Suedezii sunt chemați duminică la urne pentru trei scrutinuri organizate simultan: alegerea celor 349 de membri ai Parlamentului (Riksdag), a membrilor consiliilor celor 21 de regiuni și a celor 290 de consilii municipale din țară. Este unul dintre cei mai importanți ani electorali din ultimele două decenii și ar putea marca o premieră în politica modernă a țării: intrarea pentru prima dată la guvernare a partidului de dreapta radicală Sverigedemokraterna (SD – Democrații Suedezi).
Suedia este departe de a fi singura țară din Europa în care un partid extremist a ajuns la un pas de guvernare sau de funcții importante în stat, însă parcursul său este unul atipic chiar și în contextul ascensiunii extremei drepte europene din ultimii câțiva ani.
În Portugalia, spre exemplu, partidul extremist Chega, condus de André Ventura, a avut nevoie de numai câțiva ani pentru a trece de la circa 1% din voturi și un singur parlamentar la statutul de principal partid de opoziție din țară. În turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2026, însă, candidatura lui Ventura a determinat o mobilizare amplă a forțelor politice tradiționale, inclusiv a unor reprezentanți ai dreptei, în sprijinul contracandidatului său, socialistul António José Seguro, care a câștigat scrutinul cu aproape 67% din voturi.
Mai recent, în Germania, AfD a înregistrat o victorie istorică în landul Saxonia-Anhalt chiar săptămâna trecută, dar extremiștii rămân în mare măsură izolați la nivel național.
- „De ce nu a fost victoria socialistului António Seguro în Portugalia atât de “zdrobitoare”: Cum s-a strecurat extrema dreaptă într-o țară considerată imună la asta / Corupția și contextul economic„;
- „PROFIL | Cine este Ulrich Siegmund, „popstarul de pe TikTok” al extremei drepte din Germania și marele câștigător al alegerilor din Saxonia-Anhalt / Înconjurat de neonaziști, este acuzat că vrea să împingă politicile radicale „pe ușa din spate” în mainstream„;
SD, în schimb, este un partid fondat în 1988, puternic conectat în primii săi ani la mai multe organizații neonaziste suedeze, care a petrecut mult timp la periferia sistemului politic și a fost tratat drept un partid-paria chiar și după intrarea în Parlament. Astăzi este însă a doua cea mai mare formațiune din Riksdag, după ce a obținut peste 20% din voturi la alegerile din 2022, susține actualul guvern din exterior, iar premierul Ulf Kristersson a acceptat deja perspectiva ca SD să primească, după scrutinul din 2026, propriile portofolii ministeriale.
Pentru a ajunge în acest punct, Sverigedemokraterna a avut nevoie de trei decenii de creștere electorală graduală și de un efort aproape constant de a-și „sanitiza” imaginea publică. Experții încă dezbat, însă, cât de profundă a fost această transformare: dacă partidul s-a distanțat cu adevărat de rădăcinile sale neonaziste sau dacă asistăm, mai degrabă, la o nouă încercare de a împinge politici radicale în mainstream „pe ușa din spate” – formulare folosită recent pentru a descrie strategia lui Ulrich Siegmund, “popstarul” în plină ascensiune al partidului AfD din Germania.
De la „Păstrați Suedia suedeză” la Parlament: rădăcinile neonaziste ale SD
Sverigedemokraterna a fost înființat în 1988, iar legăturile istorice ale partidului cu diverse organizații extremiste ale țării sunt cunoscute de ani de zile. În fapt, în 2025, istoricul Tony Gustafsson, doctor în istoria ideilor la Universitatea Uppsala și fost lector al universității, a prezentat rezultatul unei așa-numite “cărți albe”, o cercetare de aproape 900 de pagini despre istoria SD dintre fondarea sa și intrarea în Parlament.
Rezultatele acestei cercetări au fost puse la îndoială de către adversarii partidului, în special deoarece Gustafsson este fost membru SD și partidul extremist i-a comisionat cercetarea, însă mai mulți experți au remarcat faptul că, totuși, acest demers nu a pictat o imagine flatantă a partidului extremist. De pildă, Christer Mattsson, directorul Institutului Segerstedt, centrul Universității din Göteborg specializat în cercetarea și prevenirea extremismului violent și a rasismului, a evaluat lucrarea drept o „sarcină academică autentică” și a remarcat că aceasta include inclusiv informații extrem de incomode pentru SD, în ceea ce privește originile partidului.
În acest sens, una dintre concluziile centrale ale lui Gustafsson este că SD, în primii săi ani de activitate, trebuie privit ca o continuare politică și organizațională a Bevara Sverige Svenskt – BSS („Păstrați Suedia suedeză”), o organizație rasistă și de extremă dreapta care milita împotriva imigrației încă de la finalul anilor ‘70.
Dintre 22 de persoane din generația fondatoare a Sverigedemokraterna al căror trecut politic a putut fi stabilit, 18 aveau o legătură directă sau indirectă cu BSS, iar aproximativ zece proveneau din mișcări neofasciste sau național-socialiste, după cum a explicat Gustafsson în fața jurnaliștilor atunci când a prezentat rezultatele cercetării.
În mod crucial, Gustafsson a identificat situații în primii ani de funcționare ai SD în care persoane care candidau pe listele partidului extremist erau simultan membre ale unor organizații neonaziste.
Înaintea alegerilor din 1994, mai mulți candidați SD aveau legături cu Föreningen Sveriges framtid („Asociația Viitorul Suediei”), o organizație fascistă cunoscută din 1992 sub denumirea Riksfronten (“Frontul Regatului”), descrisă de fundația suedeză Expo, specializată în monitorizarea extremismului, drept o grupare militantă și orientată spre violență, care atrăgea inclusiv activiști neonaziști. Gustafsson amintește și de „semnale puternice” că membri ai altei grupări neonaziste, Vitt Ariskt Motstånd – VAM („Rezistența Ariană Albă”) au funcționat drept serviciu de pază neoficial la cel puțin două manifestații importante ale partidului.
Ideologic, Gustafsson descrie SD-ul acestor ani drept puternic etnonaționalist, iar în publicațiile și mediul partidului identifică prezența unor idei rasiste și antisemite, inclusiv teorii despre presupuse „conspirații evreiești” și tentative de relativizare sau negare a Holocaustului. Pentru a evita formulele explicit antisemite, partidul folosea uneori termeni codificați precum „internaționaliști” sau „liberal-marxiști” pentru a se referi la adepții presupusei “conspirații”.
În fine, Christer Mattsson a explicat că, deși ideile naziste și antisemite nu au fost întotdeauna asumate explicit în poziționările oficiale ale SD, ele erau clar prezente în primii ani de activitate ai partidului și au continuat să persiste vreme de „mai mulți ani” după fondarea acestuia, sub forma unor „sedimente ideologice”.
“Ruptura” de trecut
O parte mai controversată a cercetării lui Gustafsson privește presupusa „distanțare” a Sverigedemokraterna de rădăcinile sale național-socialiste. Gustafsson însuși descrie acest proces drept unul gradual, desfășurat de-a lungul mai multor decenii, dar alți specialiști nu sunt la fel de convinși despre profunzimea acestei “transformări” ideologice.
În orice caz, prima schimbare semnificativă din acest punct de vedere a avut loc în 1995, când Anders Klarström, liderul SD, care fusese membru al partidului neonazist Nordiska rikspartiet, a fost înlocuit de Mikael Jansson, care nu avea o legătură directă cu ecosistemul organizațiilor extremiste suedeze.
Inclusiv Jimmie Åkesson, actualul lider al SD, afirmă că a intrat în partid chiar în 1995, într-o perioadă în care Gustafsson susține că formațiunea purta încă un „greu patrimoniu” național-socialist, iar legăturile cu vechile medii extremiste erau greu de ignorat.
Åkesson contestă însă această descriere și a susținut în trecut că, deși în cadrul partidului existau neonaziști și membri ai culturii “skinhead”, aceste elemente nu erau vizibile pentru el în organizația locală din Sölvesborg a Sverigedemokraterna, unde și-a început activitatea.
În orice caz, sub noua conducere de la acea vreme, partidul a început să elimine manifestările cele mai vizibile ale vechii culturi extremiste, iar în 1996 a interzis la manifestații uniformele și simbolurile asociate nazismului .
Acest proces de „sanitizare” s-a accelerat după ce Åkesson a preluat conducerea partidului în 2005. Potrivit unei analize a jurnalistului politic Pontus Mattsson, de la Sveriges Radio, noua echipă de conducere a partidului a început în această perioadă să extindă agenda SD dincolo de tema centrală a imigrației, în încercarea de a atrage noi categorii de alegători.
Această evoluție a devenit mai evidentă după ce Sverigedemokraterna a intrat prima dată în Parlament, în 2010, când era încă un partid-paria cu care celelalte formațiuni politice refuzau orice colaborare.
În 2011, partidul a adoptat un nou program și s-a definit drept „social-conservator cu o viziune naționalistă”. Din vechiul program a dispărut ideea că un grad ridicat de „similaritate etnică” ar fi necesar pentru o societate armonioasă, iar Mattias Karlsson, responsabil de redactarea acestui nou document, explica la acea vreme că partidul urma să pune accentul pe „cultură, norme și identitate”, nu pe biologie.
În mod evident, totuși, mulți observatori independenți nu au fost convinși de această schimbare în acte. Politoloaga Marie Demker, profesor la Universitatea din Göteborg, aprecia încă de atunci că noua doctrină rămânea o formă de naționalism exclusiv: partidul accepta acum faptul că o persoană de origine străină putea deveni suedeză, dar doar prin asimilarea într-o comunitate culturală definită de majoritate.
În octombrie 2012, Åkesson a anunțat oficial și o politică de „toleranță zero” față de rasism și extremism, dar acest anunț a fost subminat câteva săptămâni mai târziu de „scandalul barelor de fier”: Cotidianul Expressen a publicat o serie de înregistrări filmate chiar de parlamentarul SD Kent Ekeroth, în care acesta, alături de colegii de partid Erik Almqvist și Christian Westling, au intrat pe parcursul aceleiași nopți în conflicte cu mai multe persoane, împotriva cărora au folosit insulte rasiste și sexiste. Ulterior, cei trei apar în înregistrări luând bare metalice de pe un șantier după ce au intrat în conflict cu un bărbat beat.
Scandalul i-a costat pe toți trei funcțiile de conducere pe care le ocupau în cadrul SD, însă niciunul dintre ei nu a părăsit atunci partidul, iar Almqvist și Ekeroth și-au păstrat mandatele în Parlament.
Au existat însă și momente în care conducerea SD a încercat să se delimiteze mai clar de membrii considerați prea radicali. În 2015, partidul i-a exclus pe liderii propriei organizații de tineret, Gustav Kasselstrand și William Hahne, alături de alți membri acuzați de legături cu organizații extremiste. Totuși, politoloaga Ann-Cathrine Jungar a interpretat acest conflict intern și ca parte a unei strategii de a face partidul “rumsrent” („frecventabil”) pentru restul sistemului politic, de a atrage noi alegători și de a-i rupe izolarea parlamentară.
Aceeași ambiguitate despre intențiile reale ale conducerii SD apare și în literatura academică.
Sociologii Gabriella Elgenius, profesoară la Universitatea din Göteborg, și Jens Rydgren, profesor la Universitatea din Stockholm și specialist în dreapta radicală, au descris, în 2019, evoluția SD drept un proces de „moderare, reambalare și rebranding”, care a făcut mesajul oficial al partidului mai puțin extrem, dar a păstrat o continuitate importantă a viziunii etnonaționaliste originale.
O altă analiză, publicată în 2018 în revista academică Ethnic and Racial Studies, propune o interpretare și mai critică: moderarea limbajului folosit în comunicătirle publice ale partidului nu ar indica neapărat o schimbare ideologică de fond, ci mai degrabă simpla înlocuire a vechiului vocabular biologic despre „rasă” cu unul centrat pe „cultură”, în paralel cu o „curățare” a imaginii publice a SD.
Transformarea celorlalte partide
Transformarea internă a SD reprezintă doar o parte a procesului de normalizare a acestuia în politica suedeză. Cealaltă a fost schimbarea treptată a modului în care restul sistemului politic s-a raportat la acest partid și la politicile pe care le susține.
După cum am menționat anterior, când Sverigedemokraterna a intrat în Parlament, în 2010, izolarea sa era aproape totală, așa cum este cazul multor alte partide extremiste în Europa, iar izolare a fost menținută câțiva ani, chiar și pe măsură ce partidul extremist creștea în sondaje.
În 2014, cu 12,86% din voturi la alegerile parlamentare, SD devenise suficient de mare pentru a decide rezultatul unor voturi importante în Parlament. La guvernare în acel an se aflau Social-Democrații (Socialdemokraterna) și Verzii (Miljöpartiet de gröna), două partide de stânga care conduceau fără majoritate proprie, în vreme ce în opoziție se aflau Moderații (Moderaterna), Partidul de Centru (Centerpartiet), Liberalii (Folkpartiet liberalerna) și Creștin-Democrații (Kristdemokraterna), partide reunite în alianța de centru-dreapta Alliansen. Cum niciuna dintre cele două tabere nu avea suficiente voturi pentru a controla singură Parlamentul, voturile SD puteau înclina cu ușurință balanța.
Asta s-a întâmplat în decembrie, când parlamentarii SD au votat în favoarea proiectului de buget al Alliansen, în vreme ce propunerea guvernului a fost respinsă în Parlament.
Stefan Löfven, premierul de la acea vreme, a anunțat organizarea unor alegeri anticipate pentru martie 2015, dar această situație a fost evitată pentru că cele șase partide din cele două tabere au încheiat Decemberöverenskommelsen („Acordul din decembrie”), prin care au convenit ca un guvern minoritar să-și poată adopta bugetul chiar dacă nu dispunea de o majoritate proprie în Parlament.
În anii următori însă, “cordonul sanitar” împotriva SD a început să se fisureze, pas cu pas. Criza refugiaților din 2015 a determinat inclusiv partidele tradiționale să adopte politici mult mai restrictive în domeniul imigrației, iar în mai multe municipalități din sudul Suediei, partidul a ajuns să participe direct la guvernare sau să obțină funcții importante.
Cel mai clar exemplu a fost Sölvesborg, unde SD a format o majoritate împreună cu Moderaterna, Kristdemokraterna și un alt partid local, iar Louise Erixon, lidera locală a SD, a devenit președinta executivului municipal. SVT consemna atunci că era pentru prima dată când Sverigedemokraterna ajungea efectiv să conducă un municipiu.
Ruptura simbolică la nivel național a venit în 2019, când liderul Moderaților și actualul premier al țării, Ulf Kristersson, a avut prima întâlnire politică directă cu Jimmie Åkesson. Doi ani mai târziu, în 2020, Kristersson susținea public că SD devenise „mai serios” ca partid parlamentar, iar în 2021 Moderații, Creștin-Democrații și SD au redactat împreună un buget adoptat de Parlament.
Momentul decisiv a venit însă după alegerile din 2022. Moderații, Creștin-Democrații și Liberalii au format un guvern condus de Ulf Kristersson, dar cele trei partide nu aveau împreună majoritate în Parlament și depindeau de voturile SD, cu care deja colaboraseră în trecut pe chestiuni punctuale.
Pentru a asigura susținerea parlamentară a noului executiv, cele patru formațiuni au încheiat în acel an așa-numitul “Acord Tidö”, prin care SD a devenit oficial „partid de cooperare din afara guvernului”. Partidul lui Åkesson nu primea ministere, dar participa alături de partidele guvernamentale la negocierea reformelor din domenii precum migrația, criminalitatea, energia și educația și avea chiar propriii funcționari politici în aparatul central al guvernului.
Normalizarea politică nu a eliminat însă controversele din jurul SD și nici reticența unei părți a electoratului față de o posibilă intrare a partidului extremist în Guvern. În 2024, o investigație publicată de TV4 a identificat 23 de conturi anonime de TikTok, YouTube, Instagram și Facebook administrate de departamentul de comunicare al SD, unele dintre ele folosite pentru atacuri împotriva adversarilor politici și chiar a partenerilor din actuala alianță de guvernare. În fața acestor dezvăluiri, Åkesson a respins ideea că ar fi vorba de o „fabrică de troli” și a susținut că o parte importantă a conținutului expus de TV4 era “satiră politică”.
Noi tensiuni au apărut și în timpul campaniei electorale din 2026, din cauza discursului partidului despre Islam. Liderul SD Richard Jomshof i-a îndemnat public pe musulmanii suedezi să „înceteze să mai fie musulmani”, ceea ce a atras critici inclusiv din partea premierului Kristersson, iar Åkesson însuși a avertizat în ultima dezbatere electorală din cadrul campaniei că „imigrația musulmană” și islamismul ar putea ajunge să decidă rezultatul scrutinului.
Reticența este vizibilă și în electoratul actualei tabere de guvernare. În 2026, 19% dintre alegătorii Moderaților priveau negativ perspectiva unor miniștri SD, iar în cazul Liberalilor diferența era mult mai mare: numai 12% își doreau SD în guvern, în timp ce 74% respingeau categoric această variantă.
Chiar și în contextul tuturor acestor scandaluri și controverse, în mai 2026, premierul Ulf Kristersson a confirmat public că, dacă actuala alianță câștigă alegerile, Sverigedemokraterna ar putea primi portofolii ministeriale.
Un asemenea rezultat nu ar marca neapărat legitimarea partidului de extremă dreapta în politica suedeză pentru că, la drept vorbind, acest proces deja s-a produs. În ultimii 16 ani, SD a trecut de la izolarea aproape totală din Parlament la rangul de partid “serios”, după cum a ajuns să fie descris chiar de către premier.
Desigur, acest parcurs atipic pentru un partid de extremă dreaptă depinde în mare măsură de percepția că ultimele trei decenii au fost suficiente pentru a “modera” extremismul cu afilieri neonaziste de la care a pornit Sverigedemokraterna – o perspectivă optimistă, într-un context în care partidele extremiste din Europa sunt suspectate că încearcă să introducă politice radicale în mainstream “pe ușa din spate”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
