„Români nemernici și fasciști” și „Ruși sălbatici”. Este nevoie de relații între România și Rusia?

Regina Maria și Vladimir Ilici Lenin

Circulă o poveste, pe care nu prea o poţi verifica, potrivit căreia aproape fiecare copil al Uniunii Sovietice, după al Doilea Război Mondial, a fost conceput într-un pat importat din România. Desigur, nu e prea mult pentru evaluarea relaţiilor româno- ruse dar nici nu este partea goală a paharului. Astăzi, România şi Rusia se află la cel mai jos nivel al relaţiilor bilaterale din ultima jumătate de secol.

Rusia este a doua ţară, după defuncta Austro-Ungarie, care a stabilit relaţii cu România, după proclamarea şi recunoaşterea internaţională a Independenţei. Adică, la 27 septembrie/15 octombrie 1878. De atunci, nu a mai fost dragoste niciodată între România şi Rusia chiar dacă, nu de puţine ori, cele două foste vecine au făcut parte din aceleaşi tabere ideologice şi militare.

În Primul Război Mondial, Imperiul Rus muribund a acceptat să trimită trupele sale în Dobrogea şi în Moldova pentru a lupta alături de armata română. În al Doilea Război Mondial, trupele române au intrat pe teritoriul U.R.S.S., ajungând până la Cotul Donului, Stalingrad şi în Caucaz. Drept urmare, la Bucureşti, Armata Roşie, după ce a ocupat rapid întreaga ţară, a instaurat comunismul. Patru decenii, România şi U.R.S.S. au împărţit acelaşi pat conjugal al dictaturii totalitare dar nu puţine au fost flirturile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu cu inamicii Kremlinului, de ar fi de amintit doar S.U.A. şi R.P. Chineză. După prăbuşirea oficială a comunismului la Bucureşti a început şi declinul ireversibil al relaţiei dintre România şi Rusia. Dacă în 1990 exportul românesc pe piaţa sovietică însuma peste 1,5 miliarde dolari, peste un deceniu abia mai atingea 50 de milioane. Iar astăzi, conform declaraţiilor ambasadorului Valeri Kuzmin, schimburile comerciale bilaterale ajung la 3 miliarde dolari. Un nivel extrem de modest, prin comparaţie cu relaţiile Bucureştilor cu Bulgaria (peste 4 miliarde de dolari anual) sau cu Turcia (peste 7 miliarde de dolari anual). Ca un amănunt fundamental: România este singura ţară din jumătatea răsăriteană a Europei care nu are nevoie nici de gazul rusesc, nici de petrolul Siberian, nici de resursele energetice venite din Răsărit.

Prin urmare, este nevoie de o relaţie comercială între România şi Rusia? Şi dacă da, ce ar cuprinde?

Din punct de vedere politic, relaţiile dintre România şi Rusia nu sunt bune astăzi şi nici nu au fost, după 1878, vreodată. Cât valorează ele acum, o spune chiar vice prim-ministrul rus, Dmitri Rogozin, după ce autorităţile de la Bucureşti i-au refuzat survolul, pentru a ateriza la Chişinău: “aşteptaţi-vă la un răspuns, ticăloşilor!” Iar ministrul adjunct de Externe al Rusiei scria, într-un comunicat oficial, că România este o simplă “marionetă” a S.U.A. Oficialul rus are interdicţie de intrare în toate statele Uniunii Europene, în S.U.A. şi Canada iar acest lucru este limpede la Kremlin. Ministrul de Externe Teodor Meleşcanu vorbeşte chiar despre o intenţie declarată a Moscovei de a “crea un diferend” între România şi Rusia, altul într-o listă lungă, inclusiv cu probleme istorice. Scandalul media exercitat de Dmitri Rogozin, unul dintre cei mai vocali bufoni ai lui Vladimir Putin, ascunde lucruri mult mai importante, şi nu atât pentru urechile de la Bucureşti cât pentru decidenţii de la Washington, cel mai important apărător al României în momentul de faţă. Instalarea de tehnică militară şi trupe în aşa- numitul District de Sud este o decizie a Kremlinului care priveşte direct şi securitatea României. La fel, manevrele militare organizate de Rusia şi Belarus la frontierele răsăritene ale N.A.T.O. sunt cele mai mari şi mai importante din ultimele trei decenii. Şi nu mulţi analişti sunt contrariaţi: aceste trupe ruseşti vor mai pleca de la graniţă?

România a fost ultimul stat din lume care a semnat, în aprilie 1991, un tratat politic de bază cu U.R.S.S. Atunci s-a consemnat şi prima dintre cele trei vizite oficiale la nivel înalt ale unui şef de stat român la Kremlin. I-au mai urmat alte două: în 2003, a preşedintelui Ion Iliescu, şi în 2005 a preşedintelui Traian Băsescu. Niciun preşedinte al Federaţiei Ruse nu a vizitat oficial România, singura sosire a lui Vladimir Putin la Bucureşti fiind în aprilie 2008, la reuniunea la nivel înalt a N.A.T.O. Prin urmare o relaţie extrem de precară, lipsită de încredere şi de voinţă de dezvoltare. Drept argument ar mai trebui adus că ultima întâlnire la nivel ministerial între cele două state s-a petrecut în iulie 2013, când ministrul de Externe Titus Corlăţean a vizitat Moscova. De atunci, între cele două state a survenit un zdravăn îngheţ politic: România nu a recunoscut anexarea peninsulei Crimeea, Rusia a condamnat instalarea sistemului de la Deveselu, România a dezvoltat relaţiile cu noua putere pro-europeană şi rusofobă de la Kiev, Rusia a acuzat intenţia oficialilor de la Bucureşti de a cumpăra rachete americane Patriot, semn al unei relaţii intime cu S.U.A. Ambasadorul rus în România, Valeri Kuzmin, a spus-o recent, răspicat, în legătură cu acest ultim aspect: “este un risc potenţial pe care nu îl putem ignora. Fie că vă place sau nu”. Iar reacţia Kremlinului este pe măsura relaţiilor bilaterale insignifiante: porcii din România, vii, tranşaţi sau în conservă, au fost interzişi pe piaţa rusă.

Sunt extrem de multe lucruri neplăcute în relaţiile bilaterale româno- ruse şi care rămân în picioare, unele emoţional, în ciuda invitaţiilor permanente la pragmatismul schimburilor comerciale. România a adunat, istoric, importante complexe de nemulţumire, stratificate zdravăn în gândirea politică şi publică în decursul unui secol. Unul dintre impedimentele cele mai importante este de natură teritorială: Basarabia, adică o parte a actualei Republici Moldova. La 27 martie 1918 parlamentul provizoriu al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) a votat unirea cu Regatul României. La 28 iunie 1940, Armata Roşie a ocupat teritoriul dintre Prut şi Nistru şi a proclamat acolo o republică socialistă sovietică. Eforturile comuniştilor de la Kremlin, începând cu 1924, apoi ale puterii de după 1990, ale Federaţiei Ruse, de a dovedi ştiinţific, politic şi diplomatic existenţa unei identităţi “moldoveneşti”, diferite de cea română, au fost şi sunt ridicole şi au, cel mult, un substrat ideologic. Partea rusă nu a acceptat să arunce la coşul de gunoi Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop- Molotov, din 23 august 1939, prin care Stalin, cu înţelegerea lui Hitler, a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

La fel de istoric este şi dosarul tezaurului românesc refugiat la Moscova în toamna anului 1916 şi rămas acolo. Valoarea lui, dincolo de cea materială, care este legendară dar nu fabuloasă, are o importantă conotaţie simbolică. Repercusiunile emoţionale sunt, în acest caz, chiar mai puternice decât cele referitoare la Basarabia.

În fine, instaurarea comunismului, ororile regimului totalitar, ocupaţia sovietică a României şi jefuirea ţării de vieţi omeneşti şi bunuri materiale nu pot aduce pasive pozitive în relaţia bilaterală. Rusofobia românească nu ţine de calificativele acordate de Dmitri Rogozin sau de vreun alt oficial al Kremlinului: este un dat istoric, cu o valoare culturală, socială şi politică impresionantă. Mai precis, imaginea rusului rău şi primitiv.

România şi U.R.S.S. nu au avut relaţii diplomatice între 1918- 1934 şi, potrivit oricărei evaluări, nu s-a produs niciun fel de efect iremediabil în dialogul ulterior dintre ele. Obsesia sovietică a “cetăţii asediate”, a inamicului de pretutindeni, şi dorinţa românească de securitate, asumată în special de Occident, au mers în paralel un deceniu şi jumătate, deşi împărţeam atunci o frontieră comună, pe Nistru.

Prin urmare, este nevoie de o relaţie politică, diplomatică, între România şi Rusia?

Rusia îşi aduce mereu aminte de campania militară românească din 1941- 1944 împotriva U.R.S.S. Istoric, această campanie vine după anexarea de teritorii româneşti, în 1940. Această acţiune comandată de regimul lui Ion Antonescu, dovedită o eroare, a fost plătită de România cu o ocupaţie sovietică efectivă, între 1944 şi 1958, şi cu un regim totalitar comunist până la sfârşitul anului 1989. Ieşirea târzie a României din zona de influenţă sovietică şi aderarea la Uniunea Europeană (2007) dar mai ales N.A.T.O. (2004) au îngheţat mai mult ca oricând în ultimele decenii relaţiile bilaterale. Imaginea românilor “fascişti”, oportunişti, în definitiv nişte “javre”, cum s-a exprimat explicit recent Dmitri Rogozin este bine conturată în spaţiul public şi politic rus. Instalarea bazelor militare americane şi relaţia din ce în ce mai apropiată dintre Bucureşti şi Washington nu este o realitate confortabilă la Kremlin, chiar dacă România este percepută drept nimic în plus faţă de o simplă bază de antrenament sau de depozitare a unor arsenale menite să controleze regiunea din jurul Mării Negre şi frontiera răsăriteană a N.A.T.O.

Încrederea tot mai mare a decidenţilor americani în guvernele de la Bucureşti pare de neînţeles la prima vedere. La fel, relaţia din ce în ce mai calmă a instituţiilor de la Bruxelles cu decidenţii români. Cine are curiozitatea să urmărească, însă, evoluţia României în ultimul sfert de secol va avea destule argumente: o dezvoltare economică sănătoasă, deşi nu la nivelul statelor occidentale, investiţii străine masive, reforme structurale şi instituţionale (care au separat definitiv România de vecinătăţile geopolitice din Răsărit, precum Belarus, Ucraina, Rusia), asumarea unei politici externe coerente (participare militară în Irak şi Afganistan, poziţii comune cu ale U.E. şi S.U.A. în organismele internaţionale), recunoaşterea unei mari metehne sociale- corupţia- şi eforturi în combaterea ei la nivel înalt. Distanţa dintre România şi Rusia este, din aceste punct de vedere, din ce în ce mai mare.

Şi atunci, este nevoie de relaţii bilaterale între România şi Rusia?

Oricât ar contraveni emoţiei generale, da. România şi Rusia au nevoie de o relaţie.

Nu pentru a cumpăra reciproc mobilă şi petrol ci, în primul rând, pentru a rezolva, cu curaj, decenţă şi onestitate, un trecut care nu a cunoscut vreodată nici iubire, nici încredere reciprocă. A umple rusofobia românească şi dispreţul rusesc faţă de vasalii români cu export şi import de produse ar fi, poate, o eroare la fel de mare precum aceea a veşnicelor anexiuni teritoriale (în 1878, sudul Basarabiei, în 1940 şi 1944 Basarabia, nordul Bucovinei şi Herţa, în 1948, insula Şerpilor). Nu îţi alegi aproape niciodată vecinii iar spaţiul geopolitic în care convieţuiesc România şi Rusia nu poate fi modificat. Nici măcar despre respect reciproc, până la urmă, nu ar fi vorba: opiniile generalizate despre cele două popoare nu pot fi schimbate prin intermediul centrelor culturale sau al mass- media. Este, însă, vremea unor deconturi ale datoriilor istorice. Republica Moldova, aşa cum a apărut ea după destrămarea U.R.S.S., este un stat independent şi nu are deloc valoarea internaţională a Abhaziei sau Osetiei de Sud. Iar identitatea românească a cetăţenilor dintre Prut şi Nistru este, oricum ai scrie lingvistică şi istorie, aceeaşi.

În acelaşi timp, România a ales să fie apărată de Occident. A făcut acest lucru de câte ori a existat suveranitate şi independenţă la Bucureşti: în 1883, în 1918, după 1990. Valoarea europeană a modelelor politice, culturale şi sociale româneşti poate fi obiect de ironie la Moscova dar voinţa politică a românilor este suverană. Ce ar face România cu un angajament rusesc de securitate sau de dezvoltare economică? Cine ar crede în aceste promisiuni? Simpla propagandă americană, invocată de Kremlin, nu este îndeajuns pentru a explica rusofobia românească.

Prin urmare, ecuaţia este simplă: recunoaşterea erorilor trecutului, repararea urgentă a lor, apoi schimbul comercial cu petrol, conserve de carne de porc şi mobilă. Relaţia dintre România şi Rusia, abia după aceea, poate fi cuantificată politic, diplomatic, militar.

Aşa că, deocamdată, da. Este nevoie de o relaţie.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *