Regele creștin și Moscheea Mare din Constanța
Dacă ai curiozitatea să urci pe cele 140 de trepte din beton ale minaretului zvelt al Moscheii din Piaţa Ovidiu, de pe esplanada circulară a sa vei putea să priveşti, nestingherit, aproape întregul oraş vechi, marea, portul, casele din jur. O toană a arhitectului, sau o întâmplare, te pune în faţa unei imagini pe care nu o poţi regăsi aiurea, pe nicăieri: semiluna verzuie a cupolei încadrează, liniştit, în linie aproape dreaptă, Biserica romano- catolică, apoi Catedrala Ortodoxă pentru ca totul să se oprească în largul mării.
Sigur, pe constănţenii obişnuiţi, clădirea maiestuoasă a Moscheii nu îi mai impresionează deşi o consideră atât de familiară încât este nelipsită din orice fotografie a oraşului lor. Pe străinii veniţi de aiurea, însă, frumuseţea ei îi opreşte în loc: lângă statuia poetului roman Ovidius şi în vecinătatea fostului Palat Comunal, neo -românesc, un element oriental care să domine oraşul vechi este, fără doar şi poate, ceva nemaivăzut.
Aproape sigur de când există ca for al oraşului, piaţa a avut un lăcaş de cult musulman în preajma ei. Când, la 1825, se finaliza geamia Mahmudie, pe locul ei fusese o alta, mai veche, distrusă de intemperiile vremii, de delăsarea orientală a autorităţilor de margine din Imperiul Otoman, de vitregiile campaniilor militare care nu ocoleau Dobrogea. Era în picioare această geamie când, în dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1878, domnitorul Carol I, victorios pe frontul Războiului de Independenţă, se oprea la Brăila şi trimitea dobrogenilor „Proclamaţia” prin care îi anunţa că au intrat, ca cetăţeni egali, între frontierele statului român. Carol I se apleca, atunci, cu încredere şi atenţie, spre comunitatea cea mai numeroasă a provinciei: cei care se rugau lui Allah (aproape 135.000 de suflete, faţă de vreo 88.000 de creştini).”Locuitori musulmani- vorbea domnitorul către noii lui supuşi- dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religie! Credinţa voastră, familia voastră vor fi apărate deopotrivă ca şi ale creştinilor! Afacerile religiei şi familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării către muftii şi judecătorilor aleşi din neamul şi religia voastră! Salutaţi, dar, cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi păcii!”
Dezvoltarea Dobrogei, şi a Constanţei, este reflectată, în linii mici, de evoluţia spectaculoasă a perimetrului pieţii Ovidiu, la începutul secolului al XX-lea, când se deschid aici hoteluri luxoase, cafenele, restaurante, bănci, localuri de teatru şi cinema. Vechea geamie, de la 1825, care poate fi admirată în ilustratele sepia din primii ani ai veacului trecut, se dovedea din ce în ce mai stingheră şi mai neîncăpătoare pentru ambiţiile unui oraş care recupera un lung timp de amorţire.
Moscheea Regală din Constanţa este rezultatul unor importante evoluţii politice, diplomatice şi militare desfăşurate în Balcani şi în Imperiul Otoman în primul deceniu al secolului al XX-lea. România, şi regele Carol I, nu îşi puteau asuma o direcţie exclusivă de politică externă care să revendice unirea cu Transilvania şi cu majoritatea românească din provincia de peste Carpaţi. Nu aveau nici forţa necesară şi nu îi lăsau nici alianţele încheiate cu Austro-Ungaria şi Germania. Elita politică de la Bucureşti a găsit de cuviinţă să îşi îndrepte resursele spre deşteptarea sentimentelor naţionale ale aromânilor din Balcani şi, în acest sens, au început să se deschidă şcoli, biserici, biblioteci, instituţii, consulate în toate noile state independente de la Sud de Dunăre şi în provinciile europene ale Imperiului Otoman. Până într-acolo încât venerabilul suveran al României l-a convins pe sultanul Abdul Hamid al II-lea, în 1905, să emită o iradea prin care se acordau drepturi mai multe, înclusiv confesionale, creştinilor balcanici ai Porţii iar Carol I îşi dădea cuvântul că supuşii mahomedani de la Nord de Dunăre vor fi mai bine protejaţi şi ajutaţi.
Nu a aşteptat mult Carol I şi, în oraşul lui de suflet, pe care l-a iubit atât de mult, Constanţa, a decis construirea celui mai mare lăcaş de rugăciune musulman din Europa creştină. Geamia Mahmudie, aceea care l-a primit la prima lui vizită la malul mării, a fost demolată şi, pe locul ei, la 24 iunie 1910 au început lucrările la construcţia Moscheii. În ziua aceea de vară, ministrul Spiru Haret, muftiul Hafuz Rifat şi ministrul Imperiului Otoman acreditat la Bucureşti, asistaţi de o mulţime de oficialităţi şi localnici, creştini şi musulmani, au citit, în română şi în turcă, textul actului care a fost închis într-o casetă specială şi zidit în fundaţia noii clădiri. „Ne rugăm lui Dumnezeu- scrie acolo- ca această Moschee să fie terminată cu succes şi să fie ferită de orice primejdie şi să servească pentru binele şi fericirea credincioşilor mahomedani din Constanţa”.
Sigur, înaintea evenimentului, nimic nou pentru viaţa publică din România, urbea a fost zguduită de câteva scandaluri de presă: autorităţile locale au expropriat mai multe imobile şi terenuri din preajma geamiei Mahmudie, pentru a face loc colosului viitor. Dar, evident, unii se pare că au primit mai puţin, alţii mai mult, alţii au luat banii dar au rămas şi cu casa. Astăzi, în faţa Moscheii, se mai găseşte imobilul cu etaj al consilierului local Grigore Grigoriu, ridicată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, casă mare, încăpătoare, cu o arhitectură neoclasică. A rămas în picioare, spre scandalizarea contemporanilor dar spre bucuria noastră, a celor de azi.
Un arhitect cunoscut, Victor Ştefănescu, care semna tot timpul Stephanescu, şi a cărui amprentă se regăseşte pe zidul întrării în Moschee, a primit invitaţia de a proiecta lăcaşul de cult. La Expoziţia Naţională din 1906, de la Bucureşti, concepuse pavilionul dobrogean ca fiind dominat de o moschee puţin ieşită din tipare. Un inginer atunci puţin cunoscut, Gogu Constantinescu, a preluat proiectul tehnic şi a adus României o invenţie nemaiauzită până atunci: betonul armat. Moscheea din Constanţa este prima construcţie din ţară, şi dintr-o mare parte a Europei, construită din beton armat. Proiectul i-a plăcut mult regelui Carol I dar şi mai mult sultanului Mehmed al V-lea care l-a decorat pe Victor Ştefănescu cu unul dintre cele mai importante ordine ale Imperiului său, Medgidie, în grad de Comandor. Suveranul român, provocat de acest gest, a dispus ca în testamentul său să fie trecut şi arhitectul ctitoriei sale, care a primit, în semn de preţuire, un ceas cu capac de argint, placat cu email roşu şi inscripţionat cu cifrul regelui.
În cei trei ani de şantier, Moscheea constănţeană a văzut multe. În primul rând, noile clădiri, care mai de care mai moderne şi mai fastuoase, care se ridicau prinprejur şi care nu mai aminteau cu nimic de vechea Constanţă a geamiei Mahmudie. Hotelurile „Mercur” şi „Palace”, Cazinoul, fundaţia masivă a noului Palat Comunal, bulevardul monden al falezei, Sinagoga aşkenază, apropiată de surata ei, maiestuosul Templu Sefard, toate la un loc asigurau că vremurile sunt fericite, tihnite şi, mai ales, ţin cu toţi aceia care caută să se pricopsească la malul mării, indiferent de etnie sau credinţă. Prin vecini, când nici cupola, nici minaretul nu fuseseră încă ridicate, izbucnise războiul balcanic, în 1912: micile state creştine ortodoxe au atacat Imperiul Otoman muribund şi l-au învins. Dragostea creştinească nu a durat mult pentru că, ţări tinere şi ambiţioase, nu au ştiut ce să facă cu victoria. Şi în vara anului 1913 a mai început un război. De data aceasta, regele Carol I a decis să fie arbitru şi suveran al Balcanilor: trupele române au ajuns prin suburbiile capitalei bulgare şi au salvat Poarta Otomană de la umilinţa pierderii Constantinopolului. Drept recompensă, Dobrogea s-a reunit, în acea teribilă vară a lui 1913, cu încă două judeţe, Durostor şi Caliacra.
Moscheea din Constanţa a devenit, deodată, simbol al puterii regionale româneşti şi a viziunii regelui în relaţia cu otomanii. Nimic, în cele două războaie balcanice, nu a tulburat calda relaţie cu Constantinopolul. Nici comerţul nu a fost întrerupt, nici cursele regulate ale Serviciului Maritim Român nu au fost suspendate, nici diplomaţii nu au fost agresaţi cu declaraţii intimidante. Dimpotrivă, curios şi meticulos ca un neamţ, Carol I a vizitat şantierul de câte ori a poposit la malul mării, spre nemulţumirea acelora care transmiteau, prin telegraf, aceste gesturi către micile şi prăfuite capitale de la Sudul Dunării.
În plin miros de praf de puşcă balcanic, într-o vineri de 31 mai 1913, piaţa Ovidiu şi străzile din faţa grandiosului edificiu gemeau de lume. Localnici, autorităţi, diplomaţi, feţe bisericeşti, elevi, ziarişti, muezini veniţi cu vaporul de cursă de la Istanbul se adunaseră buluc să vadă şi să audă discursul de inaugurare a Moscheii celei mari. Regele Carol, regina Elisabeta, înfăşată în văl musulman, ministrul Cultelor, Take Ionescu, ministrul Imperiului Otoman la Bucureşti, trimisul special al sultanului, Mamut Esad. Era acolo întregul corp consular de la Constanţa: cârtitorii au băgat de seamă că lipseau consulii Greciei, Bulgariei şi Serbiei, nemulţumiţi de prietenia cu Poarta pe care România o afişa fără perdea. Optimiştii i-au văzut în mulţime pe consulii Italiei, Franţei, Germaniei şi Marii Britanii.
Discursuri sobre şi o slujbă religioasă au încântat pe cei adunaţi. Şi mai fericiţi au fost cei prezenţi când s-a anunţat că urmează un mare praznic, ca la orice sărbătoare religioasă musulmană, cu carne de berbeci şi cu cofeturi orientale. Impresionat de primire dar mai ales de somptuozitatea lăcaşului de cult, unic în Europa, trimisul lui Mehmed al V-lea, ministrul Mahmut Esad, a îndrăznit să privească spre regele României şi să declare, emoţionat: „De unde pretutindeni se dărâmă moschei, aici în ţara Majestăţii Voastre se ridică noi lăcaşuri sfinte pentru noi. Fericiţi sunt turcii care pot trăi sub egida Majestăţii Voastre!”. „Kral Kamii” a pronunţat trimisul sultanului iar mulţimea românească a auzit că acest lucru înseamnă „Moscheea Regală”. Nu i-a răspuns suveranul, nu obişnuia să stea prea mult de vorbă cu oamenii fără sânge albastru, ştiut fiind că tuturor acestora le întindea, în loc de mâna întreagă, doar un singur deget. A subliniat, ceea ce era de spus, muftiul Hafuz Rifat al Constanţei:” Cu o fire aleasă şi plină de nobleţe, românul, aici la porţile Orientului, dovedeşte lumii că el, respectând credinţa fiecăruia, are şi dânsul dreptul şi că trebuie să fie respectat”.
Toată lumea bună i-au urmat, apoi, pe rege şi pe regină, la hotelul „Carol” unde o recepţie fastuoasă a condimentat şi mai bine naşterea oficială a Moscheii şi, mai ales, senzaţia aceea fără egal că la Constanţa, şi în România, războiul nu bate la uşă niciodată.
A doua zi, cu o escortă sumară, regele a revenit la Moschee. Vroia să vadă în tihnă şi cu răbdare tot ce era de văzut. După 47 de ani de domnie merita câteva clipe de linişte în ctitoria lui. Ce a văzut, atunci, regele României putem vedea şi noi astăzi.
Din piaţa Ovidiu sau din strada îngustă şi stricată din faţă îţi apar un corp central masiv, cu o cupolă imensă, centrală, străpunsă de ferestre arcuite, care aduce cu marea „Sf. Sofia” bizantină din Constantinopol, şi un minaret zvelt, înalt de aproape 50 de metri, în care se urcă pe 140 de trepte, cu un balcon circular în formă de pălărie occidentală care precede vârful minaretului, cu semilună. Pare, la prima vedere, un decupaj din arhitectura egipteană. Înainte de a păşi în curte, un portal din piatră dobrogeană, cu arcadă, are înscrise, cu caractere arabe, cele cinci rugăciuni zilnice.
În curtea mică, lucrată în piatră de calcar alb, de o parte şi de alta, porticuri cu arcade de inspiraţie maură şi capiteluri de influenţă arabă, conduc spre 12 fântâni cu apă dulce, obligatorii pentru spălatul ritual de dinaintea rugăciunii. O a doua intrare conduce într-un vestibul care are, la rândul lui, două direcţii: scările minaretului şi haram, sala de rugăciune. Portalul acestei intrări este înalt, cu o arcadă în zigzag. Un brâu tipic neo-românesc e poziţionat vertical, foarte vizibil, şi aduce un parfum de curiozitate nemaigăsită în vreo construcţie de cult musulman. În fine, ultima intrare este străjuită de o uşă masivă, din plăci masive de marmură neagră în exterior şi din piele fin lucrată pe interior, cu ferecături din bronz masiv. Dacă treci de această uşă, ai intrat deja în sala de rugăciune şi, chiar cum ai păşit pragul, o lumină intensă, solară şi colorată totodată, curge din toate părţile, scoţând în evidenţă culoarea albastră, profundă, ce aminteşte de Voroneţul ortodox, roşul aprins şi nuanţele pale de galben.
Înainte de a începe să priveşti cu atenţie în jur îţi iese în evidenţă, aşezat pe plăcile de piatră ale pardoselii, un covor imens, cu culori deja pălite de trecerea vremii. Este cel mai mare covor oriental (144 metri pătraţi), lucrat manual, din Europa, ţesut 17 ani de mâini de femei harnice şi trudite, la Hereke, acum mai bine de două secole. Sultanul Abdul Hamid al II-lea l-a donat, în 1904, credincioşilor musulmani de pe insula Ada Kaleh, aflată la Porţile de Fier, pe Dunăre, şi intrată în componenţa României după marele Război de Independenţă. Nicolae Ceauşescu şi Iosip Broz Tito, tartorii regimurilor comuniste din România şi Iugoslavia, s-au întânit de mai multe ori şi au decis, în 1967, să construiască imensul baraj de pe fluviu, cu inundarea exoticei insule locuite de câteva sute de turci. Dunărea a acoperit şi cetatea medievală, şi străduţele orientale, şi micile grădini de smochini dar şi geamia iubită de sultan, ridicată la 1722. Covorul acesta, cadou imperial, a poposit în piaţa Ovidiu, în Moschee, şi a rămas aici, singur martor al unei lumi din basmele Şeherezadei.
Plăci de faianţă pictate în culori vii, galben şi albastru, înconjoară peretele de la intrare iar, privind spre Mecca, se zăreşte mihrabul, o nişă goală, dominat de un albastru puternic. Litere mari, aurii, încastrate în chenar, sunt răspândite pe toţi pereţii, însumând însuşirile lui Allah sau citate din Coran. Cupola imensă, albastră, sporeşte puternic senzaţia de lumină ireală, învrednicită şi de ferestrele cu vitralii, care filtrează albul dominant. Ca o curiozitate, mimberul, locul din care se predică în vinerile sfinte şi la sărbătorile mari, şi kursur-ul, de unde se fac lecturi din Coran, sunt scupltate în lemn, aşa cum sunt toate altarele şi stranele bisericilor ortodoxe. Un parfum de complex de schimb confesional, o particularitate care întăreşte, pentru cei care au răbdare să vadă, melanjul dobrogean, unic.
Din momentul inaugurării, încă, întreaga Moschee a fost dotată cu iluminat electric, cu lămpi masive, din bronz, şi cu încălzire centrală. Marea majoritate a caselor celor aproape 30.000 de constănţeni de atunci nu dispuneau, deocamdată, de aceste noi minuni ale tehnicii şi doar clădirile mai noi, mai importante şi mai luxoase se lăudau cu un confort nepermis încă publicului larg.
Pe scările minaretului din beton armat, cu ziduri groase de 20 de centimetri şi iluminate de ferestre înguste, alungite, se ajunge la locul de unde muezinul trebuie să anunţe credincioşii, de cinci ori pe zi, că este vremea rugăciunii. Este un fel de cerdac de unde profanii creştini pot privi, însă, o panoramă incredibilă a întregului oraş, de la o înălţime pe care încă puţine clădiri constănţene o deţin. Nişele succesive şi dese de la baza acestei panorame circulare, împreună cu acoperişul, aduc clădirii un indiciu clar al interesului arhitectului de integrare a unor elemente specifice neo- românismului, o combinaţie extrem de inedită şi de provocatoare.
Aerul sărat, traficul din jur, educaţia precară a turiştilor de week -end care vin în Mamaia, lipsa veşnică a resurselor pentru reparaţii au făcut ravagii asupra clădirii. Fisuri în pereţi, elemente decorative în stare de degradare, igrasie pe pereţi, zidurile exterioare neîntreţinute sunt câteva dintre semnalele care amintesc de o boală. Nu este pentru prima dată când Moscheea are nevoie de reparaţii capitale dar, de data aceasta, ele trebuie urgentate pentru a salva un monument unic în arhitectura europeană.
Şi, de ce nu, poate cineva se gândeşte să aşeze la locul cuvenit, la intrare, memoria regelui creştin Carol I care a dat obolul iubirii pentru oamenii săi credincioşi întru Allah, de la malul mării, oferind un cadou care nu poate fi uitat de nimeni.
Regăsirea ortodoxă a Constanţei: Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Apostoli Petru și Pavel”
După ce admiri splendoarea Cazinoului de pe faleza din Constanța, ce domină peisajul sudic al Peninsulei, îți îndrepți pașii spre nord, pentru a afla poveștile vechii cetăți a Tomisului.
Farmecul Mării Negre te lasă cu greu să părăsești faleza Constanței, proaspăt reamenajată, însă istoria locurilor te obligă să afli mai multe.
Poate, într-un firesc al lucrurilor și al realităților confesionale ale Constanței de astăzi, prima construcție ce îți sare în ochi, în încercarea ta de a cunoaște centrul vechi al orașului, este Catedrala “Sf. Apostoli Petru și Pavel”. Înălțată într-un splendid stil neo bizantin, bătută în cărămidă roşie și încinsă de centuri înguste de beton, biserica ortodoxă îți atrage negreșit atenția, mai ales dacă ești un turist venit de pretutindeni.
Într-un spațiu restrâns, flancat de clădiri din toate timpurile, poți trece rapid printr-o istorie de câteva milenii. În extremitatea sudică a complexului, rămășițele zidurilor romane sunt primele care îți confirmă latinitatea poporului român, chiar înainte de a ajunge să admiri statuia marelui poet exilat la Pont, Ovidius. Marea biserică ortodoxă, ce își înalță falnic cele trei turle spre cerul Constanței și al cărui pridvor susținut de coloane din marmură, atent decorate, evocă poveștile Constanței sfârșitului de secol XIX. În fine, completând peisajul, în partea nordică a complexului, imensul Palat Arhiepiscopal, construit în glorioșii ani interbelici, completează grandoarea și opulența a ceea ce reprezintă centrul ortodoxiei românești la Constanța, Arhiepiscopia Tomisului.
Binomul confesional din partea sudică a Peninsulei reprezintă, de departe, cel mai generos și mai impunător lăcaș de cult din întreaga urbe.
Nici în perioada otomană, nici la începuturile administrației românești, atunci când mozaicul cultural al Constanței, reprezentat de greci, turci, tătari, armeni, bulgari, evrei, atingea cote maxime, nu s-a construit un ansamblu de o așa anvergură. Oraşul era prea mic şi prea lipsit de importanţă pentru a merita o atenţie deosebită din punct de vedere religios.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, deși în Constanța era atestată cea mai veche episcopie creștină din țară, datată încă din secolul IV d.Hr., cele câteva sute de români ce locuiau aici luau, an de an, lumina pascală și apa sfințită de Bobotează de la Biserica greacă, aflată în extremitatea nordică a Peninsulei. În acea vreme, până în momentul în care construcția actualei Catedrale Sf. Apostol și Pavel să fie finalizată, în anul 1895, Biserica greacă era singurul lăcaș de cult ortodox al Constanței.
Chiar și în perioada românească a Constanței, după ce Dobrogea a intrat în granițele țării după războiul ruso-otoman din anii 1877-1878, a trebuit să treacă 17 ani până când administrația românească să finalizeze primul lăcaș de cult pentru ortodocșii români.
Realitățile orașului se schimbaseră. Populația română a Constanței se înzecise în jumătate de secol, ajungând la 2500 de suflete. Românii încă nu erau majoritari, chiar dacă turcii și tătarii se împuținaseră.
Devenind cea mai mare Catedrală a Dobrogei, Constanța se transformă repede în centrul spiritual al teritoriului dintre Dunăre și Mare, după ce, o bună perioadă de timp, Tulcea se putea mândri cu cele mai mari biserici. Acolo, pe malul Dunării, unde fusese multă vreme o viaţă mai prielnică, românii îşi construiseră o catedrală încă din timpul stăpânirii otomane, la 1865.
Însă vremurile nu erau tocmai propice unei astfel de construcții grandomane. Administrația constănțeană abia începea să se dezmorțească și să găsească soluții pentru dezvoltarea celui mai vechi oraș din România, ce nu se afla încă printre marile urbe ale țării.
În centrul orașului, Piața Ovidiu, abia erau găsite fonduri pentru a se ridica pe soclu statuia marelui poet exilat la Pont.
Iluminatul stradal era realizat cu ajutorul felinarelor, apa potabilă era o mare problemă, iar despre canalizare încă nici nu era vorba.
Noile tehnologii din Vest au ajuns rapid și la Constanța, iar Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel a ajuns să reprezinte, la 1913, aproximativ 15600 de români ortodocși. La nici două decenii de la sfinţirea bisericii, ei deveniseră majoritari în Constanța (cu o populație de 27000 de suflete). Pentru prima dată în istorie, aşa cum, tot pentru prima dată exista o catedrală ortodoxă la malul mării.
S-a întâmplat ca anul 1895 să fie unul astral pentru istoria Constanţei, oraş aproape necunoscut românilor de peste Dunăre înainte. Podul de fier de la Cernavodă, cel mai mare din Europa, portul modern de la Marea Neagră, ambele ieşite din mintea genialului Anghel Saligny, şi Catedrala Ortodoxă au adus Dobrogei, dar mai ales capitalei ei, acel suflu de speranţă şi vitalitate care i-au marcat trecerea prin ani. Poate că nicăieri nu veţi întâlni, în România sau prin apropierea ei, această combinaţie halucinantă, specifică doar tinereţii, de dezvoltare impetuoasă economică, financiară şi comercială şi o acceptare fără egal a diversităţii confesionale, etnice şi lingvistice.
Înconjurată din cele patru direcții de străzile Revoluției din Decembrie 1989, Dr. Ion Cantacuzino, Arhiepiscopiei și bulevardul Elisabeta, ansamblul format din Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel și Palatul Arhiepiscopal reprezintă centrul spiritual al ortodoxiei constănțene de mai bine de un secol.
Construită după planurile arhitectului I.Mincu, biserica în stil neo bizantin se delimitează de departe ca fiind cea mai impunătoare clădire din această zonă. Declarată monument istoric de arhitectură, Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel încheie, sau deschide, octogonul confesional al Constanței Vechi din partea sudică a Peninsulei.
La interior, tabloul este dominat de arcadele largi ce susțin cupola centrală, coloane de marmură aranjate atent sub balcoanele laterale, ferestre generoase și o catapeteasmă lucrată cu măiestrie, ce ascunde Sf. Altar de ochii credincioșilor din Naos.
Valoarea arhitecturală a bisericii ortodoxe este dată și de pictura interioară. Realizată pentru prima dată de pictorul George Demetrescu Mirea, între anii 1885-1888, în stil realist, aceasta a fost refăcută de pictorii Gh. Popescu, de la Institutul de Arte Plastice din București, și Niculina Dona Delavrancea (1959-1965), fiica cunoscutului scriitor, dar și primar al Bucureștiului, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Dona Delavrancea, obișnuită cu atmosfera căminului părintesc, unde primea adesea vizitele unor personalități ale vremii, precum Vlahuță, Caragiale, Grigorescu sau Mincu, s-a remarcat prin compozițiile sale ce întruchipau însoritul și romanticul Balcic, locul ce a inspirat de-a lungul istoriei spuma pictorilor și artiștilor români.
Importanța Catedralei Sf. Apostoli Petru și Pavel este dată și de găzduirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, realizată în anul 1932, după vestita icoană ,,Prodromiţa” de la Schitul Prodromul din Sfântul Munte Athos.
Revenind la cronologia construirii grandiosului binom ortodox din sudul Peninsulei Constanței, înfloritoarea perioadă interbelică a adus, lângă catedrala ortodoxă, un Palat Arhiepiscopal, construit în același stil neobizantin. La fel de impunător, împrejmuit de un gard înalt din fier forjat, Palatul Arhiepiscopal atesta în anii dintre cele două Războaie Mondiale stabilitatea și prosperitatea comunității ortodoxe din Constanța.
Însă cruzimea bombardamentelor sovietice, din cel de-al Doilea Război Mondial, nu au ocolit centrul ortodoxiei constănțene. Atât Palatul Arhiepiscopal, cât și Catedrala ortodoxă, au fost grav avariate în primele zile de august ale anului 1941.
Atât exteriorul, cât și mobilierul din interior, realizat de arhitectul Ion Mincu, la Paris, îmbrăcat în foiță de aur și pietre sidefate, au fost deteriorate grav.
În anii de după război au fost executate lucrări de consolidare a clădirii și de refacere a elementelor decorative.
Și pentru a confirma relația strânsă dintre noua confesiune majoritară și administrația orașului, în perioada comunistă, între anii 1957 şi până la 1977, la Palatul Arhiepiscopal a funcţionat Muzeul de Arheologie, ca mai apoi, după ce acesta a fost mutat în vechea clădire a Primăriei din Piața Ovidiu, Palatul Arhiepiscopal să găzduiască Biblioteca Județeană, care a funcţionat aici până în anul 1998.
Astăzi, complexul ortodox este organizat ca lăcaș monahal, în fruntea sa fiind însuși Arhiepisopul Tomisului.
Și, în concordanță cu grandoarea construcției ortodoxe din Peninsula Constanța, procesiunile religioase susținute în acest lăcaș de cult sunt realizate în aceeași cheie.
O scenă din lemn, în partea de sud a bisericii, ce privește peste zidurile romane marea, strânge mari fețe bisericești de fiecare dată când tradiția ortodoxă o cere.
La Bobotează, moment sărbătorit de românii ortodocși la biserica greacă până în anul 1895, puhoaie de oameni, în frunte cu Arhiepiscopul Tomisului, se îndreaptă de la ușile Catedralei spre faleza Constanței, acolo unde, credincioșii, asistă la sfințirea apelor.
Pentru un moment, Constanța pulsează sub impulsul ortodox.
Însă, dacă îți îndrepți pașii înspre nord și ai răgaz câteva ceasuri să cunoști Constanța Veche, vei afla că lucrurile nu au stat mereu așa…
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
- VIDEO Ultima Sinagogă din Constanța: Proiectul de reabilitare este îngropat în contestații și birocrație de trei ani/ Cum arată ruina templului israelit pentru care există bani la CNI - 21 iulie 2020
- Cât de greu este să restaurezi un monument istoric? Studiu de caz: Casa Motomancea din Tulcea - 7 septembrie 2018
- Povestea Bulevardului Elisabeta: Strada cu parfum de Regină și de mare - 14 februarie 2017