Varna: Emmanuel Macron declară război Poloniei după egalurile cu România și Bulgaria

Acum 573 de ani, în 10 noiembrie 1444, Regele Poloniei Władysław al III-lea Jagiełło era înfrânt şi ucis în luptă, la Varna, de trupele Imperiului Otoman conduse se sultanul Murad al II-lea. Nouă ani mai târziu, în 1453, Constantinopolul bizantin era ocupat şi devenea Istanbulul turcesc de azi. La 25 august, tot la Varna, preşedintele Franţei a atacat din nou Polonia, acuzând-o că „nu poate da sensul Europei de azi şi cu atât mai puţin al celei de mâine”.

Cum aşa?

Emmanuel Macron, în splendida reşedinţă de vară a Ţarului Ferdinand al Bulgariei (1887- 1918), palatul de la Evksinograd, din suburbiile Varnei iar Prima Doamnă Brigitte Macron în reşedinţa şi mai spectaculoasă, de la Balcic, a Reginei Maria a României, plimbându-se prin cea mai frumoasă grădină de trandafiri a Europei.

Ai zice că, în astfel de zile de august, se petrece o vacanţă. Nicidecum. Nici Ţarul Ferdinand, şi mai ales Regina Maria, nu şi-au gândit casele de vis de la malul Mării Negre doar pentru înot, plajă şi plimbare. Acolo, de multe ori, destinele cele mai intime ale ţărilor lor au fost discutate şi decise.

Vizita oficială a preşedintelui Republicii Franceze în Austria, România şi Bulgaria a fost ceea ce cotidianul belgian „La Libre Bélgique” din 23 august numea „o amplă operaţiune de seducţie în Europa Centrală şi de Est”, o „vizită simbol” cum scriau ziarele franceze sau, mai lucid şi mai acid, cum titrează „Le Monde”, o acţiune care „mizează pe divizarea statelor din fosta Europă de Est”. Totuşi, dacă urmăreşti bine, cu cât a înaintat mai mult spre Răsărit, ofensiva lui Emmanuel Macron a devenit din ce în ce mai irelevantă: un succes tonic la Salzburg, cu prim miniştrii Austriei, Cehiei şi Slovaciei şi, cel mult, meciuri nule la Bucureşti şi Varna.

Precursorii lui Emmanuel Macron, conservatorii Jacques Chirac (1995- 2007) şi Nicolas Sarkozy (2007- 2012) şi socialistul François Hollande (2012- 2017), au retras Franţa din geopolitica jumătăţii răsăritene a Europei şi au privit cu gelozie şi nemulţumire exprimate public relaţia dintre statele foste comuniste şi S.U.A. Ignorarea acestor ţări în politica externă franceză ţine mai degrabă de lipsa de resurse în competiţia de câştigare a alianţelor: pentru Europa Centrală şi de Sud- Est nu sunt de ajuns doar vorbele. Decizia preşedintelui George W. Bush, din 2003, de a interveni militar în Irak a găsit un consens uluitor în Europa de Est, spre stupefacţia Parisului: Jacques Chirac, atunci la apogeul puterii sale prezidenţiale, nu a găsit nimic altceva de spus despre toate aceste state ieşite din coşmarul totalitar comunist decât că „au pierdut o bună ocazie să tacă”. Relaţiile ulterioare cu Franţa au fost înscrise în parteneriate strategice, conforme cu foi de parcurs stabilite în cancelarii diplomatice, dar niciodată cordiale şi, mai ales, puţin privilegiate ca încredere. Iar Emmanuel Macron a adăugat şi el reţinere faţă de rudele sărace, guralive şi pro-americane ale Uniunii Europene: la câteva zile de la obţinerea mandatului prezidenţial le-a invitat pe acestea să nu mai confunde Europa cu un supermarket şi să facă bine să iasă, dacă nu le convine.

Europa Centrală şi de Sud- Est nu este neapărat o problemă economică a Franţei. Parisul nici nu ar avea cum să dobândească un rol determinant aici, pe care să îl acopere cu resurse economice, financiare, militare sau strategice. Teama de populismul Frontului Naţional al Marinei Le Pen, prăbuşirea partidelor politice tradiţionale franceze- socialiştii şi republicanii- accederea la putere a unei formaţiuni virgine politic şi fără un program clar ideologic, l-au împins pe cel mai tânăr preşedinte din istoria celei de-a V-a Republici Franceze să aducă statele foste comuniste pe frontul unei reforme radicale, poate şi vizionare a Uniunii Europene. În ziua în care Emmanuel Macron sosea la Bucureşti, cotidianul provincial „Nord Litoral” din Calais titra: „Franţa a declanşat atacul asupra dumpingului social în Europa”. Este vorba despre o promisiune din campania electorală, o idee cu care a adunat partizani din tabăra Marinei Le Pen şi pe care, acum, trebuie să o pună în practică. În acelaşi timp, itinerariul preşedintelui francez spre litoralul Mării Negre ţine şi de o relevantă realitate internă: popularitatea de care Emmanuel Macron şi formaţiunea lui, En Marche!, s-au bucurat la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din primăvară a scăzut foarte mult în lipsa unor reforme aşteptate. Or, o temă destul de populistă, precum aceasta cu muncitorii străini, este tocmai bună pentru un time-out.

Ce război face Emmanuel Macron în România şi Bulgaria?

La câteva zile după învestire, într-un interviu acordat unor opt cotidiane europene, noul preşedinte francez a atacat fără reţinere Europa Centrală şi de Sud-Est, menţionând că aceste state ar trăda construcţia europeană printr-o raportare cinică faţă de Uniunea Europeană. Aceste ţări, mai spunea Macron, nu respectă valorile U.E. dar profită din plin de fondurile ei structurale. Aşa- numiţii „muncitori detaşaţi”, căci acesta este pretextul campaniei lui Emmanuel Macron, sunt persoane trimise de firmele angajatoare din statele răsăritene în cele occidentale, pe salarii mai mici, desigur. De regulă, aceştia lucrează acolo unde cetăţenii din Occident nu vor: în construcţii şi în transporturile rutiere iar plăţile salariale, mai mici decât cele din Occident, sunt o atracţie pentru angajatori. Franţa ar dori o reglementare cât mai rapidă a chestiunii şi realizarea unui acord la întâlnirea miniştrilor Muncii din Europa, de la sfârşitul lunii octombrie, prin obţinerea de către aceşti muncitori a salariului minim din ţara unde lucrează şi prin obligativitatea plăţii cotizaţiilor sociale în statul de unde primeşte banii. Că este vorba şi despre imagine dar, mai ales, despre prestigiu public şi politic, o recunoaşte şi preşedintele francez, într-un amplu dialog cu media: „chestiunea muncitorilor detaşaţi duce la nişte situaţii ridicole. Credeţi că pot explica celor din clasa franceză de mijloc faptul că se închid întreprinderi în Franţa pentru a merge în Polonia pentru că acolo este mai ieftin decât la noi şi că la noi întreprinderile din domeniul construcţiilor şi lucrărilor publice angajează polonezi pentru că sunt plătiţi mai puţin? Sistemul acesta nu merge cum trebuie”. Ceea ce Macron evită să spună este că aceşti muncitori, mai bine de 500.000 detaşaţi doar din Polonia şi Ungaria anual, reprezintă abia 1% din forţa de muncă a Uniunii Europene. Adică, în jur de 0,4% din forţa de muncă a Franţei. Iar ţările care trimit astfel de muncitori- Polonia, Spania şi Portugalia- nu au făcut parte din agenda preşedintelui Macron.

Prin urmare, este mai puţin vorba despre economie cât despre politică.

Miza?

Competiţia cu Germania pentru rolul determinant în afacerile europene, o influenţă sporită în interiorul Uniunii Europene şi, atât cât se poate, o resistematizare a relaţiilor cu România şi Bulgaria, în condiţiile unei reale răciri între instituţiile de la Bruxelles şi grupul rebel de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia).

Eforturile vizibile franceze de a deveni interlocutorul preferat al S.U.A. pe continent, dar şi eforturile Parisului în a decide o ieşire radicală a Marii Britanii din Uniunea Europeană, sunt avantajate de campania electorală pentru alegerile parlamentare din Germania, de la finele lunii septembrie. Cancelarul Angela Merkel nu are libertate de acţiune, chiar dacă este lipsită de emoţii în obţinerea celui de-al patrulea mandat. O victorie previzibilă a Uniunii Creştin Democrate nu va aduce noutăţi în politicile Germaniei faţă de Europa şi N.A.T.O. în vreme ce Franţa aduce, mai mult ca sigur, un aer proaspăt după evoluţiile penibile ale predecesorului socialist Hollande. Pe acest culoar, extrem de avantajos, Emmanuel Macron încearcă să aducă Franţa în postura de lider al Europei.

Intenţia Franţei de a remodela spaţiul Schengen, declarată public la Bucureşti, poate aduce repoziţionarea spaţiului răsăritean al Uniunii Europene, în sensul în care aliatele proiectelor de la Bruxelles, România şi Bulgaria în primul rând, ar obţine avantaje certe în faţa Grupului de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia). Emmanuel Macron nu s-a sfiit, în acest turneu din plină vacanţă, să îşi arate iritarea faţă de liderii europeni care mai degrabă profită de avantajele construcţiei europene decât contribuie la sprijinirea integrării, o referinţă explicită cel puţin la guvernele de la Budapesta şi Varşovia.

„Un far al francofoniei” în Europa, cum a desemnat preşedintele Klaus Iohannis România la conferinţa de presă, a reuşit să cucerească interesul lui Emmanuel Macron atât prin atitudinea pragmatică a Bucureştilor- de susţinere a modificărilor reglementărilor europene privind forţa de muncă- cât şi prin deschiderea faţă de investiţii strategice importante. Franţa este al cincilea investitor în România, cu aproape 4,5 miliarde de euro anul trecut, şi un partener comercial important, cu aproape 8 miliarde se euro schimburi bilaterale în 2016. Acum, la Cotroceni, cei doi şefi de stat au fost de acord cu un plan privind construirea a 50 de elicoptere Airbus la I.A.R. Ghimbav şi cu realizarea de rachete militare franceze de către o uzină românească. O afacere deloc colosală dar extrem de importantă în contextul în care ofertele americane de colaborare, pentru armata română, au rămas imbatabile în faţa celor venite din Europa şi Israel. De altminteri, atmosfera de comçi- comça din relaţiile româno- franceze s-a remarcat şi prin lipsa unui răspuns ferm al preşedintelui Klaus Iohannis la cerinţele Parisului privind modificările directivei europene privind muncitorii detaşaţi.

În palatul Ţarului Ferdinand de la Evksinograd, de lângă Varna, preşedinţii Franţei şi Bulgariei au discutat despre potenţialul acestei celei mai sărace ţări din Uniunea Europeană, deseori suspectată de relaţii incestuoase cu Federaţia Rusă. Bulgaria a fost, de la intrarea ei în Uniunea Europeană, la periferia intereselor Parisului de vreme ce niciun preşedinte al Franţei nu şi-a găsit timp pentru o vizită aici. Apărarea frontierelor externe ale U.E., pregătirile pentru preşedinţia semestrială bulgară a Consiliului European, în 2018, dar şi pentru intrarea Bulgariei în zona monedei euro şi a spaţiului Schengen au fost principale teme de dialog. La final, pe treptele palatului regal, preşedintele Rumen Radev a admis că relaţiile bulgaro- franceze au intrat într-o altă etapă calitativă. Tot ce se poate, peste patru luni Bulgaria va conduce destinele Europei.

La Varna s-a conturat un eşec al expediţiei preşedintelui Emmanuel Macron la malul Mării Negre, după reţinerile vizibile ale României şi Bulgariei în a accepta necondiţionat modificările privind reglementările pieţei muncii europene. Nici Klaus Iohannis, nici Rumen Radev şi cu atât mai puţin veteranul premier Boiko Borisov nu au fost seduşi de farmecul proaspăt al puterii de la Paris. Astfel încât, singura soluţie de transmite opiniei publice franceze că e vorba despre o luptă şi că nu a fost uitată a reprezentat-o atacul surprinzător, deliberat şi fără rezerve la adresa Poloniei. O declaraţie de război diplomatic transmisă Varşoviei din palatul Ţarului Ferdinand, din Varna care este menită să dividă comunitatea de interese majore a statelor foste comuniste din Uniunea Europeană. Poate şi de a prelua, din mâinile Germaniei, bătălia împotriva puterii conservatoare din Polonia, extrem de critică cu statele occidentale.

Un joc camuflat de poker, exact în ziua în care „Le Point” a titrat că machiajul noului şef de stat francez a costat contribuabilii, în trei luni, fix 26.000 de euro. Şi pe care prim ministrul Boiko Borisov l-a încheiat pe loc, în acelaşi palat de unde fusese declanşată critica franceză: Bulgaria, dar şi statele răsăritene ale U.E., nu sunt de acord cu atacurile asupra Ungariei şi Poloniei.

Cât au contat meciurile nule de la Bucureşti şi Varna pentru potenţa Franţei dar şi cât costă declanşarea războiului împotriva Poloniei rămâne de văzut, după alegerile generale din Germania.