”Editarea genelor” ar putea fi cheia pentru îmbunătățirea sănătății mintale? 

Cercetările sugerează că experiențele traumatizante din copilărie se încorporează în creierul nostru și ne expun riscului de boli mintale, dar editarea epigenetică ne poate oferi speranța de a le elimina, conform The Guardian.

Modul în care depresia s-a manifestat la șoareci în laboratorul psihiatrului și neurologului Eric Nestler a fost relatat amplu. Când un șoarece a fost pus într-o incintă cu altul necunoscut, s-au așezat în colț și au arătat puțin interes. Când li s-a prezentat o băutură zaharoasă, șoarecii nu păreau să observe. Și când au fost puși în apă, nu au înotat, ci doar s-au întins acolo, plutind în derivă.

Acești șoareci au fost expuși la „înfrângere prin stres social”, ceea ce înseamnă că șoarecii mai în vârstă și mai mari și-au afirmat în mod repetat dominația asupra lor. Este un protocol conceput pentru a induce depresia la rozătoare, dar în laboratorul lui Nestler, cei mai afectați au fost cei cu antecedente de traume timpurii decât ceilalți. 

„Ceea ce se vede clar în aceste modele de șoareci și șobolani este că unele care sunt expuse la stresul timpuriu arată o susceptibilitate mai mare la stres mai târziu în viață”, spune Nestler.

Mulți cercetători cred că traumele din copilărie se înglobează biologic în corpurile noastre

Acest lucru pare să fie adevărat și pentru oameni. Motivele sunt încă neclare, dar există tot mai multe dovezi că o parte a răspunsului constă în epigenetică – procesele care modifică funcția genelor noastre fără a schimba codul genetic. Mulți cercetători cred că traumele din copilărie se înglobează biologic în corpurile noastre, modifică modul în care funcționează genele și ne pune sănătatea mintală în pericol.

Dacă această gândire rezistă, deschide ușa unor tratamente radical noi. Așa cum editarea genelor promite noi terapii pentru orice, de la boli de inimă la cancer, există cei care cred că modificarea epigenomului ne-ar putea ajuta să inversăm daunele provocate de traume – în esență, oferindu-ne o modalitate de a elimina fizic cicatricile trecutului.

Deși uneori o copilărie dificilă îi poate face pe oameni mai rezistenți, „traumele timpurii ale vieții sunt cel mai puternic factor de risc pentru o serie de afecțiuni psihiatrice, în special depresia și anxietatea”, spune Nestler. Unul dintre cele mai mari studii care a afirmat acest lucru a fost o lucrare din 2010 care a inclus date despre mai mult de 50.000 de adulți din 21 de țări.

S-a descoperit că aproape toate tipurile de traume din copilărie – de la moartea unui părinte până la abuzul de substanțe în familie – au fost asociate semnificativ cu bolile mintale la vârsta adultă. În mod remarcabil, analiza a sugerat că, dacă am scăpa cumva de toate adversitățile copilăriei, am observa o reducere a diagnosticelor de sănătate mintală cu aproape o treime.

Mai mult, în cadrul studiului, Nestler și colegii săi au separat puii de șoarece de mamele lor ore întregi în fiecare zi și au descoperit că, astfel, câteva sute de gene au modificat expresia într-o zonă a creierului asociată cu depresia. Astfel de șoareci au fost cei care au continuat să dezvolte depresie cu rate mai mari atunci când au fost supuși protocolului de ”înfrângere prin stres social”.

Problema este că nu există nicio modalitate de a reproduce acest lucru la oameni. Ar fi imoral să expunem copiii la traume, iar cercetătorii trebuie să îndepărteze țesutul cerebral pentru a analiza ce schimbări epigenetice au avut loc acolo. Dar, așa cum spune neurologul Elisabeth Binder de la Institutul de Psihiatrie Max Planck din München: „Există dovezi din datele post-mortem ale creierului că putem vedea lucruri similare la oameni”.

Aceasta se referă la un studiu care examinează creierul oamenilor care s-au sinucis. Autorii au descoperit diferențe epigenetice asupra genelor legate de stres între cei care au suferit abuzuri în copilărie și persoanele care nu au suferit-o. Este o dovadă bună, dar pentru a afla istoricul abuzurilor oamenilor, autorii le-au întrebat pe rudele îndoliate, ceea ce s-ar putea să nu fie întotdeauna de încredere, spune Binder.

În schimb, cercetătorii vor să testeze oameni vii. Aceasta înseamnă că se caută semne epigenetice în afara creierului, cum ar fi în salivă sau în sânge. Deși încă nu este clar cât de bine reflectă schimbările din creier, este cel mai bun lucru pe care oamenii de știință l-ar putea face.

Prin ceasurile biologice se poate determina dacă îmbătrânim biologic mai repede sau mai lent

O modalitate din ce în ce mai populară de a studia schimbările epigenetice la oameni este ceasurile lor epigenetice . Pe măsură ce îmbătrânim, luăm anumite “etichete” care se corelează puternic cu vârsta și astfel oamenii de știință pot cuantifica „vârsta noastră biologică” analizând câte avem. În acest fel, ei pot determina dacă îmbătrânim biologic mai repede sau mai lent.

Recent, Binder a folosit primul ceas epigenetic pentru copii de la trei până la cinci ani care aveau un istoric cunoscut de maltratare. Ea a găsit un model clar: copiii maltratați care prezentau semne de depresie și anxietate erau biologic cu aproape trei luni mai în vârstă decât colegii lor – mult pentru vârsta lor. Cu cât maltratarea lor era mai gravă, cu atât erau mai în vârstă.

Pe baza unor astfel de cercetări, este tentant să credem că îmbătrânirea accelerată este exclusiv dăunătoare. Dar realitatea este probabil mai complicată, spune psihologul Jennifer Sumner de la Universitatea din California, Los Angeles.

Ea diferențiază două tipuri de traume: amenințare și privare. „Experiențe de amenințare – astfel încât acesta este potențialul de violență, de vătămare fizică – acele experiențe par să fie în special legate de acești indicatori ai îmbătrânirii biologice accelerate”, spune ea. Conform lucrării ei, aceasta coincide și cu pubertatea anterioară. Dar în cazul privațiunilor, cum ar fi neglijența, adolescenții ajung la pubertate mai târziu, iar vârsta lor biologică nu este afectată.

Privit printr-o lentilă evolutivă destul de sumbră, acest lucru are sens. Într-un mediu amenințător, a crește mai repede înseamnă că te poți reproduce mai repede în cazul în care viața ta este scurtă. Dar în mediile defavorizate cu resurse limitate, Sumner spune: „Poate să nu fie la fel de benefic să încerci să te dezvolti și să te reproduci în acel moment.”

Așadar, unele dintre schimbările induse de traume pot face parte dintr-o strategie evolutivă care pune timpul de reproducere înaintea bunăstării. „Îmbătrânirea accelerată poate crește de fapt această capacitate de reproducere, dar poate însemna, pe termen lung, consecințe mai negative pentru sănătatea fizică și mentală”, spune ea.