Rămânem fără „Daddy” Dragnea. Ce Românie urmează?

Liviu Dragnea (foto: Mediafax)

În 2017, România a început politic cu un guvern tehnocrat, condus de Dacian Cioloş, şi va încheia cu Mihai Tudose în fruntea Executivului. Între ei, pe peretele cu fotografiile prim-miniştrilor din Palatul Victoria, a fost pus şi Sorin Grindeanu. Dacian Cioloş, Sorin Grindeanu şi Mihai Tudose nu reprezentau nimic politic până să ocupe fotoliul de premier: niciunul dintre ei nu a condus vreodată vreun partid sau vreo campanie electorală. Figuri imberbe, inexpresive şi incapabile să aducă un capital politic.

A intrat România într-o altă etapă istorică?

În alegerile parlamentare din decembrie 2016, Partidul Social Democrat a obţinut cel mai bun scor electoral al unui partid, într-un scrutin cu opţiuni libere, din ultimii 90 de ani. Doar Partidul Naţional Ţărănesc, al lui Iuliu Maniu, în 1928, a depăşit aceste cifre. Prin urmare, parcursul guvernamental părea a fi predictibil şi relativ lejer. Avantajele erau date, politic, de o opoziţie parlamentară fără lideri redutabili, fără programe alternative şi cu un locatar la Cotroceni, preşedintele Klaus Iohannis, care a refuzat o prezenţă publică abundentă.

Nimic din acest scenariu nu a rulat pe ecranul ţării în cele 12 luni.

Trei sunt impedimentele majore care au împiedicat PSD să conducă România şi care, într-un timp scurt, îl vor scoate pe Liviu Dragnea din politică.

În timpul celui mai potent şi performant guvern PSD, acela condus de Adrian Năstase (2000-2004), o prevedere legislativă a fost adoptată pentru ralierea ţării la cerinţele parcursului de aderare la Uniunea Eropeană: un condamnat definitiv în justiţie nu poate conduce Guvernul României. Atunci, în 2004, nu era relevant pentru că, în acel moment, la 15 ani de la eliminarea lui Nicolae Ceauşescu, niciun caz de mare corupţie în rândul demnitarilor nu fusese anchetat şi judecat. De atunci, însă, România a făcut paşi sănătoşi spre instituţii solide şi norme europene de conduită în gestionarea administraţiilor centrală şi locale şi, ceea ce în 2004 a părut doar un punct bifat aleatoriu, astăzi este o regulă care nici nu poate fi anulată, nici amendată. Şi, deci, pentru prima dată în istoria electorală a României, un lider de partid nu a putut conduce guvernul. Un fapt care, în definitiv, mai devreme sau mai târziu erodează influenţa, fie şi din simplul motiv că echipa guvernamentală este aceea care deţine cheile de la bugetul de stat şi de la proiectele finanţate.

Liviu Dragnea, în decembrie 2016, nu putea spera la o longevitate în structura de decizie a statului şi este un rezultat remarcabil politic faptul că, după un an, încă mai conduce partidul şi Camera Deputaţilor. Desigur, aceasta este o situaţie care va mai dura câteva săptămâni, poate până în primăvară, dar acum este limpede că „Daddy” desemnează simbolic doar un cadavru politic.

Aşa cum în jurul trupului îmbălsămat al lui Lenin, din Piaţa Roşie, s-au adunat forţele Partidului Comunist vreme de aproape şapte decenii, aşa şi în jurul lui Liviu Dragnea există, încă, ideea de unitate. Acest lucru pentru că, în momentul de faţă, nici structurile care l-au impus pe Mihai Tudose drept prim-ministru, nici cei adunaţi în spatele Gabrielei Firea, nu deţin încă majorităţi sigure. Se negociază, se cere, se amână. Liviu Dragnea va mai fi păstrat până când se încheie negocierile.

În al doilea rând, când a obţinut puterea, în decembrie 2016, Partidul Social Democrat a intrat la guvernarea unui stat din secolul XXI cu idei, intenţii şi proceduri de secol XX. România anului 2017 nu mai seamănă deloc cu cea a anului 2004, ultimul an de guvernare social-democrată pură. Nu mai sunt aceiaşi bugetari, nici aceiaşi pensionari, nici măcar asistaţii sociali nu mai sunt ce erau odată. Racordarea ţării la reţelele europene de finanţare şi dezvoltare, evoluţia Produsului Intern Brut în deceniul de apartenenţă la Uniunea Europeană, comunitatea de aproape patru milioane de români care lucrează pe pieţele muncii de pe continent, libera circulaţie, capitalul străin, informarea fără piedici, chiar şi reţelele sociale au condus rapid România spre un moment în care liderii PSD, cei mai mulţi mărunţi administratori locali de judeţe şi oraşe, nu se regăsesc. Nu-l înţeleg.

Cel mai concret argument al acestei stări este următorul: deşi a promis majorări salariale de 25% şi a decis transferul contribuţiilor sociale, opinia publică din România nu este captiva acestor subiecte, altădată unice în agenda publică, când conduceau Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Astăzi, politica şi opinia publică sunt divizate de problema schimbării legislative din domeniul Justiţiei, ceva mult mai puţin perceptibil decât contul bancar sau fluturaşul de salariu. Sau, poate mai clar: când Adrian Năstase devenea prim ministru, în decembrie 2000, aeroportul Otopeni era o umilă aerogară provincială, cu infrastructura gândită şi dotată de Nicolae şi Elena Ceauşescu, ocolită de marile companii şi lipsită de perspective. Astăzi, aeroportul care deserveşte capitala României este al cincilea din Europa din punctele de vedere al fluxurilor de pasageri şi al numărului de curse operate. Este altă Românie, alt electorat. Deci, este nevoie de altă politică.

PSD nici nu va putea guverna mai departe, va reuşi cel mult să administreze până la următoarele alegeri. Îi lipsesc liderii vizionari, conectaţi la schimbările secolului XXI, nu dispune de niciun fel de relaţii externe influente sau importante, nu are capacitatea de a comunica şi nici pe aceea de a deveni o forţă activă. Totul este defensiv, totul este reactiv.

În fine, dar deloc în cele din urmă, când Partidul Social Democrat a format guvernul, în ianuarie 2017, a găsit o Românie în care, în linii mari, funcţionează corect separaţia puterilor în stat şi independenţa Justiţiei. Desigur, au fost destule derapaje, nu puţine sunt cazurile de corupţie ce trebuie dezbătute public şi unde procurorii şi magistraţii nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor opiniei publice dar, în acelaşi timp, sunt greu de dovedit ingerinţele politice în Justiţie în ultimii ani.

Când Florin Iordache a fost numit ministru al Justiţiei, opinia Partidului Social Democrat despre această putere a statului rămăsese încremenită în învăţăturile şi metehnele Rodicăi Stănoiu, din 2000-2004. Mare eroare: alesul lui Liviu Dragnea a provocat, în februarie, cele mai mari demonstraţii de după 1990, o moţiune de cenzură a PSD şi ALDE împotriva propriului guvern, condus de Sorin Grindeanu şi prăbuşirea fragilei podele pe care Liviu Dragnea rezista în faţa opiniei publice şi a partidului. Incapacitatea PSD de a înţelege România de astăzi şi consecvenţa de a aplica proceduri elaborate pe vremea lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu vor eroda mult din capitalul electoral. În afară de acest lucru, independenţa Justiţiei va măcina zdravăn atât conducerea centrală şi locală a partidului, cât şi acţiunea politică şi administrativă. În anii care vin este greu de crezut, spre exemplu, că va mai putea exista o administraţie locală precum cea a Constanţei din ultimele două decenii, trimisă în judecată sau condamnată pentru corupţie şi furt de sute de milioane de euro, pentru devalizarea spaţiului public şi promovarea unei agende paralele cu a comunităţii. Iar atitudinea anti-naţională, de distrugere deliberată a patrimoniului istoric, promovată de funcţionarii guvernării lui Radu Mazăre nu va mai fi tolerată aşa cum s-a întâmplat până acum. Pur şi simplu, oamenii sunt alţii şi gândesc diferit faţă de anul 2000.

Schimbările legislative în domeniul funcţionării Justiţiei, care aduc emoţie intensă în stradă şi în Parlament, nu vor putea nici anula parcursul de până acum, nici amâna ieşirea lui Liviu Dragnea din politică. Presiunea publică, la care se adaugă cea externă, nu poate fi cuantificată, dar nici ignorată. Iar rezultatul va fi acelaşi: Liviu Dragnea nu mai poate beneficia de autoritatea de a conduce cel mai mare partid politic din România. Desigur, nimeni nu exclude posibilitatea anulării unei părţi semnificative a independenţei Justiţiei dar există, în 2018 mai mult decât în 2000-2004, o sănătate evidentă a corpului social, a profesioniştilor din sistem şi, la fel de important, o conexiune mai mare a României cu sistemul de relaţii internaţionale.

Guvernul conservator al Poloniei s-a jucat doi ani cu regulile Uniunii Europene iar acum, de pildă, figura anti-sistem reprezentată de prim-ministrul Beata Szydlo a demisionat discret din funcţie. Ce vă face să credeţi că rezistenţa României ar fi mai puternică decât a Poloniei?

Viitorul acestei ţări arată altfel decât programul de guvernare al PSD, un manual politic din anul 2000.

În ianuarie 2019, România va prelua conducerea Uniunii Europene. Economia are nevoie de infrastructură, de capital, de forţă de muncă autohtonă sau străină, educaţia trebuie resuscitată iar sistemul medical radical reformat. Administraţia locală nu mai funcţionează de ceva timp cu primari şi funcţionari care împart doar ajutoare ocazionale iar concurenţa pentru obţinerea de fonduri a devenit acerbă. Nici Justiţia nu mai este formată din oamenii pregătiţi de facultăţile de drept ale anilor 1990: pârghiile politice pot funcţiona, cu avantaje financiare, dar ele nu mai au motive să fie generalizate şi influente ca în primele două decenii după prăbuşirea comunismului.

Şi acestea toate pentru că, pur şi simplu, chiar dacă nu vă vine să credeţi, locuim o altă Românie decât aceea pe care o conducea Adrian Năstase, în 2000. Tocmai de aceea va pleca Liviu Dragnea: nu mai este loc şi pentru el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.