Vocile României de lângă noi. Despre 1 Decembrie, cu tineri din Republica Moldova și Ucraina

La 1 Decembrie românii își sărbătoresc Ziua Națională. În urmă cu 98 de ani, Transilvania revenea între granițele românești și astfel întregea Marea Unire.

Cu această ocazie, ziarul Info Sud-Est a invitat patru tineri români originari din Republica Moldova și Ucraina să ne spună cum se vede această zi importantă pentru poporul român, prin ochii lor.

Otilia Rusu, Daniel Balika, Daniela Caras și Dorin Melnic sunt studenți ai Facultății de Istorie și Științe Politice din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța.

 Da, sunt român în România mea

„A fi basarabean înseamnă a ispăși păcatul de a te fi născut, sau chiar poate un păcat mai adânc, dintr-un timp imemorial, păcatul nostru sau al altcuiva… dar încă nu a venit prorocul să ne spună. A fi basarabean înseamnă a-ți trăi viața pe mănunchiul de țărână pe care ai scos primul țipăt, pe care ai închegat primii pași și pe care Mama și Patria înseamnă aceleași sinonime, direct proporționale cu distanța dintre suflet, inimă și grai. A fi basarabean înseamnă a trăi pe-un picior de plai, pe-o gură de rai în ipostaza sfântă de ROMÂN, OM, PATRIOT. Basarabeanul și românul sunt una – simt românește, vorbesc și plâng, se roagă, merg la nuntă și vopsesc ouăle, duc dorul și își dau ultima suflare în românește.

M-am născut și am învățat să-mi iubesc țara în Basarabia (Republica Moldova), orașul Edineț. Dragostea de Patrie firește nu se țipă, pentru că e sfântă, astăzi însă ea îmi face tot mai multe reproșuri. Drumul de 800 de km pe care îl parcurg pentru a ajunge la studii eu îl numesc ”drumul de acasă – acasă”. Dar prea nedrept este acest drum, Domnilor! Evident, nu măsor nedreptatea acestuia în metri sau în kilometri, ci în zile, luni, ani distanță, distanța înstrăinării noastre întinsă pe piscul a două secole. Numai un hoț își închide ziua în amiaza mare poarta în lacăt și tremură de frica fraților. Numai cei care comit crime se tem să intre în casa părinților pentru a nu fi prinși. Or, prea pașnici și mioritici suntem noi românii și prea multă durere avem în noi pentru a ne mai face rău unii la alții. Nu știu cât vor mai sta aceste granițe între noi, dar știu că am deja radierele pregătite pentru a le șterge de pe hartă și pentru a le lichida din conștiința oamenilor.

Iată că două secole de înstrăinare au căzut sub dorul nostru de revenire și dorința de a fi cu tot neamul la un loc, care fiind atât de mare ne-a făcut să reușim într-un timp record, să eliminăm distanțele și să redevenim un trup și o suflare. Asta s-a întâmplat la 1 decembrie al anului 1918. Marea sărbătoare a tuturor românilor a pus în rama Europei o țară mare și pașnică, mândră și demnă de bogățiile sale. Orașul Alba – Iulia a devenit capitala românilor de pretutindeni.

Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au întors la sânul mamei România. Toate acestea nu s-au întâmplat însă din voința unui partid, guvern, om. Pentru atingerea acestui ideal Horia, Cloșca și Crișan în fruntea întregii națiuni române au luptat cu inima și simțirea românească. Cu toate acestea, istoria a adus alte cumpene peste poporul român.

S-au comis pe acest pământ românesc, înainte și după război, multe crime, unele dintre ele încă nenominalizate. Și au fost puse la cale multe experiențe. S-a încercat și o experiență nemaiîntâlnită probabil în nici o fundătură a globului pământesc, cumplita, monstruoasa împărțire a românilor în ai noștri și ai lor.

Fac istorie și științe politice la facultate și atunci când este pusă în discuție problema frontierelor, mi-e milă de noi și-i condamn pe cei care le-au croit. Ca viitor diplomat îmi dau seama foarte bine că granițele care ne despart au fost făcute printr-o greșeală istorică, o dureroasă coaliție strategică, care ne facem să circulăm cu umilința Prutului ce desparte frați de grai și frați de sânge. Și dacă Isac Newton a fost capabil să calculeze forța de gravitație în 9,8 metri per secundă atunci dorului de Patrie nu i s-au găsit încă unități de măsură.

Mă doare situația noastră în acest moment, mai ales din punct de vedere politic, mai ales acum după alegerile prezidențiale din Republica Moldova. Nouă, basarabenilor români din Constanța, ne este frică să ne mai întoarcem acasă. Au fost spuse multe și de toate în campania electorală pe care am avut-o. Dezamăgiți că am pierdut vectorul european, prin venirea la putere a unui președinte pro-rus, avem o singură speranță – Unirea. Este cert că aceasta nu se poate întâmpla în mod imediat, dar unica și cea mai sfîntă cale este scrisă în inimile noastre. O limbă vorbim. Un popor suntem. O țară să fim. Dacă avem sau nu dreptate, floare de latinitate, Eminescu să ne judece“!

Când și cum am aflat despre ziua independenței României

„Mândria, ce este ea? Este doar ceva negativ? Este doar un sentiment de încredere exagerată în propriile calități? Mândria este doar aroganță, fală și îngâmfare? Nu, departe de asta când se vorbește despre mândria pe care o am eu pentru țara mea! Care este țara mea? Este doar acel loc geografic-teritorial, unde m-am născut și sunt considerat juridic cetățean? Nu! Când vorbesc despre țara mea mă refer la națiunea și istoria careia eu aparțin. Când vorbesc despre țara mea, am în vedere acel sentiment de apartenență pe care îl am.

Dragostea pe care am avut-o pentru țara mea era mai puternică ca toate vocile si dovezile pe care le auzeam. Fiecare succes și realizare a poporului român erau pentru mine bucurie și mândrie. Fiind peste hotar de România, eram conștient de faptul cine eram, de unde vin și unde mă duc, și cred că fiecare om existent vreodată și-a pus cel puțin o dată în viață întrebarile: Cine sunt? De unde vin? Încotro merg?

De multe ori mi-am pus și eu aceste întrebări, mai ales crescând și formându-mă într-un anturaj unde două sau chiar trei etnii se ciocnesc cap în cap. M-am născut, am copilărit și am locuit în localitatea Oziornoie a raionului Izmail, regiunea Odesa, Ucraina, localitate cu circa 7000 locuitori, vorbitori de limbă română și cu o școală cu predare la fel în limba română. În toate satele și orașele din împrejurimi locuiesc ucraineni și ruși, noi fiind o diasporă marginalizată și dacă vreți, pentru ei, chiar inferioară. Dar asta nu ne-a împiedicat niciodată să fim cei mai buni atât la reușitele în studii, cât și în multe alte domenii.

Una dintre bunicile mele era ucraineană „din talpă”, provinea dintr-o localitate de etnie ucraineană. Cu toate acestea, de când mă țin minte, vorbea o română perfectă. A fost acea persoană care a înțeles că limba și cultura nu trebuie să fie substituite cu altceva. La scurt timp după ce a venit în satul Oziornoie a și însușit limba.

Bunicul din partea tatălui nu obosea să ne povestească întâmplări din copilăria lui, despre „timpurile românilor”, despre foamete, război, acapararea Basarabiei de către ruși și despre „gustul amar” care l-au lăsat aceștia, relatându-ne toate acestea în cele mai mici detalii memorizate de către el, prin asta trezind tot mai mult spiritul nostru naționalist. De multe ori mi-a povestit cum el și familia noastră au avut de suferit direct în timpul de după război. Anume el a fost pentru mine acea istorie nescrisă a neamului meu, din care eu am învățat și m-am format ca personalitate. Datorită lui am cunoscut adevărul crunt despre cel de-al Doilea Război Mondial, a anexării tragice a Basarabiei, și a politicii sovietice în continuare (la care el a fost martor ocular). Asta m-a învățat să deosebesc adevărul de fals și binele de rău.

Foarte des am avut ocazia să am o polemică cu cineva despre istorie, politică și societate. Și totdeauna am fost bine înarmat cu argumente și dovezi, pentru ca să pot să închid gurile celor care mă jigneau pe mine și neamul meu. De asta pentru mine a fost dintotdeauna primordial să cunosc sigur ce reprezint, cine sunt, cine au fost bunii și străbunii mei și cum au contribuit la mersul istoriei. “Fără cunoașterea trecutului nu există viitor” spunea cineva. Eu sunt total de acord cu asta. Cunosc că sunt român de naționalitate, cu cetățenie ucraineană dar cu inima învăpăiată de patriotismul care clocotește în ea. Fiind copil, mergeam des pe malul Dunării și iubeam să privesc spre celălalt mal, care e deja România (ne despart de Tulcea doar aproximativ 200 metri din apele Dunării). Îmi plăcea foarte mult să citesc în cărțile de istorie despre Țara Românească de la începurile ei până la România zilelor noastre. Tot în perioada aceea aflasem de la Radio România Actualități despre Ziua Națională a României și m-a uimit faptul că se sărbătorește la data de 1 decembrie. Pentru mine asta a fost ceva straniu, dar și interesant totodată, luând în considerație că Ucraina își serbează independența pe 24 august, iar Moldova pe 27 august. România e mai specială și la capitolul dat, solicitând o Zi Națională care nu aduce oamenilor asocieri cu război, eliberare, fascism, ci simplu o zi de bucurie, în care se sărbătorește Națiunea, Țara și ce au mai sfânt.

Nu am avut încă ocazia să particip la o asemenea zi de sărbătoare aici în România, dar cu trei ani în urmă am fost în vizită la Chișinău, exact de 1 decembrie. Am fost plăcut impresionat de faptul că moldovenii în prima zi a iernii sărbătoresc Ziua României, cu concerte, veselie și speranța la Unire. În Piața Marii Adunări Naționale se desfășura un concert și fiecare interpret își încheia prezentarea cu „Trăiască România, trăiască Unirea!” Asta m-a făcut să mă gândesc profund la faptul că indiferent de hotare sau locul geografic teritorial de naștere, noi suntem cine știm că suntem și nu ceea ce vor alții să fim. Sper că cu timpul oamenii vor înțelege că trebuie să păstrăm ceea ce avem și să ne întoarcem la acele valori și la acel adevăr care sunt ADN-ul poporului nostru. Noi trebuie să fim noi și să nu tindem să ne asemănam cu alții.

Îs încrezut că mulți se vor strădui să stagneze apropierea și reabilitarea noastră, că avem dușmani destui. Dar sunt de asemenea încrezut că adevărul va birui. În scurt timp, acele localități care încă rezistă în fața atacurilor și genocidurilor culturale, vor avea și ele parte de o zi specială de 1 decembrie! Sper că vom putea ca cei din Chișinău, să împărtășim bucuria și mândria pe care o au toți românii.

Și cel puțin o zi pe an sa-și amintească de Mama de care au fost lipsiți 76 de ani în urmă, împotriva propriei dorințe.

„Pământul este țara noastră,
Sunt crinii albi și pomii verzi
E ceru-albastru, spicul galben,
E ceea ce te temi să pierzi…
Pământul pentru noi e țara
În care cândva ne-am născut
Și locuim în pace rară
Ce rareori s-a mai văzut..
Din timpuri vechi, din vremi uitate
De-atunci își are început
Poporul nostru cărui nimeni
Să-i șteargă urma n-a putut..
Suntem români, sus capul, oameni
Și duhul întărit s-aveți,
Ca-așa istorie ca-a noastră
Nici un popor n-are, credeți!”

Unirea din 1918 – focar al deșteptării neamului

„Sunt cetățean al statului independent, Republica Moldova, conform istoriei locuiesc pe un teritoriu românesc, conform Constituției vorbesc limba română, în baza curiculei educaționale învăț Istoria Românilor, cu toate acestea, paradoxal rămâne a fi existența unei frontiere terestre de 681,3 kilometri între mine și frații de peste Prut, care în 1918 aveau aspirații incompatibile cu situația politică din prezent.

Evenimentul din 1918 are rădăcini înfipte în trecut, premisele acestuia ținând de moștenirea strămoșească. Nicolae Iorga afirma: „Suntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. În aceasta constă mândria și puterea noastră“. Investigațiile arheologice, informațiile furnizate de izvoarele scrise, folclorice și etnografice demonstrează cu prisosință faptul că poporul român este unul dintre cele mai vechi popoare europene, care s-a individualizat ca entitate etnolingvistică anterior constituirii sale în structuri statale proprii și este unicul dintre popoarele neolatine care și-a păstrat memoria descendenței sale romanice în chiar propriul nume. Simbioza dintre daco-romani și popoarele migratoare a stat la baza formării poporului român și a limbii române, proces definitivat la sfârșitul secolului al VIII-lea – începutul secolului al IX-lea, fiind succedat de un alt proces de importanță majoră, formarea statelor medievale românești (sec. VIII-XIV). Cu toate că populația spațiului Carpato-Danubiano-Pontic avea o viață economică comună, vorbea aceeași limbă, avea aceeași religie și forma un singur popor, în Evul Mediu nu a fost posibilă unirea poporului român într-un singur stat unitar. Primul focar al ”deșteptării neamului” izbucnește în 1848. Chiar dacă, țelurile revoluționarilor au rămas neâmplinite, revoluțiile pașoptiste au catalizat Mica Unire din 24 ianuarie 1859 (statul acoperea, la acel moment, regiunile istorice Oltenia, Muntenia și Moldova, iar până în 1877 a cuprins și sudul Basarabiei) care s-a dovedit a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român. După anul 1866 denumirea oficială a statului român devine România, fiind sub domnia regelui Carol I statul trece printr-un război de independență (1877-1878) care s-a soldat cu un remarcabil succes. Toate aceste evenimente au contribuit la trezirea conștiinței națiunei române și au permis realizarea Marii Uniri din 1918.

Unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei a fost rezultatul luptelor eroice duse de poporul român în timpul Primului Război Mondial și s-a realizat în contextul internațional al dezmembrării imperiilor multinaționale prin intermediul adunărilor cu caracter plebiscitar. La data de 27 martie 1918 Basarabia se unește cu România, Bucovina intra în componența Patriei-Mame pe 28 noiembrie, iar pe 1 decembrie odată cu reintegrarea Transilvaniei se declară Marea Unire. Ziua de 1 decembrie, rămânând, după spusele lui Aurel Cosma “veșnic sfântă și memorabilă în istoria neamului românesc pentru că fiii Daciei Traiane în ziua această au rupt pentru totdeauna lanțurile sclaviei milenare, decretând la Alba Iulia unirea lor cu frații de pretutindeni, ea realizând visul de veacuri al unui popor asuprit de soarta vitregă de până acum să făurească România Mare”.

Interesul dezirabil față de teritoriul dintre Nistru și Prut mă motivează să răscolesc pasajele istoriei în căutarea argumentelor vizavi de apartenența acestuia la spiritualitatea românească. Am menționat că locuiesc pe un teritoriu românesc, dovada acestei afirmații fiind existența acestuia ca parte componentă a Principatului Moldovei pentru o perioadă de aproximativ 500 de ani (1346-1812), care odată cu ocuparea neîntemeiată de către Imperiului Țarist este supus unui proces de diminuare a oricărui element istoric românesc asimilat de-a lungul veacurilor precedente.

Amprenta celor 106 ani de dominație rusească s-a făcut simţită, îndeosebi, după reîncorporarea Basarabiei la Patria-Mamă. La acel moment Basarabia era un stat preponderent agrar, a cărui populație rurală constituia circa 87% . După Unire Basarabia s-a integrat în dezvoltarea socio-economică a României. Însă, deși a fost aplicată reforma agrară și s-au luat anumite măsuri de redresare a industriei, totuși a rămas o provincie agricolă. Domeniul cultural a fost bulversat de remarcabile realizări. În domeniul învățământului au fost întreprinse acțiuni de mărire a numărului de școli primare, medii generale și speciale, a numărului de cadre didactice, a copiilor școlarizați. A fost introdus învățământul primar obligatoriu. Au fost înființate școli elementare de meserii, gimnazii și licee industriale. Un rol important l-au avut Universitatea populară din Chișinău, asociația culturală ”Astra” înființată de Onisifor Ghibu, Societatea ”Doina”, Societatea de arte frumoase din Basarabia creată de Al. Plămădeală, Societatea scriitorilor din Basarabia și multe alte centre culturale care au contribuit la apariția unei veritabile elite intelectuale basarabene, ce va juca ulterior un rol extrem de important în declanșarea procesului de renaștere și de eliberare națională de la sfârșitul anilor 80 ai secolului al XX-lea.

După părerea mea, progres înseamnă Occident și sunt sigură că cetățenii Republicii Moldova s-au săturat de tot ce reprezintă stagnare și regres. Cu toate acestea, 52% din populație se orientează către Est, acel Est a cărui dominație nu s-a sfârșit în 1991, acesta își mai “scoate colții” și în prezent, împiedicând, astfel, mobilizarea celor care optează pentru un viitor de mână cu poporul român. Consider că în cultura politică există o reflecție a nivelului general de cultură din societate. Îmi iubesc țara, dar cu o mare părere de rău trebuie să recunosc că poporul din care fac parte încearcă sa-și justifice necunoașterea și absența dorinței de a se implica, criticând tot ce înseamnă conducerea țării. De aceea, fiind adepta faptului că “dacă nu schimbi nimic, nimic nu se schimbă”, sper la o trezire a conștiinței cetățenilor Republicii Moldova, care ar face posibilă schimbarea pentru care s-a luptat în 1918 și care este indispensabilă la momentul actual“.

Importanța Marii Uniri pentru poporul nostru

„Ziua Națională a României este o zi de sărbătoare națională a poporului nostru ce are loc pe data de 1 decembrie. Motivul pentru care a fost aleasă această dată e că atunci, în anul 1918, a avut loc Proclamația de la Alba-Iulia, hotărându-se unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român. Eu consider că este cea mai frumoasă zi din istoria acestui popor, deoarece și-a îndeplinit obiectivul pe care îl avea de secole întregi: de a deveni un stat care să aibă în componență teritoriile românești ce se aflau până atunci sub dominație străină (Transilvania și Bucovina se aflau în componența Imperiului Austro-Ungar și Basarabia-în componența Imperiului Rus, deși acesta s-a destrămat în 1917 ) și să existe relații politice, economice și culturale între acestea și patria-mamă România cum nu au mai fost vreodată. Multe generații de români din aceste ținuturi care au trăit înaintea anului 1918 visau la momentul în care nu vor mai fi separați de frații lor și că nu se vor mai confrunta cu procesul de asimilare a limbii,tradițiilor și obiceiurilor naționale ce le -a fost impus de către dușmani.

De asemenea, eu văd Marea Unire ca fiind un succes mai deosebit decât unirea înfăptuită de Mihai Viteazul când acesta a reușit să reunească Țările Române pe data de 6 iulie, anul 1600, întâlnind în schimb opoziții din partea Imperiului Otoman,Habsburgic și Regatului Polon, ele având mari pretenții teritoriale asupra Europei Centrale și de Est. Era clar că acest nou statut nu va dura mult timp. Poporul Român va face primul pas de reunificare abia în 1859 cînd se unesc Principatele sub domnia lui Alexandru Ioan – Cuza, urmând unirea Dobrogei, nordul fiind dobândit în 1878 și sudul – în 1913. Procesul va lua final pe 1 decembrie 1918. Grație acestor evenimente,România își va crea în perioada interbelică o reputație demnă de admirat pe continentul european, semnând tratate de alianță cu state ca Franța și Marea Britanie, reușind de asemenea să-și refacă potențialul economic după Primul Război Mondial, cunoscând o creștere a producției agrare și industriale, fiind în 1938 mai dezvoltată ca oricând, în ciuda faptului că s-a confruntat cu o criză economică în anii 1929-1933. Din păcate, statul a trăit o dramă uriașă în anul 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov România a trebuit să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța Uniunii Sovietice pe 28 iunie.Pe deasupra,pentru a câștiga sprijinul Germaniei și Italiei în încercarea de a recăpăta teritoriile anexate de sovietici, România a trebuit să rezolve disputele teritoriale cu Ungaria și Bulgaria,cedând nordul Transilvaniei Ungariei pe 30 august conform Dictatului de la Viena și sudul Dobrogei-Bulgariei pe 7 septembrie,tratatul fiind semnat la Craiova.După ce România a trecut de partea Aliaților și a luptat de partea lor până la sfârșitul războiului,a reușit să recapete nordul Transilvaniei conform Tratatului de la Paris din 1947. Astăzi,Republica Moldova (Basarabia) este un stat independent, sudul Dobrogei se află în continuare în componența Bulgariei și nordul Bucovinei e în componența Ucrainei.Unirea cu România a acestor ținuturi ar trebui să aibă loc,deoarece s-ar baza pe forța adevărului și pe dreptul istoric.

Concluzia este că deși statul român nu se extinde până la granițele pe care ar trebui să le cuprindă,trebuie să privim viitorul cu optimism.Marea Unire din 1918 este cea mai mare realizare a noastră,e dovada că spiritul de luptător face parte din mentalitatea românească,că oricât de mult au încercat dușmanii să ne dezbine de-a lungul secolelor,noi am rămas uniți și am continuat să iubim istoria și cultura noastră.Nimeni nu poate spune acum când sau în ce circumstanțe România se va reunifica,trebuie doar să fim conștienți că victoria noastră va veni la momentul potrivit“.