Istoria oraşului se poate scrie în foarte multe feluri şi, de regulă, monumentele arhitectonice sunt mărturiile cele mai vizibile ale trecerii prin timp. Mobilierul urban – adică tot ceea ce dă identitate spaţiilor publice – este, însă, la fel de important în reconstruirea epocilor trecute şi, adesea, aceste elemente de decor completează cu migală ceea ce, singură, povestea timpului nu apucă să spună.
O foarte succintă istorie a Constanţei moderne se poate reconstrui prin prisma capacelor de canalizare pe care, aproape sigur, cel mai adesea nici nu le băgăm de seamă.
Capacele de canalizare sunt elemente definitorii ale artei industriale, specifice sfârşitului de secol al XIX-lea şi, mai ales, secolului al XX-lea. Adică, în momentul în care utilităţile publice ale erei moderne- canalizarea cu apă curentă, telefonia, electricitatea, gazul- au devenit elemente cotidiene în locuinţe şi instituţii. De regulă din fontă, capacele vorbesc despre interesul administraţiei locale în efortul de a da o identitate urbei şi despre strădania de a înfrumuseţa aspectul general al străzilor. Desenele lor, geometrice cel mai adesea, înscrisurile, firmele demult dispărute, care apar ştanţate, evoluţia limbii române, măiestria celor care le-au conceput, toate acestea fac din capacele de canalizare obiecte ale unui adevărat muzeu al locuirii urbane.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Constanţa era încă un oraş mic, lipsit de industrie, deschis în special în timpul sezoanelor estivale pentru bucureştenii veniţi la băi de mare. La 1912, oraşul număra puţin peste 27. 000 de locuitori şi avea foarte puţine clădiri care beneficiau de apă curentă şi electricitate. Tocmai de aceea, oricât aţi căuta sau vă veţi plimba pe străzile oraşului vechi, nu veţi găsi vreo mărturie a existenţei acestor beneficii: în Constanţa nu există capace de canalizare, în proprietatea administraţiei locale, dinainte de Primul Război Mondial şi din anii imediat următori. Modernizarea rapidă, în special legată de evoluţia portului şi a turismului marin, a făcut ca populaţia oraşului să se dubleze în mai puţin de 15 ani.
Din a doua jumătate a anilor ’20, creşterea demografică şi sporirea importanţei oraşului în economia ţării au făcut ca şi la malul mării să apară, în cele mai multe dintre cartiere, infrastructura subterană: canalizarea cu apă curentă, electricitatea, sistemul de telefonie. Nu e nevoie să citiţi doar cărţi de specialitate sau să consultaţi documente specifice. Dacă priviţi cu atenţie, capacele de canalizare ale oraşului sunt martori tăcuţi ai acestor paşi spre lumea modernă şi spre o societate care îşi banalizează elementele vieţii cotidiene.
Electricul sfârșit de secol
Povestea istoricilor dezvăluie România sfârșitului de secol XIX într-o alianță cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia), semnată după ce țara noastră a scăpat de jugul otoman, în urma războiului ruso-turc. Dobrogea, la acel moment, intra între granițele țării. Sub conducerea lui Carol I, România cunoștea o perioadă de stabilitate, atât politică, cât și economică, în care infuzia masivă de capital german transforma societatea românească.
Povestea capacelor de canalizare pornește tot în acea perioadă, la sfârșit de secol XIX. Sistemul de canalizare, o revoluție tehnologică la acea vreme, începe să fie desenat în multe din marile orașe ale României: București, Iași, Galați, Craiova…
Când încă Bucureștiul se scria „Bucuresci“ (trecând la forma actuală în anul 1904, în urma reformei ortografice), România era lovită de valul tehnologiei moderne ce venea dinspre Vest.
A fost nevoie de doar șapte ani pentru ca invenția lui Thomas Edison, de la New York, să traverseze Atlanticul, să străbată Europa și să fie implementată în România: astfel, la finele anului 1889, la Grozăvești, ia naștere prima centrală electrică din România. Într-o societate în care apa potabilă reprezenta încă o mare problemă, revoluția prin care beneficiai de apă la robinet reprezenta, cu siguranță, un mare pas spre modernizare.
Se dezvoltă astfel rețelele electrice, tramvaiele trase de cai se modernizează, iar pe străzile marilor orașe încep să apară becurile.
Licărirea becului incandescent pare astăzi o pierdere de energie, fiind înlocuit de ledul modern și economic, dar, la sfârșitul secolului XIX, reprezenta raza de speranță a unei societăți care avansa rapid în tiparele vieţii cotidiene comode.
Acest pas uriaș al societății românești de la sfârșit de secol XIX este marcată, tăcut, de foarte puținele capace de canalizare rămase din acea perioadă. Martore a evoluției tehnologice, surse credibile a modernizării, încrustate cu însemnele „Compagnie Internationale de Liege“ (compania belgiană ce a produs turbinele hidraulice pentru centrala electrică de la Grozăvești), aceste capace de canalizare încep să scrie istoria tăcută a evoluției României.
Constanța, oraș boem, călcat de mulți străini dar încă slab dezvoltat în acea perioadă, în care sistemul de canalizare a fost implementat în primii ani ai secolului XX, găzduiește un singur capac de canalizare marcat cu însemnele promotorului electricității în România: „Compagnie Internationale de Liege“. Drumul lui de la Grozăveşti pe malul mării s-a făcut pe noua cale ferată şi pe podul mare de peste Dunăre de la Cernavodă, inaugurat în 1895 ?
Conectat în interbelic
Creionată în culori aprinse și optimiste de istoricii vremurilor, perioada interbelică plasează România într-un accelerat proces de dezvoltare și înflorire.
Bucureștiul boem și societatea înfometată de tușe occidentale își impunea să evolueze. România a fost din nou ajutată. De această dată nu de germani, loviți de reculul războiului, ci de actualii noștri parteneri transatlantici.
Telefonia fixă, implementată de americani, a marcat perioada dintre cele două războaie mondiale și a conectat colțurile mapamondului, incluzând România în marele fenomen ce urma a fi cunoscut drept globalizare.
La începutul anilor `30, în plină criză economică, compania americană ITT a creat Societatea Anonimă Română de Telefoane, construind și Palatul Telefoanelor din București, prima clădire din România în stil Art Deco.
Capacele de canalizare din acea perioadă trec în revistă momentul în care noul pas în modernizarea societății, telefonia fixă, a marcat anii interbelici.
În Constanța, oraș care a adoptat noile tendințe revoluționare ale infrastructurii urbane începând cu anii `30, simbolul apariţiei telefoniei fixe a fost clădirea Telefoanelor. La fel ca și Palatul din București, inscripția de pe frontispiciul clădirii Telefoanelor din Constanța -„TELEFOANE“-, încrustată cu fonturi în stil art deco, privea semeț în acea vreme spre primăria municipiului, astăzi Muzeul de Artă Populară, și marca o nouă epocă în materie de tehnologie la malul mării.
Cabinele de telefonie fixă, pe care le puteai folosi doar dacă găseai prin buzunare jetoane pentru o singură convorbire, ștanțate pe o față cu „Societatea Anonimă Română de Telefoane“, aşa cum apare şi pe capacele noastre, erau noile „jucării“ cu care constănțenii începeau să facă cunoștință la începutul anilor `30.
De la „s“ la „z“
În alfabetul limbii române, de la „s“ la „z“ este o distanță de doar opt litere, în povestea noastră, între „s“ și „z“ stau două străzi din centrul vechi al Constanței și trei ani de istorie.
O istorie spusă tăcut, de două capace de canalizare. Primul, ștanțat cu literele „CANALISARE CONSTANTA“ și datat în anul 1927, cel de-al doilea, marcat cu literele „CANALIZARE CONSTANTA“ și nedatat, însă plasat temporal în anul 1930, atunci când se schimbă ortografia limbii române.
Este o istorie a unor ani de tranziție, a unei societăți agitate și în plin proces de schimbare. Este o istorie care oglindește schimbările ortografice într-o perioadă scurtă, de doar trei ani, care poate fi învățată cu ușurință, străbătând două străzi și spunând alfabetul de la „s“ la „z“.
Constanța nu mai putea să aștepte. Nu mai putea sta în loc. Dacă în 1912 orașul de la malul mării număra 27.000 de locuitori, începutul anilor `30 consemnează o creștere masivă a populației constănțene, ajungând la aproape 60.000 de suflete. Acest lucru a influențat decisiv dezvoltarea societății constănțene. Oamenii aveau nevoie de apă potabilă, de o infrastructură urbană în raport cu noile tendințe occidentale.
În doar trei ani, din `27 până în `30, de la un subiect tabu, apa la robinet a devenit o banalitate. Infrastructura urbană s-a dezvoltat și s-a modernizat şi, între timp, a fost introdusă telefonia fixă.
Iar povestea Constanței în cei trei ani de schimbare este spusă, tăcut, de aceste două capace de canalizare.
Regimul comunist și nostalgia interbelicului
La un an de la instalarea regimului comunist, oraşul trăieşte sub spectrul ocupaţiei sovietice, de ceva vreme. Cele mai importante clădiri ale Constanţei au fost rechiziţionate şi folosite de Armata Roşie (de ar fi de amintit doar hotelul „Palace” şi actualul Muzeu „Ion Jalea”). O imagine a unui capac de canalizare din acest an, o raritate deja, ne spune că, încă, nu este mare diferenţă între ceea ce se realiza în perioada interbelică şi ceea ce se comandă acum. Desenul nu este schimbat dacă priviţi cele două capace alăturate, finalizate la două decenii în timp dar în regimuri diferite. Totuşi, în noul context, nu mai apare însemnul Constanţei. O perioadă de tranziţie.
Înainte în comunism
Suntem la mai bine de un deceniu de la instaurarea regimului comunist iar dezvoltarea oraşului este încă afectată de statutul special dat de ocupaţia sovietică şi de prezenţa trupelor Armatei Roşii pe coasta Mării Negre. Plecarea acestora, în 1958, dă speranţă iar acest lucru, dacă îl priveşti cu atenţie, ni-l spune şi capacul din 1959. Este o revenire, în linii mari a desenului din perioada interbelică, lipsind însă sigla Primăriei. Adică a unei instituţii publice pe care regimul comunist nu prea conta.
STAS 62 și întreprinderile metalurgice
Comunismul românesc reuşeşte, cu trecerea timpului, să uniformizeze proiectele urbanistice ale localităţilor şi, evident, viaţa cotidiană. Totul începe să devină anost iar particularităţile sunt excluse. Nicăieri nu mai apar însemnele Constanţei şi, cele mai multe capace, dau doar indicaţii tehnice, neînţelese de trecători (STAS 62). Capacele de canalizare din această perioadă sunt făcute în serie, în marile turnătorii ale unor întreprinderi metalurgice azi dispărute, cândva gloria economiei comuniste, din localităţi apropiate sau mai depărtate: Medgidia, Roşiorii de Vede, Alexandria, Brăila. Unele amintesc şi de industria dispărută a Constanţei: Energia, Întreprinderea Mecanică Navală (Meconst), Întreprinderea de Hoteluri şi Restaurante Mamaia (IHR Mamaia). Cele mai multe provin, cum este firesc, de la fosta Întreprindere Mecanică de Utilaje din Medgidia, înfiinţată în 1951 ca o anexă a şantierului concentraţionar al Canalului Dunăre- Marea Neagră. Însemnele lor sunt modele de evoluţie a industriei grele româneşti: fără niciun fel de modele atrăgătoare, fără un design atrăgător, doar practice. E drept, este şi perioada în care Constanţa începe un ritm ameţitor al dezvoltării urbane, ajungând de la aproape 100. 000 de locuitori în 1959 la peste 350.000 în ultimii ani ai regimului comunist.
Romtelecom și monopolul de stat
Alte capace din perioada comunistă ne dau indicii privind dezvoltarea fără precedent a reţelelor de energie electrică (practic, oraşul întreg beneficiază de această facilitate) şi de telefonie fixă (publică şi de apartament). De la începuturile democraţiei româneşti provin însemnele ROMTELECOM, firma de telefonie fixă, azi dispărută. Sunt şi aceste capace un martor tăcut al istoriei deoarece astăzi, după mai bine de opt decenii de telefonie automată în ţară, este pentru prima dată când însemnul România nu mai apare în sigla niciunei companii telefonice.
Înainte, spre democrație
Capacele din ultimii ani vorbesc, dacă ai vreme să le priveşti, despre tranziţia moravurilor, administraţiei, politicii şi economiei româneşti. Cele mai multe sunt din materiale mai uşoare (dacă ar fi furate şi vândute la fier vechi, costurile pierderilor ar fi mai mici), în număr mult mai mare iar majoritatea sunt provenite din import (siglele dau indicii despre firme metalurgice din state europene). Investitori mari, care operează cu utilităţi subterane, au lăsat şi ei urme pe străzile oraşului, dovada fiind o companie de televiziune prin cablu şi de telefonie, prezentă oriunde în cartierele oraşului. Un fel de monopol, care se reflectă şi în numărul enorm de mare al capacelor de metal.
Revenirea la frumusețea anilor de glorie
O revenire la tradiţia interbelică o dau capacele de canalizare care dau individualitate zonei vechi a Constanţei, arterelor pietonale şi rutiere care au fost reabilitate în ultimii ani în Peninsulă. Pentru prima dată a fost ştanţată emblema oraşului şi, la fel ca în trecut, a fost marcat şi anul acestui proces de refacere (2013). O rază de speranţă, ne spun aceste capace, în revenirea zonei istorice la statutul pe care îl merită în memoria, prezentul şi viitorul unui oraş extraordinar prin tot ceea ce oferă celor care îl privesc cu atenţie.
Capacele de canalizare sunt martorele nebăgate în seamă ale schimbării.
Povestea văzută prin aceste elemente de decor este pentru cei ce vor să vadă, și nu doar să privească. Este pentru cei ce găsesc istoria în orice, și nu doar în biblioteci.
- VIDEO Ultima Sinagogă din Constanța: Proiectul de reabilitare este îngropat în contestații și birocrație de trei ani/ Cum arată ruina templului israelit pentru care există bani la CNI - 21 iulie 2020
- Cât de greu este să restaurezi un monument istoric? Studiu de caz: Casa Motomancea din Tulcea - 7 septembrie 2018
- Povestea Bulevardului Elisabeta: Strada cu parfum de Regină și de mare - 14 februarie 2017
Nu stiu daca e legenda, dar imi amintesc ca se spunea ca in zona fostului ITC a functionat o turnatorie de capace de canalizare. Nu stiu cat de corecta e informatia. Chiar zilele trecute am vazut in curtea unei case din centru un Capac de canalizare cu niste inscrisuri interesante. o sa-i fac o poza si vi-o trimit. Feliciari pentru articol!