Poate nu toți iubitorii de pizza știu și istoria interesantă a acestui fel de mâncare atât de faimos astăzi. Urmașă de seamă a focacciei (care a fost datată în secolul al X-lea, atunci când romanii numeau panis focacius acele pâinici turtite pe care le aromau cu diverse condimente de-ale locului), pizza a primit denumirea de astăzi abia în secolul al XVI-lea, după ce roșiile au ajuns și pe continentul european.
La începuturile istoriei sale, pizza era considerată mâncarea săracilor din Napoli, locul unde își are rădăcinile preparatul atât de iubit astăzi în întreaga lume. Pentru că de multe ori nu găseau altceva, napoletanii pregăteau un blat subțire peste care puneau roșii și condimente, iar asta se transforma într-un prânz sau o cină ieftină, dar gustoasă și sățioasă.
Inițial, pizza nu a fost deloc populară printre italieni și cu atât mai puțin în afara țării. Ea a devenit faimoasă pe alte meleaguri abia la începutul secolului al XX-lea, după ce brandul a fost exportat în Statele Unite ale Americii, odată cu imigranții italieni care au început să prepare pizza în cartierele în care locuiau și în care americanii începeau să vină tot mai des să mănânce mâncarea bizară, dar gustoasă a ”săracilor italieni”. Ulterior, influența americană ce a cuprins întreaga Europă după al Doilea Război Mondial, a introdus pe bătrânul continent și pizza napoletanilor, dar care fusese ”altoită” în SUA cu o sumedenie de toppinguri, multe respinse astăzi de italieni.
În fapt, italienii recunosc doar 2-3 feluri de pizza ca fiind originale și, implicit, care respectă rețetele vechi de secole. Una dintre acestea este Margherita care a fost creată la sfârșitul secolului al XIX-lea special pentru vizita familiei regale în Napoli. Regina a fost atât de încântată de inspirația napoletanului care a pregătit pizza în culorile steagului italian (roșu – roșii, alb – mozzarela și verde – busuioc), încât i-a dat numele său acestui fel de pizza: Margherita.
Astăzi, în țara noastră, Margherita este considerată ”Cenușăreasa” meniului și, în cele mai multe cazuri, cei care comandă acest fel de pizza, care, iată, are o istorie atât de interesantă și nobilă, sunt percepuți ca fiind ”săracii italieni” de altădată. De fapt, lucrurile stau tocmai invers. Pizza originală, preparată conform rețetelor vechi napoletane și care îți este servită când mergi în Italia, este tocmai pizza care conține puține ingrediente, dar proaspete și originare de pe meleagurile lor.
Din păcate, însă, România proaspăt ieșită din comunism a importat un model de pizza ”adaptat” la condițiile vitrege în care se afla țara în anii `90. După o raționalizare sălbatică ce s-a tradus printr-o lipsă cruntă a alimentelor, amețită în vâltoarea primelor importuri de orice fel din Occident, cu o populație într-o căutare agresivă de orice și, mai ales, oricât, România a servit, la rândul ei, o ”pizza” originală, preparată într-un tipar al fostelor țări comuniste: fie că blatul era o cocă foarte pufoasă și groasă, fie că era făcut din felii de pâine înmuiate în ou sau lapte, pizzei românești nu i-a lipsit niciodată parizerul, mai târziu, salamul Victoria, ori și mai târziu, variantele ”burgheze” de șuncă Praga sau salam ”de vară”. Toate erau folosite în loc de prosciutto. După același model al improvizației, mozzarela a ajuns pe pizza românească sub forma cașcavalului sau, și mai rău, al brânzei. Roșiile au fost înlocuite cu ketchup, iar busuiocul nici n-ar fi avut cum să-și găsească locul peste parizer, salam sau brânză.
Dincolo de ingredientele folosite pe pizza românească „homemade“, românii au considerat că, cu cât sunt puse mai multe elemente într-o pizza, cu atât ea e mai bună și, de ce nu, denotă bunăstarea. Așa se face că, în locul unei pizza cu 3 sau maximum 4 elemente (în afară de mozzarela și roșii/sos din roșii), o pizza românească ajunge să aibă și 6-7 elemente. Cumva, este de înțeles, mai ales în condițiile în care mentalitatea cu care românii au ieșit din comunism (a mânca de foame și nu de plăcere, a mânca sau, măcar a avea pe masă, cât mai multe, cu riscul risipei alimentare, sau a arăta avuția prin cantitatea de mâncare) este foarte greu de schimbat în rândul generațiilor care și-au trăit adolescența sau tinerețea la Revoluție și în primii ani ai democrației.
Această ”pizza cu de toate”, după modelul shawormei atât de populare în Constanța, nu este nici gustoasă, nici sănătoasă (o astfel de pizza depășește 1000 de kcal) și, în niciun caz, nu are vreun element comun cu ceea ce înseamnă, de fapt, pizza. Iar în Constanța, unde la fiecare două străzi există o shawormerie sau un „doner kebab“, este de înțeles cum a putut fi posibil să apară și pizza cu babic, pizza cu carne de mici sau pizza-kebab.
Însă, unde mâncăm o pizza și noi, toți ceilalți, care ducem dorul pizzei pe care am mâncat-o de plăcere și nu de foame în Italia, ori noi, cei care n-am ajuns în Italia, dar care apreciem bucătăria italiană cu ale sale ingrediente de calitate, sau noi, cei care suntem fani pizza însă silueta nu ne permite să mâncăm un blat pufos, încărcat cu produse care lasă dâre de ulei?
Dacă suntem din Constanța, mâncăm aici și ne bucurăm de prosciutto cotto, prosciutto crudo, pancetta și brânzeturi importate din Italia, aranjate pe un blat subțire preparat după o rețetă din Napoli, la prețuri absolut decente. Dacă sunteți de prin alte locuri, fie căutați o astfel de pizzerie până o găsiți, fie vă faceți curaj și deschideți chiar voi una. Sigur sunt mulți cei care o așteaptă!
Surse: www.lacucinaitaliana.it, www.ilcorrierino.com, www.historia.ro
- Sirenele de alarmare din Faleză Sud vor fi verificate vineri diminață, anunță primăria - 28 martie 2024
- Air Schengen: Ce se schimbă de la 31 martie pentru românii care călătoresc cu avionul sau vaporul - 28 martie 2024
- Magazinele nu vor fi închise în weekend/ Premierul Ciolacu: „Din toate semnalele primite din rândul societății, rezultă clar că nu e oportun” - 28 martie 2024