Mai avem nevoie de Rusia?

(foto: ALEXEY DRUZHININ/AFP/GettyImages)

Vă întrebaţi cum s-ar putea încheia longeviva carieră politică a lui Vladimir Putin, tocmai acum când a câştigat al patrulea mandat de preşedinte al Federaţiei Ruse?

Acceptaţi că o societate lipsită de transparenţă decizională, cu toate instituţiile captive în mâna decidenţilor politici şi financiari, nu are viitor alături de noi? Şi că există destule situaţii în sistemul de relaţii internaţionale în care un regim care emană pericole şi atitudini nesănătoase la adresa unei stabilităţi democratic constituite mai degrabă ar trebui îngrădit, aşa cum se procedează cu organismele bolnave?

Dacă da, atunci: mai avem nevoie de Rusia?

La începutul lunii martie, un fost agent secret rus, Serghei Skripal, care a lucrat şi pentru britanici, a fost atacat cu o substanţă neurotoxică. Măcar specialiştii au fost în consens pentru că, după acest episod din parcul central al superbului oraş englezesc Salisbury, Europa a reintrat într-un „Război Rece” perfect. Marea Britanie a acuzat Rusia de acţiune , Kremlinul a negat orice implicare. În orice caz, la 20 martie, câte 23 de diplomaţi britanici şi ruşi erau expulzaţi reciproc din ambasadele din Moscova şi Londra. Se mai întâmplase şi în decembrie 2016, când preşedintele Barack Obama a ordonat expulzarea a 35 de diplomaţi ruşi, spioni ai agenţiei GRU, pentru implicarea în alegerile prezidenţiale americane. În primul an de mandat, preşedintele Donald Trump a continuat să aplice moda vechiului „Război Rece”, aceea a „valizei”, trimiţând în Rusia, înapoi, alte echipe. La Moscova, preşedintele Vladimir Putin a răspuns cu aceleaşi măsuri.

De data aceasta, se pare că Federaţia Rusă a greşit ţinta. Pentru că, destul de probabil, a ales Marea Britanie considerând că sunt puţine şanse să existe o solidarizare rapidă europeană cu ţara care tocmai ce părăseşte Uniunea de la Bruxelles şi care, cu greu, negociază acest divorţ cu cele 27 de consoarte de pe continent. Moscova a sperat să găsească o ţară izolată în comunitatea europeană, un prim ministru conservator, Theresa May, aflat într-o ecuaţie guvernamentală fragilă, o opinie a Uniunii Europene în general deferentă, dacă nu chiar ostilă, la adresa Marii Britanii. Atacând Marea Britanie, pe termen mediu şi lung Federaţia Rusă a probat şi soliditatea alianţelor occidentale, îndeosebi a NATO şi a Uniunii Europene.

Răspunsul diplomatic este năucitor. La 26 martie, aproape 150 de diplomaţi ruşi au fost expulzaţi din statele Uniunii Europene, NATO şi ale statelor aliate şi partenere. Iar relaţiile acestora cu Rusia au intrat într-o stare de deteriorare nemaiîntâlnită de la prăbuşirea URSS, în 1991.

Margaret Thatcher, în 1982, a zdrobit flota militară şi regimul de dictatură ale Argentinei, în războiul din insulele Falkland, la zeci de mii de kilometri distanţă de Londra. Atunci, generalii şi amiralii de la Buenos Aires au considerat că două femei care conduceau Regatul Unit nu puteau învinge: economia britanică, după experimentele socialiste şi sindicaliste de până în 1979, era în convalescenţă iar în gloria vechiului Imperiu nu mai credea nimeni dintre aliaţii europeni. Astăzi, preşedintele Vladimir Putin, precum regimul generalilor din Argentina, a considerat-o pe prim-ministrul Theresa May o victimă sigură tocmai pentru că, părea, Marea Britanie condusă tot de două femei se afla la marginea intereselor internaţionale. Desigur, bătălia nu a fost militară şi, tocmai de aceea, victoria Londrei este cu atât mai zdrobitoare.

Aproape toate statele Uniunii Europene, ale NATO, dar şi altele din lume au anunţat, concomitent, expulzarea a zeci de diplomaţi ruşi în spirit de solidaritate cu Marea Britanie şi ca un avertisment sever la practicile de politică externă şi de acţiuni de terorism cu arme chimice ale Federaţiei Ruse. Ministrul de Externe britanic, Boris Johnson, vorbea despre „cea mai mare mişcare de expulzare de agenţi ruşi din istorie”. Fostul ziarist, artizan al Brexit-ului, l-a acuzat pe preşedintele Vladimir Putin că se foloseşte de organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din vară tot aşa cum, propagandistic, şi Adolf Hitler a folosit Jocurile Olimpice de la Berlin, în 1936. Iar secretarul britanic al Apărării, Gavin Williamson, amintea că „lumea s-a unit în jurul Marii Britanii” în a condamna Rusia ca agresor chimic.

Artizana victoriei diplomatice, prim-ministrul Theresa May, vorbea în Camera Comunelor, la 26 martie, despre un „eşec” al Rusiei în efortul acesteia de a „diviza solidaritatea occidentală”. „Rusia – a spus din nou Theresa May – este un pericol pentru securitatea occidentală şi trebuie tratată ca atare”. Preşedintele Vladimir Putin ar fi trebuit să o asculte mai devreme: de câteva luni locatara din Downing Street 10 vorbeşte în termeni vehemenţi despre ingerinţele ruse în politicile interne europene şi caută aliaţi pentru le opri. Spre exemplu, la mijlocul lunii noiembrie 2017, în timpul unui somptuos dineu oferit de Lordul Cancelar al Londrei, deloc charismatica Theresa May a trimis un mesaj fără echivoc către Kremlin: „Ştim ce faceţi. Nu veţi reuşi.” Nimic nu se putea mai clar.

Marea Britanie a stimulat şi apetitul de conflict al preşedintelui Donald Trump. Acesta a semnat o listă privind expulzarea a 60 de diplomaţi ruşi de pe teritoriul SUA. Întregul personal al Consulatului din Seattle – care a fost închis – şi 12 membri ai Misiunii Permanente ruse la ONU, în New York, au fost trimişi acasă. Nikki Haley, ambasadorul SUA la ONU, vorbea presei, într-un atac fără precedent la adresa Rusiei, despre faptul că cei 12 „au fost angajaţi în acţiuni de spionaj care contravin securităţii noastre naţionale”. Iar Consulatul din Seattle, vorbesc surse de la Casa Albă, era în proximitatea unei baze de submarine nucleare şi a unei mari părţi a uzinelor Boeing. Cu alte cuvinte, acum, nu există niciun fel de încredere între SUA şi Rusia.

Aproape toate statele Uniunii Europene şi NATO au trimis acasă diplomaţi ruşi, inclusiv ţări considerate ca fiind favorabile colaborării cu preşedintele Vladimir Putin, cum sunt Ungaria sau Italia. Alte state din afara celor două alianţe, precum Australia şi Macedonia, s-au alăturat imediat deciziei. Acolo unde nu există reprezentanţe diplomatice ruse, guvernele au îngheţat relaţiile bilaterale oficiale şi prezenţa la Campionatul Mondial de Fotbal din vară, aşa cum a procedat Islanda. România, care are două reprezentanţe diplomatice ruseşti pe teritoriul ei – ambasada din Bucureşti şi consulatul general de la Constanţa – va trimite acasă un diplomat rus (precum Letonia, Estonia, Croaţia). Singurul răspuns negativ european vine de la Viena, guvernul conservator – extremă dreapta al lui Sebastian Kurz anunţând că Austria va rămâne o „ţară neutră”, o „punte” între Occident şi Rusia”, şi că nu va expulza ruşi. Nici nu avea cum deoarece portofoliul Ministerului de Externe este deţinut de Partidul Libertăţii, formaţiune politică apărută după Al Doilea Război Mondial din ruinele ideologice şi instituţionale ale partidului nazist al lui Adolf Hitler.

Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, nu a exclus şi alte măsuri suplimentare, existând un „acord” consensual cu concluzia guvernului britanic potrivit căruia „Rusia este, cel mai probabil, responsabilă şi că nu există o alternativă plauzibilă”.
Răspunsurile de la Kremlin sunt angajamente pe termen lung de „Război Rece”. Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Maria Zaharova, a folosit termenul de „vasali” şi „supuşi” pentru toate ţările care au acordat susţinere Londrei. Ambasadorul rus la Washington, Anatoli Antonov, a vorbit despre „provocări” americane la adresa relaţiilor bilaterale, cărora Moscova le va răspunde rapid cu acţiuni „adecvate”. Într-un alt comunicat, al Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti, expulzările de diplomaţi sunt caracterizate drept „manifestarea nebuniei politice colective”. În paralel, preocupat de tragedia de la Kemerevo, unde zeci de persoane, majoritatea copii, au murit într-un complex comercial incendiat, preşedintele Vladimir Putin nu a dat încă replica. Cel mai probabil, statele care au expulzat vor trimite acasă, de la Moscova, un număr egal de diplomaţi.

Dar aici nu mai este vorba doar despre matematică.

Ministrul lituanian de Externe, Linas Linkevicius, aflat la Bucureşti în compania preşedintelui Klaus Iohannis când Europa şi America trimiteau acasă diplomaţii ruşi, a pus punctul pe i: la Salisbury, în Marea Britanie, a fost pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, când au fost folosite „arme chimice” pe teritoriile NATO şi Uniunii Europene împotriva civililor. Între altele, din 26 martie, Lituania a decis să nu mai acorde vize de intrare în ţară niciunui cetăţean rus.

În momentul de faţă este vorba despre drumuri diferite de dezvoltare şi evoluţie: Europa şi Rusia, chiar şi cu eforturi, nu se mai regăsesc. Nu le mai leagă nici măcar veşnica poveste politică a petrolului şi gazului din motive care ţin, în ultimii ani, fie de alternative de aprovizionare fie, pur şi simplu, de o altă etapă tehnologică. Iar măsurile de sancţionare a Rusiei, după anexarea peninsulei Crimeea în 2014, încep să apară: Kremlinul nu îşi schimbă locatarii, dar cât se mai poate extrage petrol rusesc de adâncime sau din zonele îngheţate fără utilaje occidentale moderne? Căci Rusia, de aproape jumătate de secol, a devenit o simplă producătoare de materii prime, fără rezultate în domeniile tehnologiei de viitor. Desigur, nici acest lucru nu are importanţă acum deoarece, electoral, regimul lui Vladimir Putin, care aniversează două decenii în curând, pare imuabil. Dar aşa sunt toate sistemele politice care nu vor sau nu se pot schimba: comunismul a dovedit-o cu prisosinţă.

Nu este doar o temă de politică externă a Marii Britanii ci este, de acum, o problemă europeană: ce facem cu omul bolnav al continentului? Cât de gravă este boala? Cât costă tratamentul?

Cine mai are astăzi nevoie de Rusia? Şi ce să facem mai departe cu această ţară?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *