Maria Magiru, directorul Muzeului de Artă Populară: „În Constanța toate terenurile sunt vânate de rechinii imobiliari. La Dervent este singurul loc din județ unde se poate face un muzeu al satului“

Maria Magiru conduce Muzeul de Artă Populară Constanța din anul 1975

ISE: Cum a ajuns Muzeul de Artă Populară din Constanța în această clădire istorică, care a găzduit prima primărie a orașului între 1896-1906?

Maria Magiru: În anul 1974 se punea problema organizării la Constanța a unui muzeu de istorie a Partidului Comunist Român. Și a fost aleasă această clădire (clădirea actuală a Muzeului de Artă Populară, n.red.) pentru a fi muzeu de istorie a Partidului Comunist Român. S-a înființat secție la Muzeul de Arheologie cu istorici care să se ocupe de tematica acestui muzeu. Și a fost adus de la Institutul Pedagogic Gheorghe Dumitrașcu, pentru a se ocupa de tematica organizării la Constanța a acestui muzeu. Atunci, în perspectiva acestui eveniment, s-au făcut reparații capitale la clădire. Gândiți-vă că în această clădire, după ce plecase Poșta (sediul a fost vândut în anul 1906 Direcției de Poștă și Telegraf și rămâne sediu al Poștei și Telefoanelor până în anul 1970, n.red.), nu se făcuseră reparații capitale. Atunci, în anul 1974, s-au făcut reparații foarte mari, în fiecare sală, s-a creat un circuit de expoziție pentru vizitatori, un anumit circuit al sălilor, s-a făcut scara monumentală din centru, pentru că până atunci era o scară mică de acces spre etaj. În 1975 vine de la CC al PCR echipa de vizionare să vadă tematica și spațiul în care urma să se organizeze acest mare muzeu. De la CC al PCR Gogu Rădulescu (Gheorghe Gogu Rădulescu, 1914-1989. Ilegalist al Partidului Comunist din România, dezertor din Armata Română în 1941, refugiat în U.R.S.S. de unde a revenit în România în 1946. Membru al Comitetului Central al P.C.R. între 1960-1989, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1963-1979, vicepreşedinte al Consiliului de Stat între 1974- 1989, n.red.). Care, sigur, era bun prieten cu directorul Adrian Rădulescu (1932-2000. Director al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa în perioada 1969-1990, primul rector al Universităţii „Ovidius” din Constanţa, în perioada 1990-1991, n.red.), de altfel un foarte bun arheolog, nu trebuie să amestecăm planurile. Și în momentul în care au luat-o pe alee să vină aici, unde toți îi așteptau, Gogu Rădulescu îi spune lui Adrian Rădulescu: „Măi, Adriane, dar asta seamănă a biserică!“ Nu pot să înțeleg de ce Adrian Rădulescu n-a știut istoricul clădirii. Rădulescu, care auzise o legendă care circula despre clădire, i-a spus: „Da, tovarășul, trebuia să fie biserică, dar la construcție au murit nu știu câți zidari, s-a considerat că e un păcat și n-a mai fost biserică“. Deși clădirea a avut de la început destinație de primărie (Primăria Constanța și-a desfășurat activitatea aici încă de la finalizarea construcției – 1896, până în anul 1906, n.red.). Când i-a spus asta lui Gogu Rădulescu, acesta și-a suflat în piept: „Păi și cum, tovarășe, facem noi muzeu de istorie a partidului într-o fostă biserică? Păi dacă află tovarășul (Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R. între 1965-1989, n. red.), îți dai seama?“. Și nici măcar nu au mai intrat în clădire. S-au întors și au plecat. Și-au rămas toate baltă… aşa a început povestea…

Dar, între timp, la nivel central, se schimbase optica în cercetare. Adică s-a considerat că nu poți despărți istoria Partidului Comunist Român de istoria României, pentru că este parte integrantă. În ziua aceea, Gogu Rădulescu îi spune lui Adrian Rădulescu: „Dar ce, voi numai biserica asta o aveți? Voi nu aveți altă clădire?“. Și-au început să umble prin Constanța să caute clădire pentru muzeu. Și au ajuns în Piața Ovidiu, iar Adrian Rădulescu i-a arătat Primăria (actualul sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, n.red.). Atunci, Gogu Rădulescu a spus: „Ce zici, Adriane, că-i Primăria? Acesta va fi muzeul“. Așa s-a hotărât. Asta este realitatea. S-au dus la București, au dat primăria afară, cred că rapid, în câteva săptămâni. Și s-a hotărât să se facă nu un muzeu al PCR, ci muzeu de istorie națională în care istoria partidului comunist să fie foarte bine ilustrată (în actuala clădire din Piaţa Ovidiu, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie funcţionează din 1977, când a fost aniversat centenarul Războiului de Independenţă, n.red.).

Iar clădirea aceasta a rămas iar goală. Atunci s-a hotărât la nivelul Consiliului Popular al Județului Constanța, la propunerea Comitetului de Cultură și Educație Socialistă, ca aici să se facă un muzeu de artă populară.

În toamna-iarna lui 1975 am pus eu pentru prima dată piciorul în clădire. Clădirea era albă total și nu avea nimic. Nu o mochetă, nu o draperie, nimic, nimic. Iar patrimoniul cu care am venit avea 200-300 de piese. Cum să acopăr tot spaţiul expoziţional? Se făceau colaborări cu Muzeul de Artă Populară Bucureşti condus de marele etnograf Tancred Bănăţeanu (renumit etnograf, autor de volume şi studii de specialitate. O sală a Muzeului Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti îi poartă numele, n.red) şi cu Muzeul Satului. Încă de la începuturi muzeul era foarte vizitat în special de către turiştii străini dar şi de constănţenii dornici să cunoască specificul Dobrogei. Dar pentru aceasta trebuia făcută cercetarea etnografică de teren. Aveam experienţa cercetării prin satele României deoarece începând cu anul 1974 am fost cooptată în echipele de cercetare organizate de Ministerul Culturii, echipe coordonate de etnografi cu experienţă. Aşa am început să învăţ pentru că etnografia este o disciplină aparte, nu o descifrezi decât făcând teren în satele tradiţionale. În acei ani am străbătut Bucovina, Mehedinţi, Banat, o bună parte din Ardeal. Dobrogea era o pată albă pe hartea etnografică a României. Trebuia plecat de la zero. În primii ani au fost alături de mine etnografi vestiţi – Elena Secoşan, Paul Petrescu, Ioan Vlăduţiu, Tancred Bănăţeanu. De la ei am învăţat să folosesc chestionarele de teren ale marelui sociolog Dimitrie Gusti (1880-1955. Filosof şi sociolog, membru al Academiei Române din 1919, preşedinte al Academiei Române între 1944-1946. A iniţiat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România în perioada 1925-1940 şi a fondat şi condus Institutul Social Român, în perioada 1921-1948, n. red.). Primele achiziţii în Dobrogea le-am făcut în anul 1975 cu Elena Secoşan care fusese studenta lui Dimitrie Gusti. De la ea am învăţat „cum să pui piciorul în gospodăria ţărănească, cum să te faci înţeleasă, cum să vezi esenţa lucrurilor”. Astfel an de an, mergând prin toată Dobrogea – Nord şi Sud, prin toate satele, am reuşit să alcătuiesc colecţii muzeale privind etnografia Dobrogei. Până în anii 1980-1981 am strâns în jur de 3500-4000 de piese privind toate segmentele culturii tradiţionale (casa, interiorul, costumul, ocupaţii, meşteşuguri). La acestea s-a adăugat foarte mult material documentar, organizat acum într-o colecţie specială. După 1985 cercetarea etnografică a cuprins toate zonele etnografice ale României cu achiziţiile de rigoare, devenind muzeu de cuprindere naţională.

Așa a luat naștere Muzeul de Artă Populară de la Constanța.

Prima Primărie a Constanței (foto: Anatole Magrin, din colecția aflată la Biblioteca Județeană „I.N. Roman“ Constanța)

Clădirea se va reabilita sigur, nu se discută.
Eu aș fi încântată dacă se va intra pe lucrare de anul viitor

ISE: Muzeul de Artă Populară funcționează într-o clădire monument istoric de categoria A, datată în anul 1896. Se vorbește de reabilitarea acestei clădiri, lucru care nu s-a întâmplat în ultimii 30 de ani. În ce stadiu se află acest demers și când preconizați că va deveni posibilă această reabilitare?

Maria Magiru: Clădirea a fost afectată puternic după cutremurul din 1986 și a intrat efectiv în reparații în 1987, 1988 și până în vara lui 1989. Fiind monument de arhitectură, eu nu am mișcat nimic în această clădire fără toate avizele de la Comisia Națională a Monumentelor Istorice. Dacă observați, este singura clădire monument de arhitectură care are încă tâmplăria schimbată din lemn. Peste tot unde s-a schimbat este din PVC.

În ceea ce privește reabilitarea de acum, aceasta se dorește să fie realizată pe un proiect european. Nu știm încă la ce sumă se va ridica. S-au organizat până acum două licitații. Înainte de fiecare licitație au venit niște societăți din Constanța, care au vrut să vadă clădirea, să stea de vorbă cu mine. Le-am povestit despre istoricul clădirii, despre reparații, despre faptul că această clădire este monument de arhitectură din categoria A, i-am întrebat dacă sunt experți, fiindcă nu au cum veni altfel, și dacă nu sunt ei, cine e în spatele lor care pune ștampila. I-am luat direct și le-a fost frică să mai meargă la licitație. I-am cam speriat. Acum se organizează a treia oară licitația. Actele pentru finanțare se vor depune. Domnul primar mi-a spus că se vor depune pe orice linie de finanțare se va ivi. Dar clădirea se va reabilita sigur, nu se discută.

Acum trebuie să vină să facă expertiza. Expertiza va dura vreo 3-4 luni, proiectul până în șapte luni. Eu aș fi încântată dacă se va intra pe lucrare de anul viitor. Dacă preia lucrarea o societate serioasă și finanțarea va fi din capul locului clară, nu va dura foarte mult.

În expoziție avem în jur de 300-400 de piese,
iar în depozite diferenţa până la 17.000

ISE: Clădirea muzeului satisface nevoia de spațiu de expunere pentru patrimoniul pe care muzeul îl deține în acest moment? Aveți obiecte neexpuse, care stau în depozite? Dispuneți de condițiile necesare pentru ca aceste obiecte să fie păstrate în condiții proprii? De ce mai aveți nevoie din acest punct de vedere?

Maria Magiru: Clădirea nu satisface nevoia de spațiu. Ca spațiu expozițional este destul de mic, parter și etaj. O perioadă lungă nu am avut spații de depozite. În spate este o clădire anexă, care a fost construită de Poșta Română în anul 1954, ca mesagerie. Pe vremea aceea, din ce știu eu de la Institutul de Proiectări, s-a făcut după un proiect rusesc, și ăștia aveau un sistem de construire foarte special şi solid. Parterul din spate a fost ocupat de colegii mei de la arheologie, din 1984-1985. În acea perioadă noi aveam depozitele, împreună cu Muzeul de Artă, în clădirea Palatului Regal, unde funcționează astăzi Tribunalul Constanța. După aceea am fost dați afară de acolo și efectiv nu am avut unde să duc depozitele. După 1990 am fost nevoită să obțin toate aprobările și să etajez clădirea din spate. Deci etajul din spate l-am făcut pe fonduri de investiție. Și acolo mi-am dus depozitele de patrimoniu. Tot ce înseamnă textile, costum, podoabe. În jur de 8-10 mii de piese. Avem mobilier ultramodern și funcțional în aceste depozite după toate normele privind conservarea şi protejarea patrimoniului. Avem toate condițiile. Sunt depozite model. În expoziție avem în jur de 300-400 de piese, iar în depozite diferenţa până la 17.000.

ISE : Cum ați structurat tezaurul Muzeului de Artă Populară? Care este specificul exponatelor? Care sunt noutățile, care sunt piesele de rezistență?

Maria Magiru: Expoziția permanentă, în momentul de față, este organizată pe principalele genuri artistice ale creației populare, plecând de la ceramică, lemn, metal, țesături, costum popular, piese de mobilier, iar la parter expunem icoane pe sticlă din Transilvania secolelor XVIII-XIX. Mi-a plăcut ideea ca în momentul în care intri în această clădire să ai de o parte și de alta icoane, așa, ca într-un lăcaș de cult, în care intri să te reculegi. La etaj avem toate genurile enunţate mai sus. Dar noi mergem, în ceea ce privește civilizația tradițională, pe elementele de frumos din interior. De exemplu, costumul. Noi expunem doar costumul de sărbătoare, nu avem unde să expunem mai multe tipuri de costume (pe categorii de vârstă, pe profesii, pe ceremonial). Pentru că nu avem spațiu. Dar avem toate zonele etnografice. Și Dobrogea este parte componentă în toate aceste genuri de creație.

ISE: Din experiența dumneavoastră, care parte a exponatelor atrage cel mai mult?

Maria Magiru: Turiștii străini sunt încântați în general de muzeu. Le place că este un muzeu foarte îngrijit, curat și cochet. După aceea sunt încântați că tot ceea ce este aici este lucrat de mâna omului. Dar sigur că mulți merg către costumele populare. Dar sunt mulți, în special artiștii plastici, care rămân în extaz la scoarțele de 5 metri, late de 3 metri, datate 1846, 1868 care ocupă vitrinele pe toată înălţimea. Exponatul meu preferat este o scoarță de Oltenia, cu călărețul trac. Dar toate îmi plac. Gândiți-vă că toate au fost cumpărate de mine și mi-au trecut prin mâini.

Organizăm expoziţii temporare pentru turci, tătari, bulgari, ruşi lipoveni, nemţi concomitent cu manifestări dedicate obiceiurilor.
Sigur că nu este suficient

ISE: Constanța este considerată un model multicultural. Cât de bine este pus în valoare și exploatat din punct de vedere turistic acest specific multicultural al Constanței? Ce se poate face, din perspectiva dumneavoastră, pentru ca folclorul, obiceiurile și caracteristicile specifice comunităților care au viețuit în Constanța de-a lungul istoriei (turci, tătari, greci, evrei, armeni, bulgari etc) să devină elemente active în specificul turistic al orașului?

Maria Magiru: Noi încercăm să suplinim lipsa de spațiu prin expozițiile temporare organizate în spaţiile destinate acestora pe o tematică specială «Dobrogea, spaţiu de sinteză a culturii tradiţionale, parte integrantă a spiritualităţii româneşti». Sigur şi etniile ocupă un loc important. Organizăm expoziţii temporare pentru turci, tătari, bulgari, ruşi lipoveni, nemţi concomitent cu manifestări dedicate obiceiurilor. Sigur că nu este suficient. Ar trebui să existe o parte, cred eu, dar spațiul ăsta nu permite, în care să reiasă această multiculturalitate. Ceea ce noi expunem este mult prea puțin. Spațiul este mic, dar totuși ne ocupăm mult de etnii. În fiecare an avem cel puțin 4-5 expoziții cu etniile și cu obiceiurile lor.

În cercetarea etnografică privind întocmirea unor studii etnografice pentru Dobrogea, căci aici am fost foarte deficitari, am reușit în anii aceștia, pe tematica „Dobrogea“ ca studiu etnografic, să scot volumul I – „Români autohtoni“, volumul II – „Românii balcanici“ și volumul III – „Turcii și tătarii“. Și aceste studii etnografice sunt totodată și cataloage cu cele mai valoroase piese care le aparțin. Sigur, ar fi trebuit să continuăm cu alte etnii, dar am considerat că piesele pe care le avem nu sunt suficiente. Spre exemplu, pentru germani am o documentație și am făcut multă cercetare de teren pe arhitectura nemțească din Dobrogea. Am început să scoatem o revistă – Arhitectura Tradițională din Dobrogea – am scos niște numere, și acum mai am în lucru două trei numere, și tot stau în dubiu cu arhitectura nemțească, studiată de mine cu mulţi ani în urmă. Sigur, am participat la foarte multe proiecte numai pe multiculturalitate. Multe le-am făcut cu Institutul Eco-Muzeal din Tulcea (Institutul de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea, n.red.).

ISE: Unde trebuie să mergem ca să găsim case tradiţionale ale comunităţilor minoritare?

Maria Magiru: Nu mai găsiți. Românești da, mai sunt, mai găsim pe malul Dunării. Ale etniilor mai există la Cogealac și Tariverde (localităţi cu comunitate germană până în 1940, n.red.), cele nemțești. Eu am foarte multe discuții cu directoarea Muzeului Satului, doamna Paula Popoiu, care și-a dorit foarte mult să ducă în Muzeul Satului o casă tătărească și una turcească. N-a reușit. Și anul acesta mi se pare că va definitiva o casă tătărească, dar mai mult reconstituită pentru că nu mai găsești.

Peste ani, că istoria se scrie, se va vorbi despre Dobrogea,
despre arhitectură, prin prisma Bulgariei, căci noi…

ISE: Cât de viabil este proiectul unui muzeu al satului dobrogean?

Maria Magiru: Eu am în momentul acesta cinci tipuri de case pentru Dobrogea. Pentru că Dobrogea are niște tipuri ca arhitectură. Am aceste dosare de case. Să știți că dacă nu l-aș face, nu-l mai face nimeni. Iar despre istoria arhitecturii tradiționale dobrogene n-ar mai ști nimeni. Când am fost la Dobrici (Bazargic, n.red.) cu o expoziție, acum mulți ani în urmă, am fost impresionată de cum au conservat ei arhitectura dobrogeană, atelierele meșterilor de la Dobrici (Bazargic, n.red.). Și atunci am spus că noi românii nu suntem în stare să facem nimic. Peste ani, că istoria se scrie, se va vorbi despre Dobrogea, despre arhitectură, prin prisma Bulgariei, căci noi…

La Dervent este singurul loc din județ unde se poate face un muzeu al satului. În Constanța toate terenurile sunt vânate de rechinii imobiliari

ISE: Când poate judeţul Constanţa să viseze la un muzeu al satului asemănător măcar celui existent la Enisala, în judeţul Tulcea?

Maria Magiru: Acolo este casa in situ Enisala. Este o gospodărie conservată. Atunci când o făcea colega mea Steluța Pârâu, am fost acolo de la început. Deci ei au conservat casa țărănească Enisala. Este doar o gospodărie.

Eu acum am gata, totul schițat, a doua casă, după cea pe care am dus-o de la Oltina la Dervent. Pentru a treia casă o să o iau pe partea cealaltă, de la Cernavodă-Cochirleni-Rasova-Vlahi-Dunăreni-Aliman. Am cercetarea etnografică pe arhitectură făcută dar timpul nu iartă, casele se distrug sau se demolează. Dar trebuie să mă grăbesc.

La Dervent este singurul loc unde se poate face un muzeu al satului în județul Constanța. Deja am început-o acolo. Unde să te duci? În Constanța toate terenurile sunt vânate de rechinii imobiliari, hai să fim sinceri. Mie nu mi s-a dat un teren pentru un muzeu al satului, deși am alergat după el începând cu 1990. Dar nu îi interesa, domnule. Și vreți să dea cineva acum?

Problema cu finanțarea la Mânăstirea Dervent este următoarea: terenul este al mânăstirii. Eu am stat de vorbă cu părintele Stareț. Ce să facă? Să-l cedeze, să-l doneze? Nu vrea, că n-are încredere. Cui să-l doneze? Consiliului Județean? Și de unde știm noi că nu vine unul care spune: „Ia să mai dăm noi și la consilieri câte o bucată, că e bine, e pe malul Dunării, acolo, la Dervent“. Bine că s-a început. Da, pe terenul mănăstirii Dervent iar eu vin cu partea de specialitate, de cercetare, cu dosarele de case care trebuie strămutate. Dar se va face. Problema este să se găsească modalitatea de finanţare către mănăstirea Dervent pentru organizarea Muzeului Satului Dobrogean. Partea de specialitate mă priveşte.

Președintele Consiliului Județean dorește foarte tare să se facă
Muzeul Satului, numai că trebuie găsită forma legală

ISE: Aveţi promisiuni de colaborare sau sprijin din partea administraţiilor locale, a comunităţilor locale, a administraţiei judeţene pentru muzeul satului?

Maria Magiru: Eu am avut o discuție cu președintele Consiliului Județean, care este foarte dispus financiar să participe la organizarea și continuarea acestui proiect. Dorește foarte tare să se facă, numai că trebuie găsită forma legală. Am avut o discuție și cu domnul primar Decebal Făgădău. Muzeul de Artă Populară este singura instituție de cultură subordonată primăriei. Ceilalți, toți, sunt la Consiliul Județean. Care-i avantajul? La Consiliul Județean este o direcție de cultură care se ocupă de toate instituțiile de cultură, deci sunt niște funcționari care cunosc specificul fiecărei instituții de cultură. La Primărie nu există nici măcar un compartiment de cultură. Instituţiile de cultură funcţionează pe legislaţia Ministerului Culturii care trebuie cunoscută, interpretată.

Până în 1996-1997, toate instituțiile de cultură țineau de Ministerul Culturii. Numai că în 1997, odată cu descentralizarea, Ministerul Culturii a vrut să scape de instituții și le-a dat pe toate la Consiliul Județean. Aici nu a durat mai mult de un an și în 1998, Stelian Duțu (preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa, n.red.), în înțelegere cu Gheorghe Mihăieși (primar al municipiului Constanţa în perioada 1996-2000, n.red.), au împărţit instituțiile de cultură. Sigur că această împărțire s-a făcut cum se face totul în România: pe interese personale, pe relații. Sigur că s-a spus că la județ vor rămâne instituțiile care au activitate și secții în județ. În această situație am înțeles, Muzeul de Arheologie (MINAC, n.red.), Muzeul de Artă, care avea Topalu (Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă“ din Topalu, n.red.) și Medgidia (Muzeul de Artă „Lucian Grigorescu“ din Medgidia, desfiinţat în 2009, n.red.) pe vremea aceea. Dar de exemplu nu am înțeles de ce rămăsese acolo Universitatea Populară, care era un așezământ cultural și nu avea nici o activitate în județ. Sau altele, de exemplu o parte din teatre. Asta în condițiile în care noi, Muzeul de Artă Populară, am fost dați la Primărie iar toată activitatea noastră de cercetare era în județ. Dar noi nu aveam pilele… Totul era pe aranjamente. Eu întotdeauna am crezut că dacă am dreptate trebuie să reușesc. Ei, nu-i așa.

Dacă ajungeai la Radu Mazăre, problemele se rezolvau.
Dar nu aveai cum să ajungi. Erau oameni de care nu puteai trece

ISE: Caracterizați relația pe care o aveți cu Primăria Constanța, instituție în subordinea căreia vă aflați. Sunt reprezentanții Primăriei deschiși către problemele și proiectele muzeului?

Maria Magiru: Cu primarul am o relație foarte bună. Și este foarte deschis, și înțelege specificul unei instituții muzeale, și cerințele, și ceea ce ai de făcut. Funcționarii încep, greu, dar încep și ei să înțeleagă. Dar greu. Până acum nu a fost așa. Sigur, nu e ca la Consiliul Județean. Acolo sunt oameni care știu exact ce au de făcut. Eu l-am întrebat pe domnul primar cu cine să vorbesc în primărie despre problemele muzeului. Și mi-a spus clar: „numai cu mine“. Nu am cu cine altcineva.

În primii ani, relația a fost perfectă cu Radu Mazăre. Dar după aceea chiar nu l-am mai văzut pe Radu Mazăre. Cu Radu Mazăre în primii ani s-a lucrat foarte bine. Știți cum era? Dacă ajungeai la Radu Mazăre, problemele se rezolvau. Dar nu aveai cum să ajungi. Eu făceam târgurile meșterilor populari în Mamaia și într-o vară, brusc, nu am mai fost lăsată, pentru că se făceau nu știu ce parade cu care alegorice în condiţiile în care făcusem invitaţiile către meşteri. Şi le-am spus că vreau să îl văd pe domnul primar. Nu am fost lăsată pentru că în Primărie erau „oameni” de care nu puteai trece.

ISE: Este interesată administraţia locală constănţeană de reconstruirea, în diverse moduri, a vieţii tradiţionale? Prin concerte, festivaluri, târguri, promovarea meşteşugurilor, publicaţii, expoziţii, conferinţe.

Maria Magiru: Ultima discuție pe care am avut-o cu domnul primar, în ianuarie, chiar mi-a spus că dorește foarte tare să se organizeze toate manifestările specifice obiceiurilor tradiționale. Am avut manifestația cu Dragobetele, am avut ateliere muzeale cu tematică „mărțișorul“, după cel tradițional, și am avut în fiecare zi cel puțin trei ateliere muzeale. Când avem ateliere muzeale e plin. E plin de copii. Pe urmă am avut târgul de mărțișoare și acum, săptămâna aceasta avem liber pe ateliere muzeale pentru că organizăm o expoziție foarte interesantă: gospodăria tradițională în Dobrogea.

Eu am apreciat că avem între 30 și 40 de mii de vizitatori pe an. Întotdeauna ne-am bazat pe croaziere

ISE: Câți vizitatori trec pragul muzeului în fiecare an? Este mult, este puțin? Aveți parteneriate cu agenții de turism?

Maria Magiru: Este greu să diferențiem pe cei care intră cu taxă și cei care intră fără taxă. Pentru că noi organizăm foarte multe manifestări. De exemplu, în fiecare an noi organizăm în fața muzeului manifestări cu tematica « Meșteșugurile artistice la români ». Înainte de asta facem « Ziua iei » și aducem meștere în ii. În expoziția temporară facem o expoziție cu tipologia iei. Și se circulă. Nu ținem cont dacă stau afară sau intră înăuntru și vizitează. Știți, pentru mine este important că intră. Sau organizăm olăritul la români, și aduc 4-5 meșteri din diferite părți ale țării care fac demonstraţie pe meşteşug. Sau costumul tradițional, prelucrarea artistică a lemnului. Știți ce se întâmplă, și asta îmi place: este o circulație permanentă între muzeu, expoziție și curte. Eu am apreciat că avem între 30 și 40 de mii de vizitatori pe an. În capul meu este următorul lucru – eu tot timpul trebuie să fac o manifestare ca să atrag. Ca să-i atrag trebuie să vin cu acţiuni în fața muzeului, în curte. Este foarte greu când vin croazierele și vin turiștii străini, și dacă am și afară manifestare, chiar nu poți să te miști. Așa e de aglomerat. Turiștii străini vin la Muzeul de Artă Populară. Pe ei ne-am bazat tot timpul. Noi întotdeauna ne-am bazat pe croaziere. Vin pe la 9, 9 jumătate dimineața și până pe la 16, ultimele grupuri. Ăștia sunt vizitatori de o zi la Constanța. Și ei vor să vadă, dacă se poate, prin orașul Constanța toată România. De aceea întotdeauna pregătirea noastră pentru sezonul estival e deosebită, foarte atentă la toate detaliile din expoziție.

ISE: Cum vor putea generaţiile viitoare să înţeleagă satul românesc din Dobrogea? Ce mai există din „lumea veche” a acestor sate? Există speranţa unei comunităţi de meşteri tradiţionali în Dobrogea?

Maria Magiru: Nu mai sunt meșteri în Dobrogea, meșteri tradiționali ca în alte zone etnografice, eu pe teren am găsit foarte puțini. Nu mă refer la meșterii care erau legați de meșteșugurile acelea specializate: fierărit, curelărit… Ăștia au fost tot timpul. Dar mă refer la meșteșugurile artistice. Spre exemplu, în satul Oltina am găsit urmele unui atelier de arămărit, de aramă, care a funcționat însă până în 1900. Dar toată lumea știa că acolo a fost un atelier. Acum nu mai e, iar ceramică nu s-a folosit în Dobrogea. Pentru că în uzul gospodăresc au folosit vasele de aramă, iar ceramica nu a existat. La un moment dat a fost un centru de ceramică, dar după anii 60, la Sibioara, făcut de un olar care venise din părțile Moldovei. Dar făcea ceramică de uz gospodăresc foarte simplă. Sigur că meșteșugurile acelea care le erau lor de folos – tâmplar, dulgher, astea au existat în toate satele.

Este important să reușești să convingi autoritatea locală să dea bani pentru ceea ce face muzeul

ISE: Aveți o experiență de mai bine de 40 de ani în Muzeul de etnografie și în lumea culturală constănțeană. Cum apreciați dezvoltarea acestui segment cultural la Constanța în ultimii 20 de ani?

Maria Magiru: Mă refer la muzee, la oamenii din muzee și la directorii de muzee. Aceștia și-au văzut de treabă, pentru că ei au știut ce au de făcut. În primul rând, muzeele prin directori și specialiști au ca sarcină să protejeze și să conserve patrimoniul cultural național. Și toată lumea și-a văzut de treabă în această privință. În toate muzeele sunt specialiști pe conservare, pe protejare, pe documentare, care își văd de treabă. Iar mai nou, după 1990, cu toții ne-am ocupat de clasarea patrimoniului cultural național în fond și în tezaur și fiecare muzeu a lucrat intens. Și, de asemeni, activitățile care se fac și dorința de a atrage spre muzeu cât mai mulți oameni interesați să vadă ceea ce este caracteristic acestui popor. Acum, în ce privește atitudinea autorității județene sau locale, sigur că au fost ani când ai primit ajutor, alți ani când ai primit mai puțin. Totul este să nu cedezi și să insiști. Fiecare din manageri cât s-a descurcat și cât a reușit să convingă. Că și aici este important să reușești să convingi autoritatea locală să dea bani pentru ceea ce face muzeul. Eu sunt sigură că în momentul în care ceri deodată foarte mulți bani îi sperii. Întotdeauna am considerat că trebuie făcută treaba în etape. Tot ceea ce am făcut în muzeu am făcut în etape, nu într-un an, că nu poți, ci în doi-trei ani, și totuși am reușit să fac, și cred că la fel au făcut și celelalte instituții muzeale. Celelalte instituții de cultură, teatrele, sunt sigură că au avut și ele problemele lor, greutățile lor, dar în funcție de manager fiecare a reușit să convingă de necesitatea fondurilor pe care trebuie să le primească. De fapt, aici este problema. Și să demonstrezi cu ce vii tu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *