Revoluția tăcută din Islam

Rugăciune în timpul pelerinajului la Mecca, Arabia Saudită (foto: www.en.dailypakistan.com.pk)

Chiar dacă este greu de crezut, Congresul SUA se ocupă, de ceva timp, de revizuirea exegezelor Coranului şi, îndeosebi, a rigorilor radicale islamice wahabbite, aplicate în Arabia Saudită.

Conform unui proiect de lege depus de senatorul Ted Poe, şi aprobat de forurile religioase de la Riad şi de regele Salman, Departamentul de Stat al SUA va urmări, zece ani la rând, reforma socială şi religioasă a regatului.

La schimb, dar doar dacă priveşti fără nuanţe, la Washington prinţul moştenitor Mohammed bin Salman, într-o engleză fără cusur, a mai adăugat vreo 200 de miliarde de dolari la suma contractelor semnate de Donald Trump în mai 2017, de aproape 400 de miliarde. Iar telespectatorii americani ai popularului canal de televiziune CBS au ascultat cum tânărul prinţ îl compară pe ayatollahul Ali Khamenei, autocratul Republicii Islamice Iran, cu un „Hitler al Orientului Mijlociu”.

Desigur, acestea nu compun încă o revoluţie în Islam.

În momentul de faţă, Arabia Saudită este cel mai vast şantier ideologic al lumii. Arhitectul şef este prinţul moştenitor Mohammed bin Salman iar consultanţii strategici sunt SUA şi Israel. Peste o generaţie, poate şi mai puţin, Islamul are şansa să arate fundamental diferit. Asta şi pentru că, astăzi, 70% din populaţia de peste 33 de milioane de locuitori a Arabiei Saudite are sub 30 de ani. Iar aceşti tineri, ca oriunde pe planetă, caută soluţii pentru viitor mai degrabă în stilul occidental şi mai puţin în restricţiile impuse de mollahi.

Cum se poate moderniza autoritarismul medieval din Arabia Saudită?

Regimul islamic din Iran este de părere că acest lucru este imposibil. Dictatura teocrată şiită de la Teheran, care stăpâneşte peste o ţară care a cunoscut, până în 1979, o societate cu femei cu fuste scurte şi tineri la concerte de muzică rock, este rivalul militar, geopolitic şi ideologic al Arabiei Saudite în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Într-un amplu comentariu tipărit la mijlocul lunii martie 2018 în oficiosul regimului de la Teheran, înainte de sosirea prinţului moştenitor Mohammad bin Salman la Washington, erau exprimate nu doar îndoieli semnificative ci şi ameninţări străvezii: „Procesul de reformare a Arabiei Saudite este condus de neexperimentatul prinţ moştenitor şi are în faţă serioase bariere interne. Reformele rapide într-un stat cu o societate atât de tradiţională şi conservatoare precum cea din Arabia Saudită vor avea mai multe rezultate negative decât pozitive. Autorităţile de la Riad cred că vor fi capabile să se confrunte cu Republica Islamică Iran prin alianţa lor cu puterile occidentale, în special cu Marea Britanie şi SUA. Dar ele vor ajunge să constate că puterile occidentale nu au decât interese proprii în regiune şi, când vor constata acest lucru, nu va rămâne nimic altceva decât frustrare şi disperare”.

Prinţul moştenitor Mohammed bin Salman vede diferit: reforma unuia dintre cele mai tiranice regimuri din lume, cel din Arabia Saudită, este posibilă. Motivaţia fundamentală este aceea a revenirii la un Islam moderat, capabil de dialog, acel Islam dinainte de revoluţia teocrată din Iran, din 1979, care a răsturnat pe şahul Mohammed Reza Pahlavi, a abolit monarhia şi a adus la putere pe ayatollahii supremi. Cum curăţenia nu poate începe decât în propria casă, prinţul a cerut şi a obţinut sprijinul Casei Regale a Marii Britanii în a propune reguli clare de succesiune în familia domnitoare saudită, compusă din mii de prinţi, cu avantaje materiale şi administrative discreţionare, chiar şi într-o ţară lipsită de Constituţie, Parlament, partide politice şi libertăţi civile. Iar cea mai radicală măsură a fost aceea a obligativităţii achitării facturilor la electricitate, apă şi telefonie de către toţi uitilizatorii familiei al Saud.

„Corupţia este un cancer iar pentru extirpare trebuie o procedură totală”, mărturisea moştenitorul regatului în presa americană la mijlocul lunii martie.

Cine va câştiga în disputa ideologică dintre Arabia Saudită şi Iran şi ce fel de Islam va fi acela din secolul XXI?

Ministrul saudit de Externe, Adel al-Jubeir, evidenţia în conferinţa de presă de la Casa Albă, din 20 martie, că „sunt două viziuni antagoniste: cea a luminii şi cea a tenebrelor, ultima întreţinută de Iran. Iar lumina va triumfa întotdeauna asupra întunericului”. Scepticii atrag serios atenţia că reformele anunţate la Riad sunt mai degrabă o foarte bună campanie de imagine după înfrângerile geopolitice dezastruoase ale Arabiei Saudite în războiul civil din Yemen, în efortul de a izola liberalul emirat al Qatarului sau în eforturile de a obţine întâietatea în Siria, Liban, Irak.

Campania anticorupţie declanşată în ultimele luni în Arabia Saudită nu este doar o lovitură de imagine. Zeci de prinţi şi oameni de afaceri au fost trimişi în judecată iar sumele retrocedate bugetului de stat au depăşit, la sfârşitul anului trecut, peste 100 miliarde dolari.

Poate că nu pare dar sunt două evidenţe: nu mai este mult până când omenirea va depăşi epoca petrolului în dezvoltarea tehnologică şi economică şi, după opt decenii de supremaţie mondială absolută asupra ţiţeiului, Arabia Saudită are un Produs Intern Brut pe locuitor inferior celui din SUA sau Marea Britanie iar economia nu are niciun fel de alte debuşee în afară de extracţia şi rafinarea materiei prime. Prinţul Mohammed bin Salman a propus Viziunea 2030, un proiect care să decupleze Arabia Saudită de petrol şi să o pregătească pentru anii în care va rămâne, ca resursă eternă, deşertul singur. Investiţii masive în turism, tehnologie, educaţie, infrastructură, de mai multe mii de miliarde de dolari sunt preconizate în următorul deceniu. În 2020, peste doi ani, veniturile din afara domeniului petrolier sunt estimate la peste 140 de miliarde de dolari, cu aproape jumătate de milion de noi locuri de muncă. În plus, aceste investiţii ar trebui să atragă forţă de muncă saudită şi educată: până astăzi, cetăţenii regatului au dreptul de a nu munci niciodată dar au obligaţia de a beneficia de toate avantajele sociale generoase posibile.

Zecile de milioane de tineri din Arabia Saudită, propune Mohammed bin Salman, ar putea lăsa deoparte Coranul şi ar putea îmbrăţişa o carieră profesională.

Proiectul economic este dublat de o revitalizare a alianţelor geopolitice saudite iar, aici, Riadul, este ajutat de SUA şi Israel. Singurii parteneri arabi ai Washingtonului şi Ierusalimului, Egipt şi Iordania, au fost cooptaţi în planul de dezvoltare a unei platforme tehnologice şi a unor staţiuni turistice. Valoarea investiţiilor saudite: 10 miliarde de dolari. Pentru Arabia Saudită, o nimica toată. Pentru Egipt şi Iordania, una dintre cele mai bune afaceri din ultimii ani.

O modernizare nu poate avea nici un fel de rezultate fără transparenţă decizională şi anularea controlului clanurilor de familie şi politice asupra resurselor statului. Cea mai mare companie petrolieră a Arabiei Saudite, ARAMCO, un colos mondial, este listată la bursa de pe Wall Street, din New York, din 26 martie. Decizia istorică va avea consecinţe nebănuite asupra evoluţiilor interne saudite dar şi asupra pieţei de energie. Şi, ceea ce nu se spune dar se ştie: din banii obţinuţi pe petrol, va fi din ce în ce mai greu ca Arabia Saudită să finanţeze terorism şi grupări militare teroriste. Modelul statelor americane California şi Texas, care îmbină exploatarea inteligentă a resurselor materiale şi a inteligenţei şi muncii umane, pare să îl fi cucerit pe prinţul Mohammad bin Salman până într-acolo încât, recent, presa din Maroc avansa supoziţia că înspre acolo s-ar îndrepta proiectul Vision 2030.

Nici femeile Arabiei Saudite nu vor mai fi la fel.

Până acum, ele reprezentau o simplă anexă a unui bărbat din familie. De câteva luni, femeile saudite se pot urca la volanul unui automobil. Agenţia oficială de presă a regatului, SPA, anunţa recent că Ministerul Culturii şi Informaţiilor a decis deschiderea până în 2030 a 350 de săli de cinema, primele chiar în anul acesta. În zilele noastre, în Arabia Saudită nu pot rula oficial filme produse în state neislamice iar vizionarea lor este interzisă adolescentelor şi femeilor măritate. Şeicul Mohammed al Issa, preşedintele saudit al Ligii Lumii Musulmane şi principalul aliat al moştenitorului tronului, susţinea la începutul acestui an că „nu este important” ca femeile să fie înfăşate în pelerinele negre (abaya) şi nici să-şi acopere complet faţa, cu niqab.

Iar prinţul moştenitor însuşi stupefia recent întregul Islam când, în „New York Times”, atrăgea atenţia că „nu există diferenţe între bărbaţi şi femei. Femeile sunt fiinţe umane”.

Se aliniază Islamul la modernitate?

Da, deşi este greu de crezut iar modificările sunt minore faţă de aşteptări.

Această schimbare priveşte şi modificarea raţională, dar fundamentală, de forţe în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Dictatura teocratică din Iran şi terorismul islamic au fost desemnate de Arabia Saudită drept pericolele fundamentale ale suveranităţii şi primatului religios ale regatului. Trecutul apropiat, când interese saudite finanţau atentate – precum cele din SUA, din septembire 2001 – sau fundaţii religioase primitive, cu menirea de a ucide cetăţeni pe străzile Europei, s-ar dori a fi uitat.

Prinţul moştenitor Mohammed bin Salman a găsit de cuviinţă ca, în timpul primei sale vizite oficiale în străinătate, să se roage în catedrala creştină coptă „Sf. Marcu” din Cairo, acolo unde, de Crăciunul anului 2016, au fost masacraţi oameni nevinovaţi la slujbă. Ca oriunde în Orientul Mijlociu, unde mii şi mii de creştini au fost ucişi fără milă în ultimii ani. La începutul acestui an, Islamul a mai înregistrat o premieră politică: liderul Ligii Lumii Musulmane, sauditul Mohammed al Issa, aflat în vizită în SUA, a trimis directorului Muzeului Holocaustului din Washington o scrisoare în care îşi exprima compasiunea pentru milioanele de evrei morţi în lagărele de exterminare, menţionând că este vorba despre „una dintre cele mai mari atrocităţi din istorie”. În momentul de faţă, existenţa Statului Israel este vehement contestată de toate statele arabe, mai puţin Egipt şi Iordania.

Iar sprijinul saudit pentru decizia preşedintelui SUA, Donald Trump, de a muta reşedinţa ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim, favorizând explicit întărirea poziţiei geopolitice a Israelului, este de notorietate. În chiar Ziua Independenţei Statului Israel (Yom Ha’Atzmaut), proclamată la 14 mai 1948, – Nakba (catastrofă) pentru arabi – reprezentanţa diplomatică americană se va afla oficial în cartierul Armona din capitala ţării.

„Ierusalimul este un teritoriu ocupat iar el va fi iudaizat. Legăturile dintre iudaism şi Ierusalim contravin legitimităţii internaţionale” susţine Saeb Erekat, secretarul general al Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, principalul negociator de pace. „Israelienii şi palestinienii trebuie să facă compromisuri semnificative” scria în februarie 2017 Boaz Bismuth, redactorul şef al cotidianului cu cel mai mare tiraj din Israel, „Israel Hayom”.

Ceva mai moderat decât decizia luată de ministrul israelian al Educaţiei, Naftali Bennett, de a interzice un roman scris de Dorit Rabinyan în 2014 din programa şcolară de stat doar pentru că evocă o banală pasiune amoroasă între o traducătoare evreică şi un artist palestinian. „Dacă palestinienii nu vor reveni la masa negocierilor, nu va fi pace”, îi spunea direct, tot atunci, preşedintele Donald Trump şefului guvernului de la Ierusalim. Iar acesta din urmă, Benjamin Netanyahu, în faţa a zeci de reprezentanţi ai presei, la Casa Albă, compara recunoaşterea de către Administraţia Trump a Ierusalimului drept capitală a Israelului cu eliberarea evreilor din Babilon de către Cirus cel Mare, cu Declaraţia Balfour (din 1917, care anunţa constituirea Căminului Naţional Evreiesc în Palestina) şi cu recunoaşterea Statului Israel, în 1948, de către preşedintele SUA, Harry Truman.

Arabia Saudită, care nu a participat niciodată la un război al vecinilor arabi la adresa Israelului, este, în această ecuaţie explozivă, alături de SUA şi Israel.

Prinţul moştenitor Mohammed bin Salman a detaliat preşedintelui Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas, un plan de constituire a unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza, cu o capitală la Abu Dis, pe care saudiţii se oferă să o construiască la cheie.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere geopolitic şi religios, lucrurile s-ar simplifica: Israelul ar păstra definitiv Ierusalimul iar lumea musulmană ar menţine un singur loc sfânt de pelerinaj, la Mecca, în Arabia Saudită. Concurenţa confesională între palestinieni şi saudiţi, între Ierusalim şi Mecca, nu ar mai fi valabilă iar Israelul ar fi un aliat redutabil în bătălia cu Iranul. Chiar dacă, acum, inclusiv voci moderate, precum cele din Iordania, sunt foarte critice în legătură cu abandonarea cauzei Ierusalimului de către lumea arabă. Regele Abdallah al II-lea al Iordaniei a cerut repetat şi insistent să nu se depăşească „o linie roşie” între Israel şi palestinieni în vreme ce oficiosul de limbă engleză de la Amman, „Jordan Times”, scria la 31 ianuarie în coloanele editorialului său că „un stat liber, independent şi suveran palestinian trebuie să aibă capitala la Ierusalim: aşa este legal, pentru că este un oraş ocupat, aşa se cuvine pentru că este un loc sfânt pentru musulmani şi creştini”.

În tot acest timp, rumori media şi politice din lumea arabă vorbesc tot mai răspicat despre faptul că Arabia Saudită, prinţul Mohammed bin Salman în persoană, au o ofertă de nerefuzat: bani, bani mulţi pentru statele arabe care vor recunoaşte Israelul şi capitala lui, Ierusalim. La schimb cu pace, contracte şi retragerea definitivă a coloniilor evreieşti din Cisiordania.

În ceea ce mass-media a desemnat drept „a shopping trip for war” în vizita de două săptămâni a prinţului moştenitor Mohammed bin Salman în SUA, în obţinerea de bunăvoinţă, contracte şi sprijin împotriva Iranului, mai trebuie spus că parteneriatul dintre cea mai mare democraţie a lumii şi una dintre cele mai nereformate şi lipsite de drepturi state de pe glob, SUA şi Arabia Saudită, a ajuns la o vârstă venerabilă: aproape 75 de ani fără nici un divorţ.

În februarie 1945, preşedintele Franklin Delano Roosevelt şi regele Abdul Aziz al Saud al Arabiei Saudite au bătut palma în încheierea uneia dintre cele mai longevive şi de succes alianţe ale lumii: cea dintre Washington şi Riad. America sprijinise familia al-Saud încă din anii 1930, când bazele tânărului stat erau puternic lovite de interesele neobosite regionale ale Marii Britanii. Iar, în 1940, Arabia Saudită a intrat în războiul mondial împotriva Axei din fidelitate pentru America. La 19 octombrie 1940, patru modeste avioane militare italiene au decolat de pe una dintre insulele greceşti, cu intenţia de a lovi rafinăria britanică din Bahrein. Au greşit ţinta şi au bombardat instalaţiile petroliere americane de la Dhahram, din Arabia Saudită. Deşi dictatorul fascist Benito Mussolini a cerut scuze imediat regelui Abdul Aziz iar F.D. Roosevelt nu a găsit că este un eveniment important, Arabia Saudită a declarat război imediat Germaniei naziste şi Italiei fasciste.

Administraţia Donald Trump este cea mai favorabilă Arabiei Saudite în cele mai bine de opt decenii de relaţii bilaterale. Iar acest lucru s-a dorit să fie insistent arătat în public: regele Salman a fost primul şef de stat din lume care l-a felicitat pe noul preşedinte după victoria în alegeri iar Donald Trump a făcut prima vizită oficială în străinătate nu în Europa sau Canada, aşa cum era tradiţia, ci în Arabia Saudită şi Israel, aşa cum trebuie să ne obişnuim.

Excursia pentru cumpărături de război pe care prinţul Mohammed bin Salman a efectuat-o în SUA în a doua jumătate a lunii martie este relevantă nu doar pentru angajamentul total în reformarea Islamului politic şi cotidian şi pentru dimensionarea alianţei dintre Riad, Washington şi Ierusalim. Donald Trump şi moştenitorul saudit tocmai au anunţat că se profilează un alt pol nuclear în Orientul Mijlociu. Arabia Saudită a cerut sprijin pentru construirea a 16 reactoare nucleare în următorii 25 de ani, care să o ajute să elimine dependenţa de energia produsă de petrol, iar locatarul de la Casa Albă a obţinut imediat acordul prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu. „Dacă SUA nu vor ajuta Arabia Saudită în programul nuclear – a argumentat Trump – o vor face alţii”. Iar coşmarul programului nuclear iranian este suficient pentru Israel. Dacă Iranul va deţine bomba nucleară – i-a completat Mohammed bin Salman pe Trump şi Netanyahu – „Arabia Saudită va urma acest drum cât mai rapid cu putinţă”.

Există premise rezonabile să credem că a început o revoluţie ideologică, tăcută, în interiorul Islamului. Nu doar cutume religioase sunt vizate pentru a fi schimbate ci şi reguli politice, juridice, de viziune administrativă. Expulzarea Islamului radical, a terorismului şi atacurilor primitive la adresa Occidentului, creştinilor şi Israelului sunt teme ale noului discurs oficial saudit.

Dezvoltarea monarhiilor petroliere a atins de mai multă vreme vârful pe care îl poate da exploatarea şi exportul aurului negru. Şi, tot de ceva vreme, viitorul lumii arabe, legată strict de petrol, nu sună bine. Decenii de îmbogăţire intempestivă şi fastuoasă au dus la apariţia şi menţinerea unor regimuri politice corupte, discreţionare, lipsite de deschidere. Economiile au subvenţionat liniştea socială iar sărăcia, chiar dacă pusă sub preş de sclipiciul zgârie-norilor şi automobilelor de lux din oraşele arabe, bate la uşă. Tehnologia modernă, ştiinţa, educaţia, infrastructura medicală, cultura, egalitatea în societate sunt elemente care au lipsit în cea mai mare parte a Orientului Mijlociu. Iar, de când SUA au devenit, pur şi simplu, cel mai important producător de petrol al lumii, lumea arabă a pierdut şi acest atu fără cusur, valabil permanent de câteva decenii.

Islamul preconizat de prinţul moştenitor al Arabiei Saudite va fi rostit în arabă în moschei dar peste el flutură fantoma modernizatoare a tradiţiilor democratice, laice şi liberale occidentale. Cât va dura tranziţia? În nici un caz cât va dura petrolul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *