Să nu uităm după 30 de ani!

Cea mai importantă lecție a Revoluției din 1989 ni se dezvăluie la decenii distanță și este o lecție a memoriei și a adevărului. Din păcate, am învățat această lecție dureros și sângeros în decembrie 1989, anume că succesul fundamental pe care comunismul l-a obținut în 45 de ani a fost să producă un om fără memorie, reușind astfel să manipuleze și să distrugă adevărul. Memoria este o formă de adevăr, iar distrugerea ei nu este doar o crimă împotriva istoriei, ci și a firii umane.

După 30 de ani, trebuie să spunem apăsat că o democrație nu se poate construi pentru viitor acceptând amnezia, punând la temelie o memorie fragmentată sau ignorând total problema memoriei. Or, România tocmai asta a făcut timp de aproape două decenii după 1989, pe alocuri încă o face: a acceptat și a perpetuat un soi de amnezie instituțională, boicotând, subminând, distrugând orice tentativă de reașezare, de rememorare a trecutului. Eforturile lui Constantin Ticu Dumitrescu, de pildă, au fost sabotate cu înverșunare. Iar vinovatul este cât se poate de limpede: Ion Iliescu.  

Morți din greșeală în ’89. Cum a fost Revoluția la Constanța

Tocmai în 2006, o instituție a statului român, Președinția, s-a aplecat asupra acestei teme și, pe baza unui Raport al comisiei care s-a ocupat cu analiza dictaturii comuniste din România, a afirmat foarte clar: „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligație morală, intelectuală, politică și socială. Statul român democratic și pluralist poate și trebuie să o facă. Tot astfel cunoașterea acestor pagini întunecate și triste de istorie românească a secolului XX este indispensabilă pentru noile generații, care au dreptul să știe în ce lume au trăit părinții lor. viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face, astăzi, aici și acum ne va împovăra pe veci cu vina complicității, fie și prin tăcere cu Răul totalitar”.   

Declarația era fundamentală și din altă perspectivă, una morală, pentru a ridica povara complicității prin negare și a amneziei deliberate. Abia de acum înainte se puteau pune bazele normative pentru construcția democrației. Numai o memorie recuperată și pusă în valoare poate asigura vindecarea și ispășirea unui popor apăsat timp de patru decenii de un regim întruchipare a răului.

De ce a durat atât? Pentru că după 1989 România a fost condusă, cu foarte mici intervale ce reprezintă excepții, doar de postcomuniști. Din punct de vedere partinic, aceasta a fost singura formațiune politică ce a reușit să se consolideze și să se dezvolte în sens organizatoric, al personalului, al rețelei și, mai grav, al moravurilor, al unui tip de a face politică. La 30 de ani distanță, acest partid, care poartă clar urmele genetice ale PCR, încă mai poate exercita puterea în România, încă mai poate deturna drumul, și așa anevoios, către democrație, încă mai poate orchestra lovituri de stat, încă mai are cadre, pe care le propulsează la vârful ierarhiei statului, profund nocive moralmente. Toate acestea sugerează că o anumită continuitate cu regimul comunist a reprezentat principala caracteristică a încercărilor de tranziție post-decembristă, a parcursului neregulat pe care nici azi România nu este sigură că l-a încheiat.

Idealurile democratice ale Revoluției au fost capturate și deturnate de un grup care a preluat puterea în decembrie 1989, depărtându-se treptat, dar evident, de intențiile anticomuniste ale revoluționarilor, suprimând violent protestele, cenzurând mesajele și manipulând prin intermediul televiziunii. Criza pe care România a traversat-o dureros după 1989 a fost cauzată de prăpastia uriașă care a apărut între cererile pluraliste ale societății civile, una încă anemică, și refuzul încăpățânat al noilor lideri politici de a le accepta. Tipologia regimului politic postdecembrist a fost una neocomunistă și antiliberală, iar fenomenul Pieței Universității a fost cea mai vizibilă și închegată formă de opoziție. Pe 22 aprilie 1990, în Piața Universității, a început cel mai mare miting anticomunist din istorie – aproape două luni de zile – dar manifestația a fost reprimată cu bestialitate, șocând întreaga lume civilizată și aruncând România înapoi în anii terorii staliniste.

Dispariția PCR nu a marcat și victoria libertății și a democrației. FSN-ismul a modelat noul început al României după Revoluție. Anul 1990, cu întregul șir de crize și crime, a dat tonul convulsiilor viitoare. De aici a început postcomunismul, dar a fost un start ratat pentru că FSN-ul a reconstituit și a uzitat masiv câteva mituri și instrumente ale puterii, tipic leniniste: partidul-stat, cetatea asediată, demascarea inamicului (care acum se numea Ion Rațiu, Corneliu Coposu sau era întruchipat de perspectiva revenirii Regelui, de supraviețuitorii partidelor istorice, de maghiari, de moșieri, de străini). Arsenalul FSN-ist este identic cu cel folosit de Lenin și Stalin, apoi preluat de PMR și PCR în lupta cu reacțiunea. Ura este elementul primordial al noii guvernări, iar apogeul criminal al acesteia se înregistrează în zilele lui iunie 1990. Teroarea reapare ca instrument al guvernării în timpul așa-numitelor mineriade și fac din România o replică peste decenii a terorii roșii bolșevice.

Vinovații nu și-au primit răsplata nici astăzi, iar urmașii lor politici au confiscat în întregime mecanismele deciziei politice și economice. Ei sunt cei care au condus România, cel puțin în anii 90, ba chiar mai mult, cadrele mai tinere ale Partidului și ale Securității. Unii încă o fac. Din cauza lor România a suferit întârzieri majore în materie de democratizare și de reforme economice. O lustrație nu a avut loc niciodată, iar consecințele în materie de elite politice, economice și administrative au fost dezastroase.

De aici și drama primelor alegeri postcomuniste, în care competiția electorală s-a limitat la rivalități între succesorii Partidului Comunist Român. Tot ce a urmat poartă această marcă. Legi, vot, afaceri, presă, rețele politice și economice, toate s-au făcut discreționar. Nicio urmă a unei democrații occidentale pluraliste.

Prin urmare, în ciuda apetitului dovedit la ultimele alegeri de a participa la procesul politic, prima generație realmente postcomunistă a fost ajunsă din urmă și încă se confruntă cu moștenirea trecutului comunist. Pe umerii ei încă mai cade sarcina de a recompune memoria colectivă cu privire la trecutul comunist. Ea trebuie să împlinească această misiune: memoria ca formă de justiție.