, ale unor domni îmbrăcați fără cusur, dar care vorbesc vorbe.
Deși conștienți de faptul că amenințările de securitate la adresa membrilor ei sunt tot mai intense, tot mai numeroase și vin din diferite direcții, liderii alianței, prin vocea secretarului general Anders Fogh Rasmussen, s-au mărginit să spună că „în aceste vremuri turbulente NATO trebuie să fie pregătită să desfășoare o întreagă paletă de misiuni și să își apere aliații în fața multiplelor amenințări.” La modul concret, cea mai spectaculoasă decizie ar fi aceea a înființării unei forțe de reacție rapidă amplasată în statele membre din Europa de Est, cu un comandament central în Polonia și alte patru unități în patru state din Est, printre care și România, potrivit premierului britanic David Cameron. Legat de România, Statele Unite au propus crearea unui centru de antrenament și exerciții navale la Marea Neagră. Dar dincolo de prevederile tehnice ale documentelor adoptate, de declarațiile protocolare ale participanților, nimeni nu știe ce înseamnă concret, practic, aceste decizii. Prezența unor trupe NATO în țările de pe flancul estic? Înființarea de baze militare permanente sau temporare ale alianței? Dislocarea de echipament și tehnică militară?
Nici în privința extinderii alianței liderii statelor membre nu au arătat mai multă claritate sau precizie din moment ce nu s-a decis decât să se ofere Georgiei „un pachet extensiv de măsuri care să o sprijine în pregătirile ei pentru aderare”, De asemenea, s-a decis deschiderea de „discuții intensive” cu privire la candidatura Muntenegrului, urmând ca până la finele anului 2015 să se ia o decizie cu privire la invitarea acestui stat în Alianță. Cu alte cuvinte, nimic nu s-a schimbat.
Însă această manieră de lucru a Alianței Nord Atlantice indică existența unor hibe grave în funcționarea ei și, mai important, existența unor viziuni diferite pe care membrii ei cei mai importanți le au. Cum altfel se poate explica declarația președintelui francez, Francois Hollande, care spunea că se mai gândește până la finele lunii octombrie dacă va anula livrarea unor nave de război Mistral către Rusia? Dar limitele pe care NATO le-a demonstrat cu ocazia summitului de la Newport sunt mai grave. În timp ce Statele Unite și Marea Britanie au încercat să folosească întâlnirea pentru a oferi un răspuns în fața amenințării venite din partea Statului Islamic din Irak, celelalte state membre au ezitat să își asume angajamente ferme care să le forțeze să mărească alocările bugetare pentru sectorul apărării. Aceasta a fost chiar una dintre mizele întâlnirii, aceea ca fiecare stat membru să aloce 2% din produsul intern pentru apărare, din care 20% să fie destinat achiziției de echipamente militare.
De altfel, lucrurile erau clare încă înainte de începerea summitului, anume că NATO nu va disloca forțe militare împotriva Rusiei pentru a sprijini Ucraina și nici nu va oferi acesteia din urmă vreun indiciu cu privire la o eventuală aderare la Alianță, oricât de îndepărtată. În ciuda tonului dur, acuzator la adresa Rusiei și a acțiunilor ei, în ciuda acuzațiilor îndreptate împotriva președintelui Putin și a declarațiilor de sprijin pentru președintele Poroshenko, NATO nu a făcut nimic mai mult decât să promită acelor membri situați geografic mai aproape de Rusia că va veni în apărarea lor în caz de necesitate.
Și într-adevăr, statele din flancul estic al NATO au plecat de la acest summit oarecum asigurate, dar pentru Ucraina, un partener dar nu un membru al Alianței, sprijinul nu a fost altul decât unul moral. Nicio țară NATO, cu atât mai puțin Alianța în întregul ei, nu este dispusă să ofere Ucrainei echipament militar pentru a lupta împotriva rebelilor proruși, iar președintele Poroshenko a fost sfătuit să negocieze cu aceștia și să elaboreze o nouă constituție care să răspundă situației.
Într-o asemenea situație, este evident că Vladimir Putin se simte suficient de încrezător pentru a avea curajul să declare că „dacă vreau, ajung la Kiev în două săptămâni”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
