Pedagogia memoriei morale cu Vladimir Tismăneanu. Un deceniu de condamnare instituțională a comunismului

info-sud-est-tismaneanu-vladimir

Vladimir Tismăneanu (foto: www.info-sud-est.ro)

La 18 decembrie 2006 s-a refondat, din punct de vedere simbolic, statul român. „S-a produs atunci,- spune undeva Vladimir Tismăneanu- odată cu condamnarea dictaturii comuniste prin vocea statului, drept ilegitimă şi criminală pe întreg parcursul existenţei sale, mult amânata ruptură cu trecutul totalitar”.

În luna aprilie 2006 preşedintele României, Traian Băsescu, a înfiinţat Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste iar Vladimir Tismăneanu a devenit preşedintele ei. După jumătate de an era redactat un document oficial, asumat de şeful statului. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România era lecturat în Camerele reunite ale Parlamentului, la 18 decembrie 2006. Preşedintele Traian Băsescu l-a citit, Vladimir Tismăneanu a coordonat proiectul. La 17 ani de la executarea cuplului Ceauşescu comunismul românesc a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei.

De atunci a trecut un deceniu. Un deceniu pe care România l-a parcurs cu o memorie istorică asumată printr-un exerciţiu exemplar de igienă morală. Raportul Tismăneanu rămâne în spaţiul public românesc – în orice tabără ne-am situa faţă de el – un inventar în primul rând de conştiinţă a faptului istoric pe care nu îl regăsim frecvent într-o societate încă debilă după noaptea totalitară, cu o clasă politică blamabilă şi destul de detestată. Documentul lui Vladimir Tismăneanu nu trebuie citit ca un act de acuzare penală şi nici, cum au făcut-o destui, ca un text care să stabilească dogme ştiinţifice. Raportul prezentat Parlamentului acum un deceniu este, întâi de toate, un document programatic al unei revoluţii morale indispensabile unui stat care are nevoie de repere. Orice echivoc în ceea ce priveşte relaţia dintre ideologia totalitară comunistă, protagoniştii ei şi actorii cotidieni, adică noi toţi, din trecut, prezent şi viitor, a fost anulat la 18 decembrie 2006. Astăzi, politicul românesc îşi poate clarifica situaţia reziduurilor şi, prin urmare, nu se poate ascunde în faţa unor efigii istorice edulcorate. Dezbaterile politice şi ştiinţifice, legate de comunism, relevanţa Raportului sau, adesea, persoana lui Vladimir Tismăneanu au fost aprige, consecvente şi fără precedent: ele, însă, nu au putut anula esenţa. Şi anume aceea că, printr-un document oficial al statului român, regimul comunist a devenit „un regim ilegitim şi criminal”.

Unele voci au criticat conceptul fundamental al documentului, insistând asupra faptului că, bunăoară, regimul instalat de ocupaţia sovietică nu putea fi ilegitim de vreme ce guvernul Petru Groza a fost recunoscut de toţi Aliaţii (inclusiv de S.U.A. şi Marea Britanie) sau că Nicolae Ceauşescu a fost primit de cei mai importanţi lideri ai lumii libere. Aşa este, istoric vorbind. Dar care este relevanţa? Oare Adolf Hitler nu a stat la aceeaşi masă a dialogului cu liderii Franţei, Marii Britanii şi a altor state democratice? De câte ori au discutat Stalin şi Roosevelt? Sunt mai puţin criminale Germania nazistă şi U.R.S.S. prin prisma acestor pusee de politică externă?

Raportul lui Vladimir Tismăneanu a venit, acum un deceniu, cu o altă idee: obligativitatea instituţională de a recunoaşte oficial tabăra liderilor şi cea a disidenţilor, de a memora, noi toţi, că impunerea şi perpetuarea comunismului a început cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker şi s-a închis cu Ion Iliescu. Toţi din această listă sunt culpabili în faţa Istoriei de crime imprescriptibile. Raţiunea lui Vladimir Tismăneanu nu a fost aceea de a judeca creşterea nivelului de şcolarizare, urbanizarea, industrializarea sau construcţia de locaţii turistice în cele patru decenii totalitare. Aşa cum, de pildă, pe Elie Wiesel nu l-au interesat programele de infrastructură ale lui Adolf Hitler şi nici relevanţa socială sau economică a Olimpiadei de la Berlin din 1936. Pentru un stat şi o societate care au privit cu destulă flexibilitate trecutul – o dovedesc performanţele politice şi notorietatea dobândite după 1990 de numele admise în Raport pe lista făuritorilor şi continuatorilor regimului comunist – demersul lui Vladimir Tismăneanu a fost unul salvator. Anticomunismul, după decembrie 2006, nu mai este o meteahnă a nemulţumiţilor de clasa politică ci, deja, un adevăr instituţional şi instituţionalizat. Un demers târziu, spun detractorii, dar unul obligatoriu.

România nu a avut, după 1990, lideri anticomunişti de factura şi importanţa unor Vaclav Havel, Lech Wałęsa sau chiar a lui Jeliu Jelev. De aceea, salvarea memoriei istorice nu a putut veni dinspre clasa politică. Încercările, multe, ale unei părţi a societăţii civile româneşti de a elabora inventarul regimului totalitar comunist au fost debilizate, după 1990, de acţiuni conştiincioase ale celor care fie trebuia să se apere, fie erau obligaţi să justifice cele patru decenii. Un Ceauşescu naţional şi naţionalist, patriot adesea, opus unor Dej şi Pauker apropiaţi Kremlinului s-a tot învârtit în spaţiul public, în ideea de a ascunde, pe cât posibil, miasmele unui gunoi istoric. Greu erau de pus sub un preş murdar, într-o Românie destul de misogină, mai degrabă câte o Ana Pauker sau Elena Ceauşescu: dar, de ce nu, într-o justiţie lipsită de memorie lucrurile acestea se puteau aşeza confortabil în cele din urmă. Iar drumul uitării putea fi destul de lin. Exact cu acest echivoc a acceptat Vladimir Tismăneanu să se războiască, punând la dispoziţie un statut profesional şi personal: în numele unui contur moral al Adevărului, autorul Raportului a făcut apel inclusiv la greşelile propriei familii.

România fără Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste ar fi fost, astăzi, un stat incomplet moral şi istoric iar Vladimir Tismăneanu s-a angajat în această revoluţie tăcută, într-un pariu necruţător cu trecutul pentru a deratiza viitorul. Nu a beneficiat, poate, de recunoaşterea clasei politice, nici de a multora dintre actorii publici. Este irelevant, totuşi, ce ar fi putut primi ca recompensă. Condamnarea comunismului ca regim criminal şi ilegitim şi transformarea anticomunismului dintr-o emoţie într-o situaţie instituţională sunt câştiguri pe termen lung, cu un diagnostic clar, care ne anunţă că sunt cele mai bune şanse pentru sănătatea socială a României.

Unul dintre cele mai consistente volume ale lui Vladimir Tismăneanu despre istoria religiei politice numite comunism poartă un nume pe măsură: „Diavolul în istorie”. Aşa a înţeles el să denumească un coşmar, „un rău radical” cum i-a zis în altă parte, acela care a cuprins, imediat după al Doilea Război Mondial şi România. Iar când citeşti, din nou, Raportul din 18 decembrie 2006, îţi vine imediat în gând replica uimitoare a autorului: s-a scris cum şi ce trebuia să se scrie despre comunism.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *