România are o relaţie cu Siria. Avem nevoie de ea?

Traian Băsescu și Bashar Al-Assad, alături de soții, cu ocazia vizitei în România, din 2010, a președintelui Siriei (foto: Ovidiu Micsik/Mediafax)

Ce face România cu reprezentanţele ei diplomatice deschise în state cu care, practic, nu mai există niciun fel de contacte? Rămăşiţe ale gândirii de politică externă din vremea lui Nicolae Ceauşescu, ambasadele de la Phenian (R.P.D. Coreeană) sau Harare (Zimbabwe) nu au, la prima vedere, niciun rost.

Ambasada României la Damasc a rămas deschisă şi în timpul războiului civil din Siria. În Orientul Mijlociu, România are relaţii istorice, strategice, cu singura democraţie a regiunii- Israel- şi cu două state arabe: Siria şi Egipt. Acestea trei sunt pilonii politicii externe româneşti de mai bine de şapte decenii în regiune. Relaţia cu Siria, deşi deloc perfectă, a reprezentat un model de colaborare pentru cele două state care au ales, de-a lungul timpului, modele diferite de dezvoltare şi parteneri strategici din tabere opuse.

Cum este relaţia dintre România şi Siria acum, când regimul de la Damasc nu mai are legături cu Uniunea Europeană şi cu principalele democraţii ale lumii? Câtă nevoie are Siria de România astăzi, când nu mai există relaţii comerciale, nici legături directe şi când baze militare ruseşti s-au deschis pe teritoriul ţării iar preşedintele Başar al-Assad este sprijinit de Iran? Ce face România cu relaţia ei cu Siria?

Este foarte greu de plasat începutul exact al unei relaţii între oameni şi lideri români şi sirieni. Cei mai romantici pornesc din vremurile Imperiului Roman, când soldaţi din Palmyra şi din alte regiuni ale Siriei de astăzi au venit în Dacia ocupată de împăratul Traian. Alţii au scris despre comerţul dintre micile porturi dunărene medievale, aflate în Imperiul Otoman, şi oraşele înfloritoare Alep şi Damasc, numele ultimului devenind în limba română un substantiv comun. Prin urmare, o legătură veche şi solidă. Sau, şi mai precis, la debutul secolului al XVIII-lea, când domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a donat comunităţii creştine din Alep prima tiparniţă din istorie cu litere arabe. Primul cotidian în limba română, „Albina românească”, publica încă în 1840 ample impresii de călătorie din Siria, pe atunci otomană. Relaţiile diplomatice moderne s-au stabilit de pe vremea când Siria era sub mandat francez. Un consulat onorific românesc a funcţionat la Alep din 1925 şi până în 1940: funcţionarii de acolo au asigurat o relaţie comercială excelentă, desfăşurată în special prin portul Constanţa, precum şi prezenţa diplomatică şi culturală într-o regiune încă puţin interesantă pentru majoritatea statelor lumii.

Cu alte cuvinte, România are cu Siria o relaţie la fel de veche şi solidă precum cele cu majoritatea aliaţilor strategici. Cu toate acestea, nu este vorba deloc despre o legătură simplă: cel mai adesea, după proclamarea independenţei Siriei (1946), cele două state au cunoscut poveşti furtunoase de iubire şi divorţuri de răsunet.

Siria nu a fost niciodată, după 1946, o democraţie, iar din punct de vedere extern a ales, de la bun început, tutela URSS, apoi a Federaţiei Ruse, într-o regiune în care competiţia cu SUA este acerbă. Un stat laic, unde Islamul nu a fost prezent în politică, cu importante comunităţi creştine şi alawite, având relaţii vechi şi strânse cu statele occidentale, Siria a dezvoltat după 1946 fie regimuri militare, fie, după 1963, sistemul partidului unic, acela al Partidului Baas Arab Socialist, condus de generalul Hafez al-Assad (1970- 2000) şi de fiul său, Başar. Niciodată după 1946 la Damasc nu s-au desfăşurat alegeri libere şi, în mai bine de şapte decenii de independenţă, nu a existat un transfer liber de putere, de la un lider de stat la celălalt. Mai mult, Siria a avut mereu atitudini belicoase faţă de vecinătatea imediată, participând la toate războaiele arabe împotriva Israelului, şi pierzându-le pe toate, şi ocupând Libanul vreme de trei decenii, până în 2005. Nici relaţiile cu ceilalţi vecini, spre exemplu Turcia, nu au fost amicale. Lipsa de reforme economice profunde şi de transparenţă decizională au aruncat Siria, înainte de războiul civil, pe ultimele locuri ale regiunii Orientului Mijlociu din punct de vedere al dezvoltării şi veniturilor pe locuitor: 2835 de dolari pe locuitor în 2011, faţă de 4370 de dolari în Iordania (ţară fără resurse de petrol şi gaze) şi 8750 de dolari în Liban. Contrabanda cu produse petroliere, asumată de o parte a clasei politice, a reprezentat şi motorul declanşării nemulţumirilor faţă de încercările timide de liberalizare a preţurilor. În 2010, din cei 5,5 miliarde dolari proveniţi din petrol, în economia siriană şi în buzunarele majorităţii locuitorilor ţării au ajuns foarte puţini.

Relaţiile diplomatice dintre România şi Siria s-au stabilit la 9 august 1955, dar abia în 1961 s-a deschis ambasada română din Damasc şi în 1965 cea siriană din Bucureşti. La jumătate de an după stabilirea relaţiilor diplomatice s-a semnat primul acord comercial bilateral, în ianuarie 1956, prin care România acorda un credit de 300.000 de dolari în mărfuri (utilaje, tractoare, instalaţii de foraj, produse chimice, hârtie). Războiul de şase zile din 1967, pe care Israelul l-a câştigat în faţa vecinilor arabi, a adus o modificare radicală de politică externă la Bucureşti: Nicolae Ceauşescu a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu Israel, aşa cum au făcut URSS şi celelalte state comuniste europene, şi a ridicat în 1969 legaţia de la Tel Aviv la nivel de ambasadă. Sirienii s-au supărat şi, în august 1969, au rupt relaţiile diplomatice cu România. Trei ani mai târziu, în octombrie 1972, noul lider de la Damasc, generalul Hafez al-Assad, a reluat legăturile cu România şi, vreme de două decenii, relaţiile dintre Bucureşti şi Damasc au fost extrem de intime. Partidele unice de la Bucureşti şi Damasc au construit un model de relaţie externă iar rămăşiţele acestei construcţii mai pot fi vizibile şi astăzi.

A fost şi şansa lui Hafez al-Assad că a ştiut să o pună pe Elena Ceauşescu la locul pe care aceasta şi-l dorea. Nicolae Ceuşescu era în căutarea unui stat care să îi ofere ieşirea la rezerve de petrol şi la spaţiul de dialog economic din lumea arabă şi a Orientului Mijlociu. Cu Iranul şahului Mohammed Reza Pahlavi relaţiile erau bune dar regimul de la Teheran era subordonat total SUA şi, după 1979, Republica Islamică a devenit ţinta unor severe sancţiuni internaţionale. Cu colonelul Moammar Gaddafi, şeful suprem al Libiei, s-a ivit posiblitatea colaborării la începutul anilor 1970: noua Jamahirie (republică arabă) era un stat insuficient dezvoltat, plin de rezerve petroliere şi dornic de investiţii. Doar că impetuosul colonel de la Tripoli nu era de acord cu prezenţa vreunei femei la negocierile politice şi economice iar acest lucru i l-a spus limpede liderului de la Bucureşti. A fost destul pentru ca România să coboare nivelul parteneriatui privilegiat cu Libia şi să se oprească asupra unei relaţii foarte bune cu inteligentul, politicosul şi afabilul Hafez al-Assad al Siriei.

Nicolae Ceaușescu. alături de fostul președinte al Siriei, Hafez al-Assad, pe Aeroportul Internațional din Damasc – 1972 (foto: www.syrianhistory.com)

Până în 1989, Ceauşescu a vizitat Siria de cinci ori, investiţiile româneşti au depăşit 100 de milioane de dolari (la nivelul anilor 1980) şi mai bine de 35.000 de sirieni şi-au format o carieră universitară (în special în domenii inginereşti şi medicale) în facultăţile din România. Peste 15.000 de românce s-au căsătorit cu sirieni şi au obţinut dubla cetăţenie iar relaţiile comerciale au rămas importante, chiar şi în condiţiile în care, în ultimii ani ai comunismului, România aproape că nu mai importa nimic. Comunităţile de sirieni şcoliţi în România şi de români stabiliţi în Siria, precum şi a sirienilor din România (apreciată astăzi la aproape 2000 de suflete) au căpătat importanţă în dimensionarea relaţiilor bilaterale şi nu puţine iniţiative la nivelul administraţiilor centrale sunt rodul acestor eforturi.

Rafinăria de la Banyas, fabrica de fosfaţi de la Homs, fabrica de ciment de la Sheikh Said, reţele electrice, de transport gaze, sute de clădiri publice (şcoli, dispensare, sedii administrative) şi peste 27.000 de hectare din bazinul Eufratului care au fost redate agriculturii sunt doar câteva dintre elementele infrastructurii Siriei realizate cu bani, tehnică şi consultanţă românească în perioada 1972- 1989.

După prăbuşirea comunismului în România, relaţiile cu Siria au intrat într-un con de umbră dar nu s-au stins. Politic şi diplomatic, nu au lipsit vizitele şi contactele la cel mai înalt nivel: ultimele datează dinaintea izbucnirii crizei războiului civil. În octombrie 2008, preşedintele Traian Băsescu a vizitat Damascul iar în noiembrie 2010, preşedintele Başar al-Assad a venit la Bucureşti. Conform unor dezvăluiri de presă, provenite de la Ambasada SUA la Bucureşti, preşedintele al-Assad ar fi dorit ca preşedintele Băsescu să intervină pe lângă guvernul israelian pentru deschiderea de negocieri directe între Damasc şi Ierusalim, cu sau fără precondiţii. Acest aspect denotă o intimitate foarte mare a relaţiilor bilaterale româno-siriene. Ultimul document bilateral româno-sirian semnat datează din noiembrie 2010 şi este un Tratat de extrădare între cetăţenii celor două state.

În 2008, înainte de izbucnirea crizei financiare mondiale şi a războiului civil din Siria, comerţul bilateral atingea aproape 200 de milioane de dolari. În 2016, aceste schimburi scăzuseră la 34 de milioane euro, majoritatea constând în animale vii şi cherestea.

Nici scandalurile publice legate de un personaj precum Omar Hayssam, nici rezerva tot mai mare a Uniunii Europene şi SUA faţă de regimul de la Damasc nu au afectat bazele solide ale relaţiei dintre România şi Siria. Dacă, după 1990 şi până la organizarea vizitei preşedintelui Băsescu la Damasc, Ambasada Siriei la Bucureşti a fost reprezentată la nivel mediocru, cu un titular însărcinat cu afaceri, de un deceniu există un ambasador, în persoana lui Walid Othman. Fost membru al Comitetului Central al Partidului Baas Arab Socialist, ambasadorul Othman este la prima misiune diplomatică, inaugurată în 2007, şi nu de puţine ori a fost contestat public. Presa a relatat că şeful misiunii diplomatice siriene este un fost general de armată, alawit (din comunitatea confesională a familiei al-Assad), socrul lui Rami Makluf, văr al preşedintelui Başar al-Assad, cel mai bogat om al Siriei. În plus, în mai 2012, ministrul de Externe Andrei Marga a cerut expulzarea ambasadorului, ca răspuns la represaliile armatei siriene asupra populaţiei civile în timpul războiului intern.

După declanşarea războiului civil în Siria, în 2011, şi intervenţia militară pe teritoriul ei, România a rămas singurul stat al Uniunii Europene şi NATO care nu a suspendat activitatea diplomatică a ambasadei de la Damasc. Ambasadorul SUA la NATO, Douglas Lute, confirma într-un interviu acordat în toamna anului 2015 importanţa acestui demers: „România poate constitui un pivot important în negocierea soluţiilor politice datorită relaţiilor diplomatice pe care le are cu Damascul, fiind una dintre puţinele ţări care au păstrat de-a lungul timpului relaţia cu autorităţile siriene. (…) Politica din Siria, de altfel foarte complicată, va avea nevoie de ajutorul ţărilor care sunt încă active acolo”. Iar ambasadorul sirian la Bucureşti, Walid Othman, într-un amplu comentariu acordat revistei „Geopolitica” în toamna anului 2017, releva că „România a oferit permanent asigurări în ceea ce priveşte respectarea principiului suveranităţii statului sirian pe tot teritoriul sirian, cu păstrarea unităţii teritoriale şi a populaţiei. România şi-a păstrat cu fermitate şi constanţă aceste poziţii de la începutul evenimentelor din 2011 şi până în prezent, inclusiv prin păstrarea ambasadelor – cea română în Siria şi cea siriană în România – care nu au fost închise nicio zi. Siria şi poporul sirian nu vor uita poziţia României. Sirienii poartă o deosebită apreciere pentru acest lucru, la fel şi conducerea ţării, iar România va avea prioritate în privinţa reconstrucţiei Siriei după încetarea crizei”.

De asemenea, Siria are deschis, din anul 2007, un Consulat Onorific la Constanța, în timp ce pe teritoriul sirian există două Consulate Onorifice ale României: la Alep și Lattakia.

Impunerea de sancţiuni internaţionale la adresa Siriei au redus semnificativ limitele de acţiune ale României la Damasc. Despre relaţii comerciale directe între Bucureşti şi Damasc nu mai poate fi vorba, vizitele oficiale au fost anulate, contactele instituţionale sunt extrem de precare şi reduse ca nivel de reprezentare. Intrarea Rusiei ca actor principal în războiul civil sirian nu ar putea decât să sporească distanţa dintre România şi Siria, relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova fiind, de ani buni, simple ceremoniale.

Din 2011, pierderile interne siriene sunt estimate la aproape 300 de miliarde de euro. Dar nu doar economia va avea nevoie de reparaţii ci şi ţara, în ansamblul ei. Războiul încă nu s-a încheiat dar există câţiva pretendenţi redutabili la Damasc sau în aşteptare pentru a reconstrui instituţional şi economic Siria: Rusia şi Iran, favoritele preşedintelui Başar al-Assad, Turcia, SUA, Arabia Saudită, state din Uniunea Europeană. Noul model de stat va trebui să respecte memoria tragediei fără precedent prin care a trecut ţara: o societate laică, deschisă, un regim politic diferit faţă de dictaturile nesfârşite care se perindă de peste şapte decenii, o economie conectată la circuitul mondial şi din care să fie eliminate presiunile politice şi factorii majori de corupţie. Viitorul politic al Siriei nu poate avea modelul Republicii Islamice din Iran şi nici al Republicii lui Putin din Rusia din simplul motiv că, după costuri însumând milioane de morţi, răniţi, dispăruţi şi refugiaţi, este puţin probabil ca Teheranul sau Moscova să cucerească idealurile unui stat ruinat.

Şi unde poate sta România în această harababură siriană? Desigur, reconstrucţia ţării poate beneficia şi de aport românesc, dacă vom avea ce oferi. Experienţa tranziţiei de la dictatură la o societate deschisă este, de asemenea, de luat în calcul. Dar relaţia româno-siriană nu trebuie judecată doar prin prisma valorilor economice sau politice: prin vechimea şi soliditatea ei, ea este un parteneriat serios şi extrem de important. Noua relaţie dintre Bucureşti şi Damasc va putea lua în calcul rezervele imense ale trecutului dar trebuie să impună pentru viitor şi standarde ocolite de aproape trei decenii de post-comunism românesc: eliminarea turbulenţelor juridice şi penale din legăturile comerciale şi chiar de stat, sprijin bilateral în arhitecturile regionale ale Orientului Mijlociu şi Europei de Est, colaborare metodică şi înţeleaptă în înţelegerea vecinătăţii imediate. Şi aici este vorba, desigur, în special despre Israel, respectiv Rusia.

Ambasada românească de la Damasc, rămasă deschisă în vremea unui război civil devastator şi fără precedent chiar şi în Orientul Mijlociu, este poarta de intrare în noua Sirie. Viitorul ţine, însă, de înţelepciunea, încrederea şi modelele asumate de români şi sirieni.

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.