Ziua Dobrogei. Povești, dezbateri și paradoxuri despre teritoriul dintre Dunăre și Mare

Dobrogea a intrat în componența României în urma Congresului de la Berlin, atunci când Marile Puteri au hotărât Independența acesteia, retrocedarea sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) către Imperiul Rus și anexarea, la schimb, a Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor.

Congresul de la Berlin statuta, în ceea ce privește România, deciziile luate prin Tratatul de la San Stefano, semnat între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în urma Războiului din 1877-1878.

Perioada cuprinsă între cele două evenimente (3 martie – 13 iulie 1878) a reprezentat pentru România un moment de cumpănă marcat la nivelul clasei politice și a societății românești prin discursuri naționaliste, acuze dure și articole de presă efervescente, în condițiile în care România era pusă în postura de a ceda un teritoriu, deși ieșise câștigătoare din război.

În acest context, deși Dobrogea era considerată românească, din punct de vedere istoric, de majoritatea oamenilor politici și de cultură din România, intrarea provinciei între granițele țării ca monedă de schimb pentru cedarea Basarabiei a fost aspru criticată și a stârnit polemici de tot felul.

Disputele politice, între cedarea Basarabiei și anexarea Dobrogei

Acest troc de teritorii propus la început și impus la final de Imperiul Rus, de cedare a Basarabiei în schimbul Dobrogei, a stârnit în România un război politic care a prins în vâltoarea sa toți decidenții statului. Trupele rusești aflate încă pe teritoriul țării reprezentau o presiune suplimentară iar deciziile luate de Puterea din România puteau influența soarta Independenței statului.

Pe acest palier, retorica politică şi publică s-a schimbat în funcție de moment și context. La început, ideea pierderii Basarabiei a reprezentat principalul motiv de harță, iar mai apoi, pe parcurs ce se apropia deschiderea Congresului de la Berlin, anexarea Dobrogei a devenit principala temă de dezbatere.

Mai întâi, la mijlocul lunii februarie, odată ce informațiile conform cărora România urma să piardă Basarabia vuiau prin presa de pretutindeni, Partidul Conservator, aflat în Opoziție, îi cerea Prințului Carol să abdice decât să fie nevoit să cedeze Basarabia, pe fondul unor zvonuri care afirmau că Principele știa de acest schimb de provincii de mai multă vreme.

În ședința Senatului din 13 februarie 1878, senatorul conservator Emanoil Costache Epureanu acuza Guvernul că știa de dorința Rusiei de a lua Basarabia, dându-i la schimb Dobrogea, cu multă vreme înainte ca Parlamentul să fie informat de această situație, și că acesta a fost motivul pentru care a fost trimisă o echipă în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, pentru a strânge informații despre aceste pământuri. Într-o discuție incendiară din Parlament, care a durat câteva ore și în care au fost antrenați mulți lideri marcanți ai politicii românești, premierul Ion C. Brătianu și ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu au respins toate acuzațiile.

La începutul lunii martie, imediat după Tratatul de la San Stefano, Partidul Național Liberal, aflat la Putere, era zguduit și el de un scandal intern, premierul Brătianu afirmând, în fața Prințului Carol, faptul că Mihail Kogălniceanu nu trebuie să mai rămână ministru de Externe după acest eșec.

Chiar dacă nu a fost purtat în termeni absoluți, conflictul dintre premierul liberal și ministrul de Externe a continuat pe toată durata dintre Tratatul de la San Stefano și Congresul de la Berlin, viziunile celor doi în ceea ce privește cedarea Basarabiei și acceptarea Dobrogei fiind diferite. În preajma Congresului de la Berlin, atât Principele Carol, cât și Mihail Kogălniceanu, considerând că Basarabia este pierdută, îi cereau lui Brătianu să negocieze cât mai bine cu rușii pentru a câștiga cât mai mult de pe urma acestui troc. Brătianu era de neînduplecat.

Clasa politică românească fierbea sub imperiul posibilității pierderii unui teritoriu după un război din care România a ieșit câștigătoare iar contextul era unul favorabil pentru ca Opoziția conservatoare să forjeze teme naționaliste și să afișeze discursuri emoționale, mai ales că ultimul Guvern conservator își finalizaze mandatul în aprilie 1876, cu puțin timp înainte de izbucnirea Războiului din 1877-1878.

De la tribuna Parlamentului, scandalul politic a coborât în paginile ziarelor, iar editorii acestora se împărțeau în funcție de simpatii.

În timp ce oficiosul liberal, ziarul Românul, căuta argumente cât mai bune pentru a pune într-o lumină favorabilă pierderea Basarabiei și anexarea Dobrogei (schimb de teritorii pe care liberalii erau forțați să îl prezinte ca pe o reușită, pentru a rămâne la guvernare), achiesând de multe ori la retorica rusă, ziarul oficial al Partidului Conservator, Timpul, acuza Puterea de înaltă trădare și de vinderea țării cotropitorilor străini. Temele naționaliste și dușmanii externi erau de actualitate și atingeau cote alarmante.

„O țară băltoasă, neproductivă“

Podul peste Dunăre de la Cernavodă, construit în anul 1895

Un alt aspect dezbătut intens, atunci când aproape era clar că Dobrogea va fi parte integrantă a României, a reprezentat-o starea economică a provinciei. Înapoierea Dobrogei, lipsa unei infrastructuri aliniate la nivelul României și pământurile sale mlăștinoase și neproductive construiau o temă de discuție dezbătută și mai aprig în societatea românească.

Spațiul public devenise saturat de sume exorbitante vehiculate, ce urmau a fi risipite în noua provincie.

Deși unul dintre cei mai mari susținători ai ideii că Dobrogea este, din punct de vedere istoric, pământ românesc, Mihai Eminescu, principala voce a oficiosului conservator Timpul, se vedea pus în situația de a lăsa istoria la o parte și de a tranșa situația în termeni pragmatici, economici.

Un critic acid la adresa clasei politice, Eminescu a introdus repede în paleta sa de subiecte leitmotivul irosirii banilor publici:

„Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gând să și le croiască patrioții; deja a început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme“.

În același timp, ziarul Presa, tot de sorginte conservatoare, publica un manifest, în aceeași notă, despre investițiile masive ce urmau a fi realizate în Dobrogea:

„Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui sa întreţinem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face şederea în această ţară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi şi poate sutimi de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decît veniturile ce ne va putea da. Cînd, în fine, după 10 ani 15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea şi … daca aceasta va conveni şi Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decît ni se ia astăzi Basarabia“.

Istoria le-a dat dreptate ziariștilor conservatori ai vremurilor. După intrarea Dobrogei între granițele României, politica lui Carol s-a îndreptat către investiții masive în provincia dintre Dunăre și Marea Neagră și, adevărat, s-au cheltuit foarte mulți bani pentru dezvoltarea noului teritoriu românesc.

La cumpăna dintre secolele XIX-XX, unele dintre principalele proiecte ale României au avut ca destinație de implementare Dobrogea (fapt care a creat multe polemici în Parlamentul României). Construirea Podului de la Cernavodă, cel mai lung din Europa la acea vreme, construit la 1895, și inaugurarea Portului modern Constanța, la 1909, ce a devenit în perioada interbelică cel mai important port de la Marea Neagră, au fost reușite inginerești de excepție dar care au sleit financiar vistieria statului.

Doar că tot istoria a demonstrat că banii investiți de statul român au făcut ca Dobrogea să devină unul dintre principalele motoare economice ale țării. Portul Constanța este, astăzi, unul dintre principalii piloni economici ai României, iar segmentul turistic din Dobrogea, cu stațiunile de pe litoralul românesc și Delta Dunării, a devenit, pe lângă o atracție de relaxare extrem de importantă și o afacere reușită din punct de vedere economic. 

„Populațiuni sălbatice“… „de ginte slavă“

Regele Carol I și Regina Elisabeta, la inaugurarea Moscheii „Carol I“ din Constanța (Foto: www.adevarul.ro/Arhivă Guner Akmola)

Nu în cele din urmă, structura populației Dobrogei de dinainte de 1878 a reprezentat un aspect sensibil în dezbaterea pro și contra alipirii provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră. 

În lipsa unor recensăminte oficiale a populației din Dobrogea, statistica lui Ion Ionescu de la Brad reprezintă cea mai bună sursă pentru structura populației provinciei la mijlocul secolului al XIX-lea: 15.764 de familii, dintre care musulmani (47.58%), români (23.19%), bulgari (14.04%) și slavi (11.66%), la o populație estimativă de peste 100 de mii de persoane.

„Populație sălbatică“ – aceasta era, pe scurt, imaginea Dobrogei din punct de vedere demografic la 1878. Populațiile slave și turcice care locuiau pe aceste teritorii erau văzute de majoritatea clasei politice și a liderilor de opinie români ca fiind o slăbiciune extrem de mare în procesul de unire cu România. 

Același Mihai Eminescu nota în Timpul:

„Misiunea României este pe malul stâng al Dunărei, n-are ce căta pe malul drept, unde, deși locuiesc mulți români, totuși majoritatea populațiunei este de ginte slavă (…) de la echitatea și înțelepciunea ei (a Rusiei) și a Europei am putea cere numai Delta Dunărei, care a fost a noastră, și indemnitatea pentru pagubele noastre de răzbel“.

În acord cu mulți oameni politici conservatori, Eminescu și Timpul au purtat o campanie de presă susținută prin care cereau ca Dobrogea să fie anexată doar cu consimțământul populației sale.

Și celălalt ziar conservator, Presa, nota referitor la acest aspect:

„Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă“. 

Aceeași publicație scria, în luna august, când deja anexarea Dobrogei era o certitudine:

Ceea ce a făcut, ceea ce face importanţa noastră politică şi istorică în această parte a Europei orientale este că sîntem o naţiune de rasă latină omogenă, ce rupem formidabila unitate a rasei slave. Mergînd a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria , pierdem această importanţa. Serbia a protestat cînd armata română s-a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulînd pretenţiuni etnografice şi istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupaţiunea Dobrogei de către români; nu mai este îndoială că se vor ivi certuri continue între dînsul şi guvernul român; Rusia, naturalmente, va interveni continuu ca să ne împace. Deci intervenţiunea unui stat mare în afacerile unui stat mic, va să zică pierderea libertăţei şi independinţei de acţiune a acestuia din urmă“.

Bineînțeles, acestor opinii li se opunea oficiosul liberal Românul, care susținea intrarea Dobrogei între granițele țării, în încercarea de a legitima mișcarea politică a liberalilor. 

Doar că, și între oamenii politici liberali se găseau mulți care considerau că multitudinea de etnii și confesiuni care populau Dobrogea la 1878 era un argument suficient pentru ca România să refuze preluarea administrativă a provinciei. 

„A doua causă însă care face ca cestiunea acesta să fie uă cestiune de principiu este, ca tăria Statului român constră în omogenitatea poporului seu. Că suntem un popor omogen, că țera acesta este locuită numai de Români – cu prea puțini streini presărați printre dânșii, – ne simțim tari prin unire. Noi îndată ce am cerca să crestem dincolo de Dunăre în uă țera în care elementul românesc nu este de uă mare însemnătate, am slăbi; îndată am veni în certă cu vecinii nostrii, și nu am mai avea tăria aceea ce avem astă-di. De aceea am dis că, ca să remănem uă națiune compactă, cum suntem de secole în România, nu vrem să intrăm în luptă cu vecinii nostrii, mărindu-ne. Nici chiar totă Bulgaria să ne-o dea pentru Basarabia, necum uă parte numai din ea, Dobrogea, nu vrem“, declara liberalul Dimitrie A. Sturdza de la pupitrul Senatului, ce-i drept, în luna februarie 1878.

Multitudinea de etnii și de confesiuni din Dobrogea nu era privită cu ochi buni, iar acest aspect era considerat ca fiind, pe viitor, un argument pentru alte țări să își solicite dreptul asupra Dobrogei, dacă este să ne gândim doar la Rusia sau Bulgaria. 

Astfel, alinierea legislativă, drepturile minorităților, acordarea cetățeniei și împroprietărirea cu pământuri în noua provincie se dovedea o încercare anevoioasă pentru clasa politică românească. 

Și așa a și fost. Timp de șapte ani de zile, Dobrogea a fost guvernată prin regulamente speciale și printr-o lege organică specială, denumită și „Constituția Dobrogei“, până când Constituția României a prevăzut și integrarea Dobrogei, la 8 ianuarie 1884. În ceea ce privește drepturile politice a dobrogenilor, acestea au fost câștigate abia în anul 1912, atunci când dobrogenii au participat pentru prima dată la alegerile parlamentare din România. Provincia cu populații sălbatice a devenit, însă, în scurt timp, un exemplu de conviețuire etnică, în istoria Dobrogei românești de după 1878 neexistând nici un conflict major între minoritățile conviețuitoare sau între minorități și majoritate. 

Astăzi, Dobrogea păstrează un patrimoniu excepțional al multiculturalismului acestui teritoriu, iar orașul Constanța prezintă conviețuirea exemplară dintre minorități printr-un Octogon Confesional de excepție, prezent în spațiul limitat de vechiul Kiustenge  otoman. Catedrala ortodoxă „Sf. Mihail și Gavriil“, Sinagoga așkenază, Basilica catolică „Sf. Anton de Padova“, Biserica armenească „Sf. Maria“, Biserica greacă „Methamorphosis“, Biserica bulgară „Sf. Nicolae“, Geamia „Hunkiar“ și Moscheea „Carol“ au rămas, și astăzi, mărturiile exemplului de bună conviețuire din Dobrogea . La fel și în Tulcea, al doilea oraș ca mărime din Dobrogea, multitudinea de lăcașe de cult de dierite confesiuni – Catedrala ortodoxă „S. Nicolae“, Moscheea „Azizyie“, Templul israelit „Coral“, Biserica grecească „Buna Vestire“, Biserica armenească „Sf. Grigorie Luminătorul“, Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail“ – păstrează aspectul multietnic al regiunii.

Dobrogea, după 139 de ani

În Dobrogea românească a fost consemnată cea mai importantă dezvoltare în rândul regiunilor din România, raportată la situația economică, socială și de infrastructură înregistrată la 1878, înaintea Congresului de la Berlin. 

Intrată între granițele țării printr-un context de împrejurări și nicidecum prin dorința și solicitarea expresă a factorilor de decizie politici de la acea vreme , așa cum s-a întâmplat ulterior, la 1918, cu Basarabia, Bucovina și Transilvania, Dobrogea s-a dovedit un proiect de succes al României, iar dezavantajele sale au devenit, rapid, atuuri: de la provincia mlăștinoasă, înapoiată economic la 1878, a devenit astăzi un motor economic important al României prin activitățile din Portul Constanța, prin comerțul de la gurile Dunării, prin stațiunile turistice recunoscute în sezonul estival și prin turiștii atrași de frumusețile Deltei Dunării, iar de la teritoriul cu populații sălbatice a devenit un exemplu de conviețuire, un creuzet multietnic cu un patrimoniu de excepție. 

Cu siguranță, dezbaterea publică și lupta politică din România la 1878 ar fi arătat cu totul diferit dacă oportunitatea anexării Dobrogei nu venea la schimb cu cedarea Basarabiei.

Istoria a demonstrat că îngrijorarea societății românești cu privire la anexarea provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră, românească din punct de vedere istoric dar înapoiată economic și exotică din perspectivă demografică pentru conservatorismul acelor vremuri, nu s-a susținut și nimeni nu își mai poate închipui, astăzi, cum ar arăta România fără Dobrogea.

Foto deshidere: peterlengyel.files.wordpress.com

2 comentarii

  1. Zub

    Nu poate fi luată în serios o analiză care se vrea complexă și doctă, dar care se trădează prin neînțelegerea unui aspect fundamental. Nu poate fi „anexat” decât un teritoriu esențial străin. Or, Dobrogea este un străvechi pământ românesc, spațiu de etnogeneză al poporului român, care a fost luată „cu sabia” de la Mircea și tot cu sabia a fost reluată în Războiul de Independență, reintrând în componența Statului Român într-un context internațional favorabil. Chiar dacă în epocă s-au folosit termeni precum anexare sau unire, analizele de azi trebuie să aleagă termenii adecvați în exprimarea realităților istorice, având percepția de ansamblu și beneficiul viziunii procesului istoric legic în totul său. Dobrogea a fost reluată, revenită, sau, cel mai aproape de adevăr, „reintegrată” Statului Român. Nu „unită/reunită”, pentru că nu a fost un proces plebiscitar, și în niciun caz nu „anexată/reanexată”, din rațiuni care păreau evidente.

  2. Nam Habar

    Excelent articol, felicitări!
    Dacă era o „analiză complexă și doctă”, probabil, nu-l parcurgeam cu bucurie. Îmi place și înverșunarea d-lui Zub, dar cred că este direcționată greșit. Aș vedea-o mai potrivită în cazurile flagrante de separatism și mistificare a istoriei naționale, din inima țării!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *