Eroii nimănui. Cimitirul înființat de Regele Ferdinand la Mircea Vodă, părăsit în pragul Centenarului Marii Uniri

Dobrogea a fost iubită de români dar, în Primul Război Mondial, după lupte care au durat între Sfânta Maria şi Sfântul Dumitru, a fost prima provincie abandonată şi ocupată de trupele germane, bulgare, austro-ungare şi otomane.

Cel mai important simbol al acestui episod este ascuns într-o comună din inima județului Constanța. Un cimitir în care sunt îngropați atât învingătorii, cât și învinșii și o capelă micuță, construită la inițiativa Regelui Ferdinand I, zac uitate lângă gara din Mircea Vodă, chiar lângă calea ferată.

Ansamblul, monument istoric de categoria B (Prin ordinul Ministrului Culturii din anul 2010 a fost clasificat în categoria monumente memoriale categoria A, iar dintr-o eroare a funcționarilor de la Ministerul Culturii a fost trecut, în anul 2015, în categoria B), este situat între calea ferată ce leagă Cernavodă de Constanța și Drumul Național 22C. Capela poate fi observată din tren, dar nu poate fi văzută de pe marginea șoselei, acolo de unde se face, de altfel, printr-o cărare sufocată de buruieni, și intrarea în cimitir. Nici un indicator nu îți îndreaptă pașii către acest obiectiv turistic.

Bălăriile crescute până la brâu și un zid înalt vopsit în grabă au înghițit memoria unei perioade care a schimbat cursul istoriei românilor. În pragul împlinirii unui secol de la sfârșitul Primului Război Mondial, mărturia trecutului zace prăbușită din cauza unei birocrații tipic românești: cimitirul se află în subordinea primăriei, capela este cedată prin comodat Arhiepiscopiei Tomisului iar monumentele din cimitir aparțin Cultului Eroilor. Când vine vorba de întreținerea și reabilitarea ansamblului, vina și responsabilitatea sunt pasate de la un proprietar la altul.

Cimitirul unic în România, unde învinșii sunt îngropați alături de învingători

Povestea cimitirului din gara comunei Mircea Vodă este fascinantă. După terminarea Primului Război Mondial, Regele Ferdinand I a ordonat ca toți militarii căzuți pe frontul dobrogean să fie deshumaţi și depuși, la un loc, indiferent de etnie, confesiune ori de tabăra în care au luptat. Parcă întărind modelul de conviețuire exemplară a grupurilor etnice din Dobrogea, Ferdinand I i-a adus împreună pe români, ruși, germani, polonezi, sârbi, evrei și bulgari, chiar și după moarte. Așa se face că rămășițele a 5302 de militari au fost dezgropate din cimitirele dobrogene și transportate, cu trenul, până la Mircea Vodă (atunci, localitatea purta numele Cilibichioi). Doar 432 dintre cei căzuți la datorie sunt cunoscuți, restul de 4870 aparținând unor militari necunoscuți.

Piatra de temelie a cimitirului internațional de la Mircea Vodă a fost pusă în anul 1925, atunci când a fost ales terenul, cu o suprafață de 8000 mp, care a intrat apoi în posesia Societății Mormintelor Eroilor Căzuți în Război. Societatea a ridicat, până în 1928, şi cimitirele eroilor de la Tulcea şi Bazargic (azi Dobrici, în Bulgaria). Amenajarea cimitirului a început la 10 ianuarie 1926, după ce Episcopul Gherontie a oficiat slujba de sfințire a locului. Inițial, cimitirul ar fi trebuit să fie finalizat în anul 1928, însă, din cauza complexității lucrărilor, acesta a fost gata abia la 1932.

Cimitirul eroilor de la Mircea Vodă este echivalentul dobrogean al Mausoleului de la Mărăşeşti şi este unul dintre cele mai mari şi mai importante de acest fel din ţară.

În centrul cimitirului este amplasat monumentul simbol al complexului – un mausoleu de dimensiuni apreciabile, cu un vultur confecționat din bronz, așezat pe un postament din marmură și susținut de patru coloane din marmură neagră. La baza acestui monument a fost amenajat un osuar unde au fost așezate rămășițele a 4.852 de militari.

Până în 1948, mormintele au fost în grija Societăţii Cultul Eroilor „Regina Maria” iar după instaurarea regimului comunist, din 1948, şi până în 1957, în custodia Armatei Republicii Populare. Din 1957, întregul aşezământ a trecut în subordinea Consiliului Popular al comunei, unde a rămas până la începutul anilor 1990. Regina Maria a fost aceea care a inspirat edililor locali, o dată cu alegerea locului de odihnă veşnică pentru eroii Naţiunii, şi noul nume al comunei. Din 1931, Cilibichioi a devenit Mircea Vodă: dar nu în amintirea marelui domnitor Mircea cel Bătrân, aşa cum probabil se gândeşte toată lumea, ci în aceea a prinţului Mircea, ultimul vlăstar regal al suveranilor României, Ferdinand şi Maria, care s-a sfârşit din viaţă tragic, copil încă, în ultimele ore ale stăpânirii româneşti în Bucureşti, în groaznicul sfîrşit de toamnă al anului 1916. Principele Mircea a fost înhumat în curtea palatului Cotroceni şi, după slujba religioasă, Regele şi Regina au plecat în refugiu, la Iaşi.

Abia în anul 2006, la inițiativa lui Claudiu Palaz, unul dintre subprefecții județului Constanța de la acea vreme, cimitirul a fost igienizat, reabilitat și pus în valoare. O mare parte din lucrări au fost suportate din buzunarul fostului subprefect. Palaz ne-a povestit că știe cimitirul de când era student și venea acasă cu trenul:

”Din tren vedeam capela și cimitirul, însă când veneam pe partea cu șoseaua nu mai vedeam nici capela, nici cimitirul și nu înțelegeam de ce, nu reușeam să o reperez. Așa că totul a fost inițial mai degrabă o curiozitate. Când am ajuns subprefect mi-am amintit de capelă și m-am interesat de soarta ei. Apoi am aflat istoria cimitirului și pasiunea și respectul pentru istorie și eroii noștri m-au determinat să iau măsuri urgente. Am făcut tot ce mi-a stat în putință în 2006, inclusiv am plătit lucrări și materiale. Biserica și cimitirul, dar și schitul și ce se mai găsea în complex au fost reabilitate din temelii. Crucile au fost curățate cu periuța de plastic de un muncitor care a avut răbdare. Unele cruci au fost turnate din nou, atât de deteriorate erau. Ce îmi doream eu pentru a finaliza proiectul așa cum mi-l imaginam era să introduc complexul respectiv în circuitul turistic, așa că am lărgit șoseaua cât am putut și acolo aveam de gând să facem o parcare ca să poată fi accesibil, dar m-am lovit de refuzul lui Nicușor Constantinescu, care era președintele CJC la acea vreme, și care i-a spus primarului să nu mă sprijine. Și au început să lanseze tot felul de zvonuri și nebunii, cum că am lărgit șoseaua pentru că aș vrea să-mi fac eu benzinărie acolo. Apoi, la bisericuță au început să se certe pe cutia milei și a ieșit un mic scandal la vremea aceea. Așa că m-am retras, le-am zis să nu mă bage pe mine în treburile lor și asta a fost”, ne-a povestit Claudiu Palaz.

Astăzi, cimitirul se află în subordinea Primăriei Mircea Vodă. George Ionașcu, primarul comunei din 2016, a găsit o linie de finanțare prin care va încerca să obțină bani europeni pentru modernizarea cimitirului:

„Nouă nu ne stă în putință să reabilităm sau să intervenim în vreun fel în îngrijirea bisericii respective pentru că ea a fost cedată printr-un contract de comodat Arhiepiscopiei Tomisului. Ei sunt singurii care pot reabilita capela. Noi avem în îngrijire cimitirul și ne ocupăm cât putem de el. Am găsit recent o linie de finanțare prin care am putea să obținem fonduri europene cu ajutorul cărora să modernizăm locul așa cum se cuvine și să îl introducem ulterior într-un circuit turistic”, ne-a declarat George Ionașcu, primarul comunei Mircea Vodă.

Capela bizantină de la 1928, abandonată la marginea căii ferate Constanța – Medgidia

La un an după moartea Regelui Ferdinand I, la intrarea dinspre gară a fost amenajată, începând cu 1928, o capelă superbă, cu hramul „Înălţarea Domnului”, construită în stil bizantin, cu trei cupole, acoperite iniţial cu tablă zincată. Aşezământul are o fundaţie generoasă din beton, una dintre primele biserici din România pentru care a fost utilizat noul material de construcţie, iar zidurile au fost comandate din piatră dobrogeană, în acelaşi mod precum cele ale reşedinţelor Reginei Maria de la Mamaia şi Balcic. Pe fațada capelei se disting două basoreliefuri din bronz. Cel din stânga are efigiile domnitorului Mircea cel Bătrân și Împăratului Roman Traian, iar cel din dreapta efigiile regilor Carol I și Ferdinand I. Biserica a fost pictată în 1932 și refăcută în perioada 1977-1978. După venirea lui ÎPS Teodosie în fruntea Arhiepiscopiei Tomisului, biserica a fost transformată în mănăstire de maici. Astăzi, maica stareță de la mănăstirea cu hramul ”Înălțarea Domnului” este Veniamina Badea.

A fost tunsă în monahie în urmă cu 38 de ani, pe când avea doar 14 ani, la Mănăstirea Viforâta din Târgoviște. A stat acolo 30 de ani până când, ÎPS Teodosie i-a propus să fie maică stareță la Mănăstirea ”Acoperământul Maicii Domnului” din Dorna Arini (Suceava). Maica Veniamina i-a urmat îndemnul Arhiepiscopului Tomisului, dar n-a rezistat multă vreme în mănăstirea unde era amenajat și un complex turistic. După un an de zile, maica stareță lasă hărmălaia din Dorna Arini și ajunge la mănăstirea aproape părăsită din pustiul gării Mircea Vodă.

Măicuța ne-a povestit cum, din cauza mucegaiului din biserică, s-a îmbolnăvit ”de plămâni și ficat” și ne povestește cât de greu îi este să-și ducă traiul de zi cu zi, în lipsa unor ajutoare la muncile zilnice și, mai ales în lipsa banilor. Nu renunță, însă, și nu vrea să plece. Spune că asta îi este misiunea, iubește meleagurile unde a ajuns și trecutul lor și tot ce își dorește este să îi calce pragul turiștii. Crede că turiștii ar da viață ansamblului pe care îl îngrijește și ar contribui financiar la întreținerea lui.

S-a străduit mult să obțină fonduri pentru reparația bisericii. La un moment dat, un sponsor interesat de reabilitarea ei a dat înapoi atunci când a auzit că biserica este monument istoric:

”A spus că e prea multă bătaie de cap dacă e monument istoric și a plecat”, ne-a povestit maica Veniamina.

Și-a adus mama și fratele lângă ea ca să o ajute la treburile zilnice. Ne-a povestit că la un moment dat nu mai puteau locui în schit din cauza condițiilor insalubre, a frigului și mucegaiului. Boala i se agravase și avea nevoie urgent să se mute într-un spațiu igienizat și cu condiții de trai decente. Salvatorul ei și al familiei sale a fost nimeni altul decât Gigi Becali care, în anul 2015, i-a cumpărat o locuință în apropierea bisericii:

”Am ajuns la el când a venit aici” și maica face un semn cu capul în direcția Poarta Albă, situată la mică distanță de locul în care ne aflam.

”Când era la închisoare i-am transmis să ne ajute și ne-a ajutat. Domnul Gigi Becali, să-i dea Dumnezeu sănătate, ne-a ajutat să ne cumpărăm o casă. Ne-a cumpărat o casă chiar lângă biserică și ne-am mutat acolo, că nu mai puteam să stăm aici, nu mai aveam cum să trăim aici”, ne-a spus măicuța.

Astăzi, biserica este plină de mucegai, scorojită, iar pictura puternic afectată. De reabilitarea lăcașului de cult monument istoric nu se poate ocupa decât Arhiepiscopia Tomisului. Claudiu Palaz, care astăzi este vicepreședintele Consiliului Județean Constanța, ne-a declarat că în semn de protest pentru că multe biserici din județ nu sunt finalizate, iar altele nu sunt îngrijite și reabilitate, va trage un semnal de alarmă, împreună cu consilierii din partidul pe care îl conduce. În următoarea ședință publică, Palaz se va opune alocării altor terenuri pentru construcția unor noi biserici până când nu vor fi finalizate sau reabilitate cele existente deja:

”Nu voi mai susține alocarea de noi terenuri pentru Arhiepiscopie până nu se vor termina bisericile aflate în construcție și până nu vor fi reabilitate cele aflate în stare de degradare. Nu e posibil așa ceva, situația asta trebuie să se termine odată. Bisericile aflate în construcție trebuie finalizate, iar cele cu probleme trebuie renovate și reparate”, ne-a declarat Claudiu Palaz.

Remus Macovei, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria” Constanța, ne-a povestit că a încercat în mai multe rânduri să apeleze la diverse instituții care să se implice în renovarea cimitirului și a bisericii:

„Ansamblul se află într-o stare proastă. Eu am sesizat Oficiul Național Cultul Eroilor, Arhiepiscopia Tomisului, primarul comunei, care mi-a promis că va face tot posibilul să remedieze situația. Acum, să vedem. Mi-aș dori tare mult ca la împlinirea a 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, ansamblul să fie reabilitat și pus în valoare așa cum ar merita”, ne-a declarat Remus Macovei.

L-am întrebat dacă a semnalat Arhiepiscopiei Tomisului faptul că biserica, monument istoric de categoria B (categoria A până în anul 2015), se află într-o stare de degradare care necesită reparații importante și rapide. Răspunsul a venit sec:

”Da, am fost la ÎPS Teodosie și mi-a zis că nu are bani. Că nu sunt bani pentru reabilitarea bisericii”, a conchis Remus Macovei.

„Există într-adevăr un contract de comodat între noi și Consiliul Local, prin care avem drept de folosință asupra capelei și construcțiilor anexe. Prin urmare, vom căuta soluții de finanțare pentru viitoare lucrări de conservare și reabilitare. În măsura în care este posibil, vom căuta să accesăm și fonduri europene, dat fiind că edificiul este clasificat ca și monument istoric”, ne-a declarat preotul Eugen Tănăsescu, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului.

Un veac de istorie. Destinul trist al Dobrogei în Primul Război Mondial

În apropierea sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, ansamblul cimitirului internațional de la Mircea Vodă rămâne una dintre cele mai importante mărturii a vărsării de sânge pentru apărarea Dobrogei, o provincie care a fost iubită de români dar care, în Primul Război Mondial, după lupte care au durat între Sfânta Maria şi Sfântul Dumitru, a fost primul teritoriu abandonat şi ocupat de trupele germane, bulgare, austro-ungare şi otomane. Iar Constanţa cea atât de iubită de Regele Carol I şi Regina Elisabeta a devenit primul mare oraş al României cu administraţie străină, în 9/22 octombrie 1916.

Cu doar trei ani înainte, în vara lui 1913, trupele române ajunseseră în preajma Sofiei, într-un război cu Bulgaria în care nu a existat nici măcar o singură luptă. Dobrogea a fost reîntregită conform Tratatului de la Bucureşti, şi în administraţia publică românească au mai apărut două judeţe: Durostor şi Caliacra. În acea vară de glorie, românii au făcut război împotriva Bulgariei cu muzică în tranşee, cu ospăţuri pantagruelice, adesea cu toate activităţile domestice şi cotidiene ale ofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor. Viitorul rege Carol al II-lea, acum doar un tânăr rebel, făcea excursii cu automobilul, pe linia frontului, pentru a vedea cu ochii lui monumentele Războiului de Independenţă de la Plevna şi Smârdan. Şi era entuziasmat, cel puţin aşa scria către bunul şi vechiul rege Carol I.

După doar trei ani, Dobrogea a devenit prima provincie pierdută de România în Războiul Mondial, după cea mai mare înfrângere din istoria militară a ţării, aceea de pe malul Dunării, de la Turtucaia. Nici rezistenţa soldaţilor, nici voinţa ofiţerilor nu au putut salva Dobrogea: în doar şase săptămâni provincia a fost ocupată, jefuită, distrusă şi depopulată de români. În ultima vară de pace, perla Mării Negre, Constanţa, număra peste 30.000 de locuitori. În toamna aceluiaşi an, mai rămăseseră ceva mai mult de 7000 de suflete iar locurile simbolice ale oraşului fuseseră distruse, devastate, furate: Cazinoul, Palatul Regal, muzeele, şcolile, portul, statuia lui Ovidiu, hotelurile de lux cu artiste de cabaret şi turişti români şi străini cu bani. La Tulcea, distrugerile au fost la fel de însemnate: şi acolo, bulgarii s-au luptat, ca la Constanţa, cu altă statuie, aceea a lui Mircea cel Bătrân.

Soldaţi şi ofiţeri au sfârşit din viaţă pe fronturile Dobrogei: români, ruşi, sârbi, bulgari, germani, turci. Zeci de mii de morţi, la fel de mulţi răniţi şi dispăruţi. Cele două armate rivale nu au avut reţineri în a se decima şi a distruge orice urmă de locuire. Monumentul de la Mircea Vodă, precum şi cel de la Daidâr (azi Şumenţi), de lângă Turtucaia, stau mărturie a ceea s-a întâmplat în cele câteva săptămâni de război iar alte memoriale, mai modeste, precum cele dedicate eroilor germani, turci, tătari şi evrei, morţi pentru România, sunt de-a dreptul exemplare pentru o provincie care nu a atras niciodată atenţia asupra diversităţii. Ci, pur şi simpu, ea fost dovedită de câte ori a fost nevoie.

Ravagiile războiului şi ale ocupării Dobrogei nu pot fi trecute în uitare nici măcar după un secol. Şi nu pentru numărul de morţi şi nici măcar pentru distrugerile materiale, acelea pe care provincia nu le mai cunoscuse de şase decenii, mai precis de la Războiul din Crimeea. Ci, pur şi simplu, pentru că aici a fost experimentată cruzimea ca niciunde în alte părţi ale fronturilor româneşti, a unor situaţii care au marcat pentru o bună perioadă mentalităţi, psihologii, imagini. O sălbăticie, de o parte şi de alta, care nu va explica, mai apoi, în vremuri de pace, adunarea în necropole comune, în România şi Bulgaria, a celor căzuţi pe front, indiferent de etnie şi confesiune.

Un participant la acest coşmar, soldat din armata bulgară, scria în jurnalul lui de front: „Într-o vale din apropierea unui sat era ca vreun ploton de soldaţi români măcelăriţi de armata bulgară, şi populaţia civilă, cu câte o armă în mână, îi dezbrăcau încă de vii de hainele lor. Era unul rănit numai uşor, s-ar fi făcut om poate, îl dezbrăca un bulgar din satul Conac şi rănitul mişca din picioare şi cerea apă, dar bulgarul, după ce l-a dezbrăcat până la piele, a înfipt baioneta în el înjurând”. Iar cu câteva zile mai devreme, la Turtucaia, George Topîrceanu a văzut cu ochii lui cum „doi soldaţi bulgari au lovit fără veste cu patul puştii în cap un ofiţer de-ai noştri şi l-au doborât în şanţ, plin de sânge. Altuia, care a fost izbit afară din rânduri, nu se ştie pentru ce, un bulgar îi împlântă de două ori baioneta ăn spate şi, a treia oară, când îl vede căzut, în burtă. Omul se zvârcoleşte ca un vierme, ţintuit în ţărână; ca să-şi tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă până la gura ţevii, celălalt se ajută şi cu piciorul…”.

Trupele germane şi bulgare au intrat pe teritoriul judeţului Constanţa în ultimele zile ale lunii august 1916, când a fost stabilit, pentru puţină vreme, aliniamentul Canlia- Lipniţa- Negru Vodă- Mangalia. La 1/14 septembrie 1916, românii se retrăseseră în spatele liniei Rasova- Plopeni- Cobadin- Topraisar- Tuzla, unde au rămas două săptămâni. În aceeaşi zi, bulgarii au ocupat Mangalia, oraş ce fusese distrus de bombardamentele marinei militare cu câteva ore mai devreme. Pe frontul dobrogean, românii au avut de luptat şi cu metehnele armatei ruse. La 5 octombrie, când au intrat în Peştera, satul a fost complet golit de orice fel de băutură. Iar la Medgidia, câteva zile mai târziu, în retragere, toate prăvăliile au fost golite de alcool, fără plată, desigur, „ca să nu rămână nimic în mâinile bulgarilor”, cum explicau ofiţerii ţarului.

Bătălia de la Amzacea (20 septembrie/3 octombrie 1916), ultima câştigată de români în Dobrogea, l-a făcut pe feldmareşalul Mackensen să întârzie ofensiva finală. Înfrângerea şi, apoi, retragerea de la Topraisar (la 8/21 octombrie 1916) a fost sfârşitul. Linia ferată a fost preluată de trupele germane, la 9/22 octombrie a fost ocupată Constanţa, iar în faţa Palatului Regal trupele germane şi bulgare au defilat în faţa lui Mackensen. La 10/20 octombrie 1916 a fost ocupată Medgidia iar la 12/25 octombrie 1916, Cernavodă.

Cum obiectivele majore fuseseră îndeplinite, ofensiva spre Tulcea a fost cu mult domolită: abia la 17 decembrie 1916 bulgarii au intrat în Babadag iar în Ajunul Crăciunului în Tulcea şi Isaccea. Doar Delta Dunării, dar fără Sulina, a rămas formal sub administrarea statului român, refugiat la Iaşi.

Ocupaţia germană şi bulgară a durat până în 29 septembrie 1918 când, conform armistiţiului semnat la Salonic de Bulgaria cu Puterile Aliate, Dobrogea a devenit provincie bulgară. Ca o ciudăţenie a istoriei, pentru tot atâtea săptămâni cât a durat şi războiul din provincie, în 1916: în noiembrie 1918 în Sudul Dobrogei au intrat trupele britanice iar în Nord cele franceze. Cele două armate au predat Dobrogea administraţiei române la sfârşitul anului 1918.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *