Noile provocări ale Chinei: între Donald Trump și Coreea de Nord

Foto: www.louhew.com

Fotbalistul argentinian Carlos Tevez, transferat de la Boca Juniors în campionatul chinez de fotbal, mai precis la echipa de primă ligă Shanghai Shenhua, pentru suma de 11 milioane de dolari şi cu un salariu anual de 40 de milioane de dolari, a provocat, la începutul lunii martie, o serie de decizii din cele mai importante pentru evoluţia imediată a celei de-a doua economii a lumii. Federaţia chineză de Fotbal a reacţionat prompt şi a avertizat public că echipele trebuie să fie independente financiar de companiile care le-au înfiinţat şi că se impune rapid reducerea sumelor spectaculoase oferite pentru transferuri şi pentru salariile jucătorilor.

Mai precis, deşi într-o creştere constantă din punct de vedere al puterii economice, financiare şi de influenţă geopolitică, Republica Populară Chineză se aşteaptă, pentru 2017, la rezultate mai modeste decât cele din anii anteriori. Totul în contextul a două provocări mai puţin obişnuite pentru liderii de la Beijing: noua Administraţie de la Washington nu mai pare dispusă să accepte necondiţionat ideea „unei singure Chine”, care să anuleze sprijinul pentru Taiwan, iar regimul totalitar de la Phenian insistă în dezvoltarea şi antrenarea programului său nuclear. R.P.D. Coreeană, probabil cel mai izolat stat din lume, este ţinută în viaţă integral din motive legate de interesele geopolitice regionale ale liderilor de la Beijing iar experienţele atomice ale Phenianului nu mai sunt agreate de o bună bucată de timp.

Este posibil ca economia chineză să fie diagnosticată cu gripă. Foarte recent, prim ministrul Li Keqiang vorbea despre un deficit bugetar programat în 2017 de 3% din PIB şi de o creştere economică mai puţin spectaculoasă, de doar 6,5%, adică cel mai lent ritm din ultimul sfert de secol. Creditarea şi creşterea cheltuielilor guvernamentale în 2016 au alimentat îngrijorările privind nivelurile ridicate ale datoriilor şi supraîncălzirea pieţei imobiliare. Anul trecut, ministrul de Finanţe al R.P. Chineze, Xiao Je, anunţa, într-un punct de vedere acordat postului naţional de radio, că rata datoriei publice era de 36,7%. Puţin, în comparaţie cu cifrele oferite de economiile europene şi americane, dar mult pentru un sistem economic care îşi propune depăşirea S.U.A. şi o dezvoltare fără reculuri majore.

China comunistă se află în faţa unor provocări imense pentru viitorul imediat iar sustenabilitatea acestor proiecte majore nu se poate face în lipsa unor finanţări uriaşe şi a unei creşteri economice cu mult peste media mondială. Rezolvarea coşmarului ecologic, determinat de industriile poluante în primul rând, implementarea unui sistem de asistenţă socială la un nivel care să satisfacă evidentele cerinţe ale unui nivel de trai din ce în ce mai ridicat, investiţii masive în educaţie şi cercetare ştiinţifică, menite să consolideze locul secund în lume deţinut acum de China, dezvoltarea infrastructurii, ridicarea fără precedent a nivelului salariilor lucrătorilor, ceea ce anulează avantajele vechi de decenii ale unei forţe ieftine de muncă, modele de politici publice transparente în domeniile drepturilor omului şi ale minorităţilor, menţinerea imaginii unei puteri influente în lume sunt doar câteva, puţine, domenii în care administraţia de la Beijing este obligată să găsească soluţii financiare. Creşterea economică a Republicii Populare Chineze, declanşată prin deciziile istorice ale lui Deng Xiaoping acum trei decenii, a reprezentat o perioadă de imense acumulări cantitative care au transformat economia asiatică dintr-una a Lumii a Treia în concurenta principală a S.U.A. Din aceste motive, astăzi, multe dintre percepţiile regionale şi mondiale privind China nu se mai opresc la imaginea producătorului mondial ieftin ci, tot mai adesea, la furnizorul de securitate, de ierarhii geopolitice şi de concurenţă acerbă cu vecinii pentru a obţine influenţa unor spaţii cât mai mari. Regimul de la Beijing va fi obligat, în anii imediat următori, să construiască proiecte gigantice care să vizeze calitatea vieţii, a economiei, a regimului politic, a ştiinţei, a politicilor monetare şi militare. Devenită a doua putere economică a lumii, fără concurenţă serioasă în momentul de faţă, China comunistă este la o răscruce decizională.

Nici cheltuielile militare prognozate pentru 2017 nu sunt încă la nivelul necesar pentru a asigura armatei chineze un control strategic asupra unei întinse zone geografice în partea răsăriteană a Asiei. Anul acesta ele vor creşte cu 7%, faţă de anul trecut când sporul a fost de 7,6%: pentru al doilea an consecutiv, ele nu sunt traduse într-un procent de două cifre, ridicându-se la doar 1,7% din PIB. Dacă, în 2016, cheltuielile militare ale S.U.A au depăşit 600 de miliarde de dolari, cele ale R.P. Chineze au ajuns abia la 145 miliarde, de cinci ori mai puţin decât ale Pentagonului dar mai mult decât ale rivalelor sale imediate în sistemul geopolitic mondial: Rusia – 60 de miliarde de dolari, Marea Britanie – 52 de miliarde, Franţa – 47 de miliarde.

„Consolidarea capacităţilor chineze este benefică menţinerii păcii şi securităţii”, asigura premierul Li Keqiang. Aşa este, dar ordinea mondială în Asia de Est pare a fi în suferinţă iar Beijingul are nevoie acum, mai mult decât în ultimii ani, de resurse materiale, militare şi diplomatice. Şi totul costă.

Decenii la rând, mai ales după implozia şi dispariţia U.R.S.S., în 1991, Republica Populară Chineză a fost şi a rămas sponsorul economic unic al statului totalitar R.P.D. Coreeană, condus de o dinastie comunistă, aflată acum la al treilea suveran: Kim Jong-un. Nu este vorba neapărat de un confident ideologic ci, mai sigur, de o strategie de securitate. Beijingul are nevoie de un stat-tampon care să îl ajute în reglementarea disputelor regionale cu S.U.A., care deţin aici aliaţi de cea mai bună calitate democratică şi economică: Japonia, Coreea de Sud, Taiwan. Pentru regimul totalitar de la Phenian, China comunistă a rămas singura oportunitate de supravieţuire şi de comunicare cu lumea. Iar costurile întreţinerii acestei închisori de stat, Coreea de Nord, au devenit din ce în ce mai mari. Lecţia istoriei trimite imediat la costurile menţinerii regimurilor totalitare comuniste est-europene de către U.R.S.S., până în 1989. Pentru a obţine concesii economice, obligatorii într-o ţară izolată şi care, la modul concret, nu produce decât propagandă, R.P.D. Coreeană a apelat la soluţia intimidării, aceea a unui program nuclear costisitor care să devină o ameninţare mortală pentru Coreea de Sud şi Japonia. Jocul de-a focoasele nucleare a fost condamnat atât de comunitatea internaţională, în ansamblu, cât şi, de fiecare dată, de Consiliul de Securitate al O.N.U., doar votul chinez împiedicând măsuri radicale. Se pare că R.P. Chineză s-a răzgândit acum şi că viitorul statului comunist nord-coreean este muribund: la începutul lunii februarie 2017, Beijingul a anunţat că suspendă toate importurile de cărbune din R.P.D. Coreeană. Adică, singurul venit extern al Phenianului, aproximativ 1,5 miliarde de dolari. Reacţia a fost isterică: la câteva zile distanţă, patru rachete nucleare au fost trimise, experimental, dinspre Coreea de Nord spre Japonia, spre furia tuturor vecinilor şi a S.U.A. Printre primele contacte oficiale de politică externă stabilite de noua Administraţie Trump se află cele cu omologii de la Seul şi Tokio, ceea ce inspiră un categoric interes american pentru cei doi aliaţi din regiune, un gest care pare a lăsa în urmă preocupările faţă de spaţiul Europei dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.

De data aceasta, R.P. Chineză a condamnat în termeni fără echivoc jocul nuclear al lui Kim Jong-un. Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Beijing, Geng Shuang, a transmis că „prevederile rezoluţiilor O.N.U. sunt clare” pentru toată lumea iar ministrul de Externe, Wang Yi, a cerut suspendarea imediată a tuturor testelor nucleare. În acelaşi timp, China a cerut şi o recompensă: oprirea instalării în Coreea de Sud a scutului anti-rachetă american THAAD. La Conferinţa pentru securitate de la Munchen, şeful diplomaţiei chineze făcea o sinteză a ceea ce percepe Beijingul în penisula coreeană, în relaţie cu Administraţia de la Washington: „ceea ce se vede astăzi este un test, apoi sancţiuni, urmate de o nouă încercare nucleară, iar noi sancţiuni”. Că nu mai este vorba despre un parteneriat ca odinioară între Beijing şi Phenian nu se citeşte doar în limba comerţului cu cărbune şi a condamnărilor în spaţiul internaţional ci, lucru ieşit din comun, mai ales în coloanele cotidianului formaţiunii politice totalitare din R.P.D. Coreeană, Partidul Muncii. „Rodong Sinmun” descrie la 8 martie, după furia chinezilor, cum Kim Jon-un, liderul suprem, a autorizat zborul celor patru rachete care au avut o evoluţie „acrobatică” spre Marea Japoniei. Este, prin urmare, China pregătită pentru falimentul vecinului nord-coreean? A evaluat costurile financiare ale deratizării jumătăţii nordice a peninsulei coreene? Dacă da, în mod limpede facturile economiei chineze vor avea costuri consistente în anii care vin.

Şi nici măcar nu e doar atât. Administraţia Trump a avansat, chiar înainte de a se instala la Casa Albă, că nu ţine la cutumele diplomaţiei americane, vechi de patru decenii, potrivit cărora Washingtonul vede „o singură Chină”, eliminând Taiwanul dintre aliaţii strategici. Preşedintele de la Taipei, doamna Tsai Ing-wen, instalată primăvara anului trecut în fruntea statului cu un program care susţine explicit independenţa insulei, a fost printre primii oficiali care au avut discuţii cu Donald Trump, chiar înaintea majorităţii liderilor europeni. Reacţia Beijingului a fost una de iritare, poate şi de uluială: China comunistă în mod categoric nu este pregătită pentru o abordare egală din partea Washingtonului cu guvernul de la Taipei. Chiar dacă, între timp, lucrurile s-au mai calmat, ameninţarea a fost lansată iar reacţia recentă a ministrului chinez de Externe, Wang Yi, preluată copios de presa taiwaneză, stabileşte exact poziţia. „The China Post” şi „Taipei Times” titrau concomitent, la 8 martie, că Yi a anunţat că „relaţiile Taiwanului cu alte state nu au nicio bază legală internaţională şi nici nu au viitor”. Mesajul demnitarului chinez este îndreptat mai degrabă către Washington decât spre firava comunitate internaţională care recunoaşte oficial Taiwanul: 21 de state, cele mai multe insule din Caraibe şi Pacific.

Şi nici măcar Rusia nu este un partener al Chinei, aşa cum te poţi lăsa înşelat de o bună parte a analizelor presei şi analiştilor din întreaga lume. Lipseşte, istoric, o alianţă între cele două puteri după cum lipseşte, în decursul veacurilor, o similitudine de interese regionale ruso-chineze. Abia 10% dintre exporturile Rusiei merg spre China şi nici 2% din exporturile chineze spre Rusia. Cei 50.000 de barili zilnici de petrol care sunt transportaţi prin conducte spre imensa economie chineză înseamnă prea puţin pentru o alianţă politică şi militară reală. Colaborarea ruso-chineză în problema Siriei este punctuală dar ea rămâne, de asemenea, marginală în configurarea unui sistem care să îşi propună, în comun, reconstrucţia geopolitică a Extremului Orient. Şi mai este ceva, desigur: dacă China comunistă este în mod evident o putere în ascensiune continuă în ultimele patru decenii, după 1991 Rusia a pierdut aproape toate partidele jucate în Europa şi Asia.

Cum se prefigurează China lui Donald Trump? Cel mai probabil, un stat mai atent cu regulile, aşa cum i-a cerut preşedintele american. La fel de sigur, vor veni provocările reformei structurale şi, aici, China nu poate rămâne decât un aliat al Americii: le leagă nu doar o relaţie economică şi financiară care spulberă orice alte modele mondiale dar au nevoie, ambele, de certitudini în reorganizarea imensului spaţiu al Asiei de Est şi de Sud- Est. Iar aici, oricât am privi spre viitor, nu vedem ceva mai mult decât prosperitate şi democraţie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *