OBAMA, nr. 2

Preşedintele Barack Obama a câştigat al doilea mandat de preşedinte al S.U.A., după o cursă electorală lungă, umăr la umăr, cu republicanul Mitt Romney. Victoria nu a fost deloc una convingătoare dar, în definitiv, după alegerile prezidenţiale din 2000, nimeni nu s-ar mai aştepta la diferenţe semnificative între candidaţi.
De ce a convins Obama? America este încă slăbită de cea mai gravă criză financiară de la Marea Depresiune (1929 – 1933) încoace, izbucnită în toamna lui 2008. Agenda Administraţiei democrate a fost rapid modelată pe priorităţile economice, îndreptate cu deosebire spre însănătoşirea sistemului bancar şi spre
eliminarea reziduurilor toxice investiţionale din pieţele asigurărilor, imobiliarelor, sectoarelor terţiare şi industriilor specifice (cum ar fi cea a construcţiilor de automobile). Barack Obama a adoptat discursul şi practica politică obişnuite europenilor, de unde şi teama curentelor americane (Tea Party, dar nu numai) de contaminare. În plus, conceptul Obamacare, mai precis asigurarea medicală a, practic, întregii societăţi americane, în condiţii de convulsii financiare devastatoare pe Wall Street, a câştigat puncte electorale (pe de o parte) şi a separat radical politic (pe de altă parte). Asistenţa socială şi interesul statului pentru categoriile care nu ies în evidenţă la ghişeele fiscale, lucruri exotice în politica americană recentă, au convins majoritatea electoratului liberal (de pe cele două coaste, atlantică şi pacifică), hispanic şi afro-american. Cu siguranţă, al doilea mandat va fi dedicat consolidări unei creşteri economice sănătoase şi modelării unui stat asistenţial (după model european), nemaiîntâlnit până acum.
În altă ordine de idei, strategiile şi opţiunile de politică externă promovate de Barack Obama au fost considerate de alegători în mod evident mai moderate şi mai realiste decât acelea ale repu-
blicanului Romney. Acest lucru este cu atât mai curios cu cât agenda diplomaţiei Administraţiei de la Washington a cunoscut foarte puţine noutăţi din punctul în care s-a încheiat mandatul preşedintelui republican George W. Bush (ianuarie 2009). Prezenţa militară în Irak şi Afganistan a continuat, lupta împotriva terorismului a avut noi bătălii de impact (Obama şi-a asumat politic asasinarea lui Ben Laden), au fost deschise noi fronturi diplomatice şi militare (Libia, Egipt, Tunisia, Yemen), s-au definitivat aranjamentele tehnice privind instalarea scuturilor antirachete din România, Polonia şi Turcia. Practic, Administraţia Obama a reprezentat o preşedenţie mediocră în ceea ce priveşte liniile directoare de politică externă, singurele tuşe de originalitate fiind distanţarea mai accelerată de Europa şi interesul din ce în ce mai declarat faţă de Pacific.
Nu ar constitui o surpriză dacă, în următorii patru ani, S.U.A. ar importa din ce în ce mai mult modelul instituţional european, până într-acolo încât să cunoască aceleaşi efecte sociale şi financiare.