Cine a fost Otzi, “Omul Ghețurilor”, un bărbat ucis cu mii de ani în urmă și conservat într-un ghețar în Munții Alpi

Otzi, sau “Omul Ghețurilor” este numele oferit de către comunitatea științifică uneia dintre cele mai importante descoperiri arheologie a ultimelor decenii – rămășițele “mumificate” natural ale unei persoane care a trăit în zona graniței dintre Italia și Austria cu mai bine de 5.000 de ani în urmă. Ani întregi de efort asiduu au fost dedicați dezvăluirii misterelor enigmaticului personaj, iar descoperirile făcute au adus la lumină informații importante vitale despre oamenii de la începutul Epocii Bronzului și o serie de povești cu adevărat fascinante. 

Potrivit The Holocene, unul din cele mai recente studii care abordează subiectul, publicat de Sage Journals în 2022, povestea modernă a lui Otzi începe în 1991, atunci când partea superioară a trupului său a fost observată într-o ravenă în strâmtoarea Tisenjoch din Alpii Otzali (de unde și numele său), la scurtă distanță de granița dintre Italia și Austria. 

Otzi a devenit o celebritate peste noapte, în mare măsură datorită faptului că reprezenta o noutate în lumea științifică, dar și datorită circumstanțelor speciale care păreau să fi condus la moartea sa și la conservarea pe termen lung a trupului și posesiunilor sale lumești. 

La urma urmei, Otzi a fost descoperit într-o stare de conservate deosebită, în special dacă se ia în calcul faptul că nu a fost mumificat de alți oameni, iar unelte și armele pe care le avea asupra sa în momentul morții au fost de asemenea descoperite în condiție destul de bună.

Teoria dezastrului

Explicația inițială pentru acest fapt a fost înaintată de către arheologul Konrad Spindler, care a condus investigația asupra lui Otzi, conform The Guardian. “Teoria dezastrului” a lui Spindler a fost că Otzi, care ar fi fost un cioban, a fugit în munți din calea unei amenințări necunoscute, foarte probabil în timpul verii sau toamnei. Din cauza incidentului violent, nu a avut timp să își repare uneltele, unele fiind avariate iar altele incomplete. Eventual, el a reușit să ajungă într-o ravenă fără zăpadă, unde și-a dat duhul (sau a primit lovitura finală), iar trupul a fost înghețat de aerul foarte rece, după care un ghețar s-a format chiar deasupra zonei în care și-a petrecut el ultimele clipe, prinzându-l pe “Omul Ghețurilor” într-o capsulă naturală a timpului. 

Milenii mai târziu, o topire a gheții a dezvăluit suficient din mumie pentru ca aceasta să fie observată, din întâmplare, de către Helmut Simon și soția sa Erika, care se aflau într-o drumeție la momentul potrivit.

Teoria nu a fost acceptată inițial de întreaga comunitate științifică, dar natura dramatică a poveștii a dus la popularizarea ei, explică autorii studiului, iar la drept vorbind, există elemente care au părut să confirme teoria. Spre exemplu, la ani de zile după descoperirea lui Otzi, un cap de săgeata a fost găsit în umărul său drept, iar o altă rană indica că ar fi fost înjunghiat în mâna dreaptă, ceea ce acoperă cel puțin aspectul morții violente.

Ideea unui moment dramatic de acum 5.000 de ani perfect imortalizat în gheață cu siguranță are multe elemente atractive, dar studii ulterioare arată că este posibil ca nu acesta să fi fost cazul. Este posibil ca Otzi să se fi stins în apropierea locului unde a fost găsit, iar apoi să fi alunecat după un timp, împreună cu unelte sale, în adâncitura care i-a devenit lăcaș de odihnă. 

 De asemenea, se crede că mausoleul de gheață al lui Otzi ar mai fi trecut și prin mai multe perioade de topire de-a lungul istoriei, timp în care artefactele sale ar fi putut suferi pagube din cauza elementelor de mediu.

Noua teorie este susținută și de faptul că în anii care au urmat descoperirii lui Otzi, alte corpuri în ipostaze similare, cu artefacte și obiecte asupra lor au fost găsite în ghețari topiți, explică Smithsonian Magazine. Astfel, ceea ce se credea inițial că a fost un eveniment arheologic unic, cu circumstanțe perfect aliniate pentru a conduce la descoperirea finală, s-a dovedit a fi cu mult mai comun și plictisitor.

Otzi însuși, cu toate astea, este departe de a fi plictisitor, iar dezbaterea asupra a ceea ce s-a întâmplat după moartea sa nu schimbă cu nimic elementul mult mai interesat pentru orice nu este arheolog: Cum a ajuns el acolo? O analiză din 2017 a creionat, în linii vagi, ultimele zile încărcate de pericol și violență ale omului ghețurilor, scrie BBC.

Cel mai rece caz de ucidere din istorie

Alexander Horn, detectiv în cadrul Departamentului de Poliție din Munchen și șef al departamentului de analiză comportamentală a poliției din Bavaria, care a declarat că se ocupă și de cazurile “mai reci” a găsit provocarea perfectă – un caz mai rece decât al lui Otzi nici că se putea, atât la propriu cât și la figurat.

În această situație a avut noroc și datorită conservării aproape impecabile a subiectului. Otzi “este chiar într-o stare mai bună decât unele dintre corpurile pe care lucrez în prezent”, a declarat el. Pe deasupra, detectivul a avut acces și la informațiile despre rănile și datele biologice obținute în deceniile de cercetare, care l-au ajutat să-și formeze teoriile asupra faptelor. 

Concluzia lui Horn este că Otzi nu a pierit în urma unei lupte corecte, ci a fost prins într-o ambuscadă în timp ce se odihnea, iar atacatorul a tras în el cu arcul de la aproximativ 30 de metri, un omor de la distanță. 

„Cu aproximativ o jumătate de oră înainte de a fi ucis, se odihnea acolo sus. Avusese un prânz sau o masă destul de consistentă, așa că nu pare să se fi grăbit sau să fi fugit de ceva”, este opinia detectivului în baza datelor prezentate. 

Alt indiciu este rana adâncă pe care Otzi o avea la mână. Făcută cu o zi sau două înaintea morții, ea arată ca o rană clasică de apărare, probabil rezultată dintr-o luptă în care a fost atacat cu un cuțit, undeva într-o vale din apropierea munților. Datorită faptului că nu există indicații de alte răni pe corp, probabil că a câștigat lupta inițială înainte de a fugi în munți. 

Știind că are puține șanse de a câștiga într-o luptă corp la corp, asasinul lui Otzi l-a urmărit pe munte și a tras în el cu prima ocazie, este concluzia finală a detectivului. Într-un loc atât de izolat, sunt puține șanse ca întâlnirea finală să fi fost ceva întâmplător.

În ceea ce privește cauza conflictului, tot ce s-a putut stabili cu un oarecare grad de certitudine este că motivele ar fi putut fi personale. Dacă Otzi ar fi fost ucis într-un jaf sau pentru alte motive similare, posesiunile sale, cum ar fi securea de cupru pe care o avea asupra lui, ar fi fost furate. O crimă a pasiunii, este verdictul lui Alexander Horn.

Din păcate, în lipsă de alte dovezi, cazul rămâne nerezolvat. 

Această reconstituire a fost făcută, puțin spus, mult după cele întâmplate, iar într-o lume în care și crimele vechi de câțiva ani sunt o provocare pentru detectivi, este greu de estimat cât de corecte sunt teoriile lui Alexander Horn.

Acestea fiind spuse, un studiu din 2019, realizat asupra sistemului digestiv al lui Otzi, citat de National Geographic, pare a aduce niște dovezi tangibile care să susțină teoria detectivului german.

Oamenii de știință au reușit să stabilească cu exactitate ultimele mese ale lui Otzi, datorită urmelor rămase în sistemul său digestiv. Carne de căprioară, niște carne de capră alpină și grâu, cu siguranță nu un prânz lejer.

Mult mai interesante de atât, totuși, sunt urmele de polen din aparatul său digestiv, care i-au pătruns în corp în timp ce mâncă și care pot fi folosite pentru a stabili traseul parcurs de el în ultimele ore de viață. În primul rând, urmele de polen găsite în secțiunea inferioară a colonului, cea mai veche digerată și rămasă încă în sistem provin de la copaci de altitudine înaltă. Dacă se ia în calcul timpul necesar digestiei, se poate estima că la aproximativ 33 de ore înainte de moarte, el era deja aproape de vârful munților.

Povestea este complicată de urmele de polen din secțiunea de mijloc, care provin de la copaci ce cresc la altitudine joasă. Dintr-un motiv necunoscut, el a coborât de pe munte, posibil până la fundul unei văi, înainte de a urca din nou și a servi o ultimă masă, cu puțin timp înainte de a muri, arată ultimele urme de polen.

Poate comportamentul omului s-a schimbat în timp, dar o plimbare pe întreg muntele și înapoi după o masă copioasă nu pare ceva ce ar fi făcut Otzi în condiții normale, doar dacă nu cumva era și el un amator al drumețiilor.

Blestemul lui Otzi

Povestea unui războinic străvechi răpus cu mârșăvie de către un inamic sortit să rămână pe veci necunosc ar putea fi suficientă ca să dea mici fiori celor mai slabi de înger, dar ce face întreaga istorie cu adevărat stranie este un șir de morți care au avut loc la scurt timp una după cealaltă, toate având o oarecare legătură cu Otzi. 

Povestea, relatată de DW în 2005, a început în 2004, atunci când Helmut Simon, bărbatul care l-a descoperit pe Otzi în 1991, a pierit într-un accident nefericit în timpul unei drumeții. El a suferit o căzătură mortală când a fost prins într-o furtună, nu foarte departe de locul unde făcuse descoperirea istorică. 

La doar o oră după înmormântarea lui Simon, șeful expediției trimise să îl găsească, Dieter Warnecke, a murit în urma unui atac de cord. Doar câteva luni mai târziu, Konrad Spindler, primul om care a inspectat corpul lui Otzi, a fost și el ucis de complicații cauzate de scleroza multiplă.

Moartea lui Spindler a fost urmată de cea a lui Reiner Henn, seful echipei criminalistice care a investigat cadravul omului din munți. El a murit într-un accident de mașină în timp ce se îndrepta spre o conferință unde avea să susțină un discurs despre Otzi.

Alpinistul care l-a ajutat pe Henn să localizeze trupul lui Otzi, Kurt Fritz, a fost următorul. Fritz a fost singurul răpus atunci când grupul său a fost prins într-o avalanșă. La scurt timp, jurnalistul australian Rainer Hoetzl, care a filmat momentul când Otzi a fost ridicat din mormântul său de gheață, a murit din cauza unei tumori cerebrale la doar 47 de ani.

Persoana care a încheiat șirul de morți a fost arheologul molecular Tom Loy, din Brisbane, chiar în timp ce termina de scris o carte despre Otzi. Loy a întreprins unele dintre cele mai amănunțite cercetări în privința lui Otzi, iar cauza morții sale a fost o afecțiune a sistemului circulator cu care a fost diagnosticat la puțin timp după ce și-a început munca despre omul ghețurilor, a explicat familia sa. 

În mod evident, mult mai multe persoane au intrat în contract direct cu Otzi în cursul a decenii întregi de cercetare aproape constantă, iar o serie de coincidențe nefericite nu constituie nici pe departe o dovadă că ceva supranatural ar fi la mijloc, dar asta nu a oprit speculațiile că incidentele stranii ce au condus la aceste morți au făcut parte din răzbunarea războinicului de pe muntei, care nu a apreciat să fie deranjat după peste 50 de secole. 

În apărarea lui Otzi, nimănui nu îi place să fie trezit brusc după un somn bun, dar la urma urmei, în afară de un an de coincidențe nefericite, cele mai importante aspecte ale cazului său au ținut strict de cercetare, iar până în prezent, “Omul Ghețurilor” rămâne una dintre cele mai fascinante descoperiri arheologice făcute vreodată.