INTERVIU. Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă: „Aș vrea să fac o galerie de artă a orașului, independentă de programul muzeului“

Doina Păuleanu este doctor în istorie și director al Muzeului de Artă din Constanța din anul 1990

ISE: Clădirea este proprie pentru un astfel de muzeu? Satisface nevoia de spațiu de expunere pentru patrimoniul pe care muzeul îl deține în acest moment? Este nevoie de o modernizare a clădirii Muzeului de Artă?

Doina Păuleanu: Noi avem, de fapt, două clădiri mari în care se desfășoară expoziția de bază și în care sunt și depozitele muzeului principal. Vorbim despre „Școala românescă“ din Constanța, monument istoric, autor Socolescu, fosta școală numărul 12 (fosta școală primară mixtă „Principele Ferdinand“, prima şcoală de stat cu predare în limba română din Constanţa, proiectată de arhitectul Ion Socolescu în stil eclectic clasicist și finalizată în anul 1893, autor, între altele a clădirii sediului central al Universităţii din Craiova, fost Palat al Justiţiei, n.red.) și cealaltă clădire, construită în anul 1982. Această clădire s-a construit atunci spunându-se că se face sala de sport a școlii 12, pentru că nu era voie să construiești edificii culturale. Și ei (administraţia locală din acea vreme, n.red.) nu au putut să obțină aprobare centrală și atunci s-a făcut ca o sală de sport. După ce s-a terminat ca sală de sport ni s-a predat, însă ea a fost gândită și construită ca muzeu. Sigur, fiind gândită ca muzeu, ea avea toate caracteristicile unui muzeu, poate chiar unele elemente în plus față de exigențele de astăzi. Pentru că a fost dotată cu un luminator central, care să asigure lumina zenitală. Acum, după noile norme și cercetări de specialitate, nu mai trebuie să existe lumină directă în muzee. Înainte toate atelierele de creație, dacă aveau lumină zenitală, era considerat extraordinar. Acum, nu că nu este o lumină favorizantă, dar este o lumină directă care afectează starea de conservare a operelor. Dar vreau să spun că a fost o clădire construită la nivelul anului 1982, așa cum se gândea atunci, dar ca muzeu. Asta a fost dorința autorităților locale, să construiască un muzeu de artă și s-a făcut. Este bine că ocupă un loc central, așa cum și trebuie să-l ocupe.

Spațiul este suficient. Avem un număr de 24 de săli, compartimentate, deschise în amfiladă. Sunt frumoase, sunt înalte. Starea clădirilor este bună, în cele din urmă, pentru că ele au fost supuse unor reparații capitale de-a lungul timpului și marea problemă a muzeului de fapt a fost, până în anii 1992-1993, luminatorul central, care era alcătuit din cinci travee, fiecare avea propria ei piramidă și când se termina cu ploaia de afară, continua la noi în interior încă jumătate de oră. A fost o problemă mare pentru că nimeni nu dorea să găsească o soluție, părea greu de rezolvat. Au venit mai multe rânduri de arhitecți şi în cele din urmă s-a găsit această soluție, adică s-au acoperit două dintre travee și s-a făcut piramida centrală. Acum este mai bine, reparația este bine făcută, din anul 1995 şi rezistă până acum. Au fost materiale bune. Pe urmă am mai avut probleme pe care le-am rezolvat de-a lungul timpului, cu hidroizolația, cu izolația termică, dar nu avem probleme cu clădirea centrală. Ultimele reparații le-am făcut acum doi ani, reparații majore. Acum ne ocupăm doar de lucruri de întreținere curente. Clădirea monument istoric nu are izolație termică, nu am cum să-i fac, decât la interior, dar are niște ziduri foarte groase. Căci la 1891 se construia frumos și bine.

Clădirea centrală este urâtă pe afară. Eu aș fi vrut, doar poate că o să facem anul viitor treaba asta, să schimbăm fațada asta care este destul de cenușie și de anostă. Poate să facem un concurs ceva, de transformare a fațadei. Am avut o asemenea inițiativă înainte de 1989 și a fost chiar un proiect frumos făcut de domnul Pintilescu, cel care a făcut și luminatorul și care oricând ar fi dispus să lucreze cu noi la treaba asta. Dar am avut foarte multe probleme de rezolvat și am zis că fațada este ultima dintre ele. Am avut probleme mari cu muzeele, mari. Și le-am rezolvat pe parcurs. Acum se termină și reparația la muzeul Jalea (Muzeul de sculptură Ion Jalea, n.red.). Ceea ce este extraordinar de important.

ISE: Referitor la condițiile de depozitare a operelor, beneficiați de tehnica necesară pentru ca ele să fie conservate în cele mai bune condiții? Ce nevoi are muzeul din acest punct de vedere?

D.P.: Avem toate condițiile necesare microclimatului, adică o temperatură constantă, lumină dirijată, lumină cu un număr de lucși care sunt corespunzători. Umiditatea, cel mai important factor, este controlată și este în regulă. Nu avem umiditate excesivă, deși te gândești că aici la malul mării ar trebui să fie, dar nu e. Acum mutăm grafica la etajul doi, o schimbăm și din cutii, schimbăm și hârtia cu pH neutru. Grafica stătea bine, că noi avem dezumidificatoare jos, în depozite, și le folosim atunci când este nevoie, dar am despărțit totuși grafica de pictură. Jos ne-au rămas lucrările de pictură și cele de sculptură. Aici nu este chiar subsol, ci un fel de demisol. Avem geamuri și se poate face ventilație naturală și avem și aparatura necesară ca să asigurăm microclimatul. Nu ne lipsește nimic din acest punct de vedere.

ISE: Cât de valoros este tezaurul Muzeului de Artă din Constanța la nivel național?

D.P.: Întâi trebuie să stabilim o treabă limpede. Nu comparăm merele cu perele, deci nu comparăm muzeele care au și artă universală cu cele care nu au decât artă românească. Deci iese din structura asta Brukenthalul (Muzeul „Brukenthal” din Sibiu, n.red.) de pildă, sau ne putem compara cu Brukenthalul – Galeria de Artă Națională. Noi ne putem asemăna cu muzeele de artă românească, unde suntem efectiv între primele trei. Dacă nu chiar al doilea din țară. Avem aici niște mici probleme. Eu vă spun care sunt cele foarte importante. Muzeul Național de Artă al României este fără îndoială cel mai important din ţară, nu se pune problema. Pe urmă este important muzeul din Cluj Napoca, care are o foarte frumoasă colecție Grigorescu-Luchian, donația Cioflec (Virgil Cioflec, 1876- 1948, autor de monografii şi studii dedicate în special operelor lui Ştefan Luchian şi Nicolae Grigorescu. În 1930 a donat colecţia sa de artă Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj. Colecţia, transformată în pinacoteca oraşului, în 1933, a devenit apoi expoziţia de bază a Muzeului de Artă din acest oraş, n. red.), dar care stă mai prost decât noi în ceea ce priveşte lucrările din perioada interbelică. Muzeul din Craiova stă mai prost decât noi dar are lucrări de Brâncuși. Noi, la Constanţa, stăm egal de bine cu mai toți artiștii mari, dar nu avem doi dintre ei, pe Brâncuși și pe Victor Brauner (Victor Brauner, 1903- 1966, pictor şi poet suprarealist. Unul dintre cei mai importanţi artişti plastici ai suprarealismului din Europa. Lucrări importante din creaţia sa se află, între altele, la Muzeul de Artă din Tulcea, n.red.). Acestea ar fi, să spunem, lipsurile patrimoniale ale muzeului nostru, care cu greu vor putea fi ocolite. Pentru un Victor Brauner se pot găsi bani să se cumpere, dar pentru Brâncuși, niciodată. Așa că asta este. În schimb avem Paciurea (Dimitrie Paciurea, 1873- 1932, unul dintre cei mai importanţi sculptori români. Lucrările sale monumentale au fost expuse în spaţii publice la Bucureşti şi Craiova, între altele. La Constanţa îi datorăm bustul lui Ion Bănescu, aflat în parcul din faţa Primăriei, n.red.), foarte frumos. Și Paciurea este un sculptor uriaș, dar n-a avut șansa lui Brâncuși. Și stăm bine și la capitolul sculptură, deci este o structură echilibrată. În general muzeele care au foarte multă pictură bună, așa cum avem noi, au mai puțină sculptură. Noi avem și sculptură de foarte bună calitate. Măcar că Ion Jalea (Ion Jalea, 1887- 1983, unul dintre cei mai importanţi sculptori români, născut la Casimcea, judeţul Tulcea şi invalid de război în timpul Primului Război Mondial. Are numeroase lucrări monumentale în multe spaţii publice din ţară, între care statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân din Piaţa Civică din Tulcea, statuia lui George Enescu din faţa Operei Naţionale din Bucureşti, statuia lui Spiru Haret din faţa Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă recunoaştere internaţională a operei lui Ion Jalea este din anul 2009, când în parcul Curţii de Justiţie din Luxemburg a fost dezvelită copia în bronz a statuii „Arcaş odihnindu-se”. Originalul, de piatră, se află la Constanţa, n. red.) a fost de origine dobrogeană și a donat lucrările pentru muzeu, dar noi am și cumpărat lucrări. Noi suntem un muzeu cu structură națională, dar în cadrul acestei structuri naționale, când era vorba să aleg între un sculptor care nu este dobrogean și Jalea, alegeam Jalea, pentru că am zis că totuși trebuie să avem această componentă zonală bine subliniată, pentru că ea poate să facă particularitatea unui muzeu din această parte și de aceea este foarte bine reprezentată colonia de pictură de la Balcic sau de la malul mării, în general. Și atunci raportul este echilibrat. În schimb, pentru fiecare mare artist avem câte o sală monografică, ceea ce este rarisim în țara asta și de-aia eu aș zice că suntem cam al doilea muzeu. În orice caz, între primele trei din țară, excepție făcând muzeul Brukenthal din Sibiu.

ISE: Din experiența dumneavoastră, care parte a exponatelor atrage cel mai mult?

D.P.: Atrage pictura secolului al XIX-lea. Grigorescu, care este un nume de rezonanță și de atracție și va și rămâne așa. Adică indiferent ce se întâmplă, Grigorescu rezonează cu oamenii. Și mai place teribil Tonitza. Aceștia sunt cei doi artiști care sunt la mare cinste și onoare în muzeu.

ISE: Câți vizitatori trec pragul muzeului în fiecare an? Este mult, este puțin?

D.P.: Plătitori sunt mai puțini, în jur de 4.000, dar dacă îi adăugăm și pe cei care vin la noaptea muzeelor, la vernisaje, la toate acțiunile pe care le facem și facem foarte multe, deci neplătitori, eu cred că ajungem în jur la 12.000 de vizitatori pe an. Ceea ce este puțin, dar asta este structura până la urmă a publicului din România. E un segment de nișă pe care foarte greu îl poți impune, atâta vreme cât nu există o cultură a vizitelor muzeale. Căci nu există.

ISE: Ce procent din totalul cheltuielilor muzeului pe un an de zile este acoperit de veniturile din vânzarea biletelor?

D.P.: Noi avem și alte venituri, în sensul în care închiriem sala pentru concerte, lansări de carte, recitaluri și vinderea cărților. Noi facem până într-un milion (de lei pe an, n.red.). Ponderea este minimă. Nu pot să fac acum o comparație, pentru că în fiecare an noi am avut lucrări de reparație. Dar cheltuielile curente ale muzeului, să spun că ar fi în jur de 12 milioane pe an, lăsând la o parte reparațiile capitale sau curente. Și noi facem cam un milion. Vă dau cifre aproximative și rotunjite. Cam asta este. Mai puțin de 10%, cam un 8%.

ISE: Referitor la promovarea muzeului, care sunt pârghiile și canalele prin care realizați acest lucru? Trăim în era vitezei. Totul s-a mutat pe online. Ați acoperit această zonă în ceea ce privește capacitatea muzeului de a interacționa cu publicul, de a atrage vizitatori, de a fi activ, racordat la societate?

D.P.: Noi avem o pagină web, avem un blog și avem și un cont de Facebook. Astea sunt principalele forme online. Pe urmă, când avem câte un vernisaj, anunțăm în ziare și la televiziuni.

ISE: Aveți parteneriate cu agențiile de turism?

D.P.: Nu avem. Nu vor agențiile de turism. Agențiile de turism ne spun că ele au un singur muzeu prevăzut în vizitele respective, și muzeul acesta este de obicei Muzeul de Istorie Națională și Arheologie sau Muzeul de Etnografie (Muzeul de Artă Populară Constanța). Când le spui ăstora de artă modernă îi ia cu amețeli și nu vor. Nu acceptă. Ei spun că nu vrea publicul. Că nu se cere. Că ei le prezintă aceste opțiuni și că publicul nu vrea. Eu cred că le e mai ușor lor să se ducă la Muzeul de Arheologie. Eu așa cred. Și la Etnografie sigur că e o chestie mai exotică pentru cineva care vine din altă parte. Pe când la artă asta ar mai presupune și un nivel de instrucție. Nu ne iubesc foarte tare agențiile de turism.

ISE: În ceea ce privește proiectele și evenimentele din jurul Muzeului pe care îl conduceți, ce aveți în plan?

D.P.: Anul acesta avem un proiect „Ovidius“ (în 2017 se comemorează 2000 de ani de la moartea poetului Publius Ovidius Naso, la Tomis, n. red.), care vrea să refacă printr-o expoziție de grafică drumul de exil al lui Ovidius și să facem expoziții la Sulmona, la Roma, la Brindisi, la Corint, la Mesembria – Nesebar, la Dionysopolis – Balcic, Callatis și Tomis. Și în felul acesta, este exact drumul pe care a venit Ovidius în exil. Și facem expoziții cu desene inspirate din opera lui Ovidius cu 12 graficieni din România și câte trei din fiecare țară – Italia, Grecia și Bulgaria. Și cred că va fi un proiect de rezonanță pentru că e frumos, sună bine și nu s-a mai făcut, e o idee originală. Proiectul este realizat în colaborare cu ICR (Institutul Cultural Român, n.red.), cu care noi lucrăm de mult, pentru că ei au găsit artiștii și sălile din Italia și din Grecia, unde au ei reprezentanțe, și noi ne-am ocupat de Bulgaria, unde nu există reprezentanță a ICR care să asigure aceste lucruri. Și am vorbit deja cu Muzeul de Arheologie din Nesebar și la Castelul Reginei Maria din Balcic, unde avem spațiu rezervat deja pentru expoziție. Deci acesta este proiectul mare al muzeului. Mai avem un proiect prin AFCN (Administrația Fondului Cultural Național), un proiect pentru educație a copiilor între 9 și 12 ani, anul trecut am avut un proiect pe fonduri europene cu Norvegia, am mai avut unul pe AFCN, deci am cam avut un proiect mare pe an.

ISE: Ce se întâmplă cu „Anul Ovidius“? Lucrurile nu sunt deloc clare și nu există încă certitudinea unui buget aprobat de Consiliul Local special pentru evenimentele dedicate marelui poet latin.

D.P.: Noi suntem într-o situație destul de ciudată. Se știe că vor exista bani dar nu există buget. Toate lucrurile acestea care au fost discutate, eu le-am demarat acum un an, pentru că nu poți să faci o expoziție de o asemenea anvergură începând cu luna aprilie, când prima expoziție este planificată la Sulmona în mai. Și sunt cumva ca un om în fața unei prăpăstii. Eu am făcut proiectul, că nu puteam să stau. Proiectul meu este făcut. Nu este depus, că nu am unde să îl depun… Dar el este făcut, el este cunoscut, el este structurat ca atare. Toată lumea este în aceeași situație. Sigur că noi mai avem parteneriate cu Universitatea „Ovidius”, cu alte instituții, și toată lumea așteaptă. Dar eu vreau să vă spun că eu nu am așteptat, că nu suportă așteptare. Dacă așteptam până la mijlocul anului să vină bugetul, și apoi să aștept să mi-l aprobe și după aceea să mai aștept să iau eu legătura, să-mi dea cineva sală cu o lună înainte la Roma, sau la Brindisi, sau la Corint, ziceau că nu sunt zdravănă. Eu am demarat toate proiectele astea, dar poate mă trezesc în gol, așa…

ISE: Caracterizați relația pe care o aveți cu Consiliul Județean Constanța, instituție în subordinea căreia vă aflați. Sunt reprezentanții CJC deschiși către problemele și proiectele muzeului?

D.P.: Am avut și perioade mai proaste, acum avem o perioadă bună. Am făcut un proiect de buget pe care l-am prezentat și nu au existat nici un fel de obiecții sau de rețineri față de acest proiect. În acest proiect era trecută de fapt cofinanțarea noastră la proiectul „Ovidius“, pentru că eu speram să iau fonduri de la administrația locală, de la consiliul local, și ca în orice proiect trebuie să intre și cel care face proiectul cu o sumă. Am cerut această sumă și ea este prinsă în buget și va fi acceptată, dar eu dacă nu am unde să depun proiectul… Vă spun, uneori mă trezesc și spun: nu mi se întâmplă mie chestia asta. Trebuie să mai și riști, dacă vrei să faci o chestie din asta importantă, trebuie să mai și riști.

Noi avem foarte puțini oameni în muzeu. Noi suntem 25 cu mine cu tot. Din acest motiv costurile instituției nu sunt foarte mari, pentru că sunt fondurile care merg la încălzire, apă și nu mai știu ce și, în rest, salariile, care sunt așa cum sunt. Noi nu suntem un muzeu foarte costisitor. Slavă Domnului, am pus la punct tot ceea ce înseamnă infrastructură legată de microclimat, și am făcut asta și la Topalu (Muzeul de Artă „Dinu şi Sevasta Vintilă, secţie a Muzeului de Artă din Constanţa, n.red.), unde lucrurile erau puțin mai stringente. Aceste investiții au început din 2008 și s-au terminat anul trecut. De fapt și anul acesta, că și anul acesta mai avem niște bani la Muzeul „Jalea”, pentru a termina diverse chestii. Pentru că schimb la Muzeul „Jalea” tot: și socluri, și etichete și sistem de panotare și tot, tot, tot. Ce să fac, dacă n-am avut nici un ban, dacă s-a închis căldura că nu aveam cu ce să o plătesc. Au fost niște probleme mari. De-aia, relația nu a fost întotdeauna cea care este acum (relaţia dintre Muzeul de Artă şi administraţia locală, n.red.). Am avut perioade în care s-a desființat muzeul de două ori și s-a făcut un complex muzeal, am avut perioade în care nu au fost bani să plătim încălzirea și am renunțat să mai încălzim muzeul Jalea și așa mai departe. Am avut probleme mari.

ISE: Care este situația fostului Muzeu de Artă „Lucian Grigorescu“ din Medgidia? Ce se întâmplă cu tezaurul de acolo?

D.P.: Operele Muzeului de Artă „Lucian Grigorescu” din Medgidia (care a funcţionat până în 2009, n.red) au fost întotdeauna ale noastre. Niciodată o secție, în afară de Topalu, care este foarte specială pentru că s-a făcut donația către comună, n-a avut propriul ei patrimoniu. Nici Muzeul Jalea nu este o entitate juridică. Donația este către Muzeul de Artă Constanța, cu clauză donatală să existe un muzeu Ion Jalea. La fel nu a existat nici un Muzeu de Artă Medgidia. A existat un patrimoniu pe care îl are muzeul, și îl are și acum în depozite, din care s-a făcut această expoziție la Medgidia, în anul 1975. Atunci s-a constituit, când Medgidia avea așa, un fel de efervescență culturală, era un primar căruia îi plăceau toate lucrurile astea (Iftimie Ilisei, primar al Medgidiei între 1968-1979, n.red.), veneau studenții, făceau mozaicuri, se făceau tabere de sculptură pe atunci. Deci era un oraș viu și părea interesant din punct de vedere artistic și ofertant. Lucrurile au început să se schimbe la Medgidia odată cu noul traseu al canalului (Canalul Dunăre-Marea Neagră, inaugurat în 1984, n. red.). Atunci foarte multe lucrări de sculptură s-au distrus, nu mai există de fapt, ele erau în aer liber. S-a schimbat conducerea, oamenii n-au mai avut interes pentru cultură și nici interesul orașului nu a existat, pentru că nu intra nimeni. Mie mi-era foarte greu să organizez acolo manifestări sau să-mi găsesc un om de specialitate. Căci nu găsești oameni de specialitate aici, dar mai ales la Medgidia. Și atunci era un muzeu al cărui prag nu-l călca nimeni. Mai mult decât atât, în timp au fost foarte mari probleme cu clădirea. Ea era acoperită cu ondulin, și ondulinul acela s-a stricat, s-a deteriorat. Ori ca să repari acoperișul ar fi trebuit la vremea respectivă un buget care depășea bugetul întregului muzeu. Clădirea aparține Consiliului Județean. Clădirea a avut mari probleme pentru că fusese închisă căldura. Noi nu am avut la Medgidia căldură ani de zile pentru că exista un sistem de încălzire comun, școala și cu noi. Școala și-a făcut propriul sistem de încălzire, pe noi ne costa atât de mult că nu ne-am putut permite să-l facem. Și atunci a rămas muzeul fără încălzire o vreme, ploua pe acolo, era o situație jalnică. Responsabilitatea mea este față de lucrări, nu față de clădiri, în primul rând. Și asta este o idee comunistă, să faci muzee în fiecare orășel. Trebuie ca o comunitate locală să-și dorească să aibă o instituție, să poată să aibă și grijă de ea, să poată să o dinamizeze, să facă ceva. Pentru că degeaba, chiar dacă aș fi angajat un muzeograf acolo, să zicem că găseam unul, dar trebuia totuși comunitatea locală să fie interesată, să vrea să intre. Nu intra nimeni, era ceva înfiorător. Bineînțeles că în momentul în care s-a închis, au fost diverse reacții: domnule, că eu închid muzee. Eu nu închid muzee. Eu sunt un om care am construit muzee. Care am făcut tot ceea ce mi-a stat în putere ca să am grijă de patrimoniu, ca să existe în condiții bune, ca să impun structura patrimonială și valoarea muzeului, ca să fie un punct central al unei politici culturale, a culturii constănțene. Părerea mea este că a și devenit, deci nu asta era problema că eu nu vreau acolo, dar nu se putea, era imposibil. Eram cu Jalea în situația în care eram, la Topalu era ceea ce era. Nu puteam să mă ocup de Medgidia, nu puteam să mă ocup și de asta. Pentru că astea sunt donații, și Jalea și Topalu, cu clauză donatală. Și atunci, dacă nu îndeplineam cauza donatală puteam să risc să se ia patrimoniul înapoi.

ISE: Care este astăzi situația la Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă“ din Topalu?

D.P.: La Topalu am câștigat și procesul pe excepție. Deci am câștigat fondul, am fost la suprem, supremul a trimis înapoi să se judece pe excepție, pe excepție au fost trei expertize și le-am câștigat pe toate. Am câștigat și procesul pe excepție și acum ei mai au o singură cale de atac, la Înalta Curte a doua oară. Dar după părerea mea, câștigând fondul și câștigând și pe toate cele trei expertize, greu de presupus… deși miza este uriașă în bani, dar eu nu cred că cineva își va permite să facă o asemenea chestie. Eu am evaluat la vreo 5 milioane de euro (valoarea patrimoniului de la Topalu, n.red.) când era piața de artă foarte sus. Acum piața de artă s-a prăbușit. Eu aș zice că e acum 2 milioane jumătate spre trei. Piața începe să-și revină.

Fondul problemei este o donație, în care se spunea că trebuie să păstrăm lucrurile în bune condiții. Și de aici mie mi s-a spus că eu nu respect normele de conservare și că nu respect donația, și că trebuie să dăm lucrările fiului doctorului. Nouă ani de procese. Nouă. În care au vrut să demonstreze, au venit și cu cele mai noi unități de măsură care există pe lumea asta, că nu respect normele de conservare. Numai că eu le respectam. Dar a fost foarte greu. Pentru că normele de conservare sunt la fel și la Metropolitan (Muzeul de Artă Metropolitan, New York, n.red.), și la Topalu. Ori eu cred că Topalu nu prea seamănă cu Metropolitan. Și acolo nu era apă, nu era canalizare, nu era nimic. Am făcut fosă septică, ce n-am făcut?

ISE: Muzeul de sculptură Ion Jalea se află în reabilitare. Ce lucrări se fac și cum va arăta muzeul pe viitor?

D.P.: Tot. În primul rând am schimbat instalațiile de încălzire și instalațiile de lumină, care erau… Am făcut izolația termică în interior. Nu am făcut-o pe exterior că e zona de protecție a monumentelor. Nu am făcut zugrăveala exterioară pentru că am convenit cu cei de la Direcția Județeană pentru Cultură, cu care am discutat, că sunt și eu în comisia asta a monumentelor istorice, să se curețe terasitul vechi. Am înlocuit căpriori, am înlocuit uși, faianță, wc-uri, tot, tot. Investiția se ridică la 5 milioane de lei, din banii Consiliului Județean Constanța.

Până acum a fost închis iarna, pentru că noi nu am avut căldură acolo deloc. Și deschideam totuși vara, deși era un miros de mucegai… dar ce să facem? Am ținut să-l deschid ca să fie prezent cumva, să se știe că acolo e un muzeu. Pentru că locul e tentant, frumos. Și m-am zbătut pentru fondurile astea pentru că, până la urmă, mi se poate reproșa că n-am făcut, ori eu nu știu ce n-am făcut ca să fac rost de banii ăștia și ca să fac muzeele așa cum trebuie.

ISE: Câte opere ale lui Ion Jalea vor fi expuse după reabilitare?

D.P.: Jalea a donat, la început, când trăia, în 1968, 108 lucrări. După aceea, împreună cu colegul meu de facultate Ion Horoveanu, care era nepotul lui Jalea, am ales, după ce a murit Jalea, toate lucrările care nu erau, și pe care el le avea într-o formă sau alta, de obicei în gips. Și atunci au mai fost donate cam 100, inclusiv desene. Deci noi avem vreo 200 și ceva de lucrări de Jalea. Desenele nu se pot expune tot timpul, că sunt pe hârtie și n-ai dreptul, că astea-s normele. Și astea sunt vreo 20. Deci cam 180 sunt. Dintre care unele sunt de neexpus, pentru că pe Ceaușescu nu cred că ar trebui să-l expunem acum, și mai sunt încă câteva, din astea patriotarde (Ion Jalea a avut o intensă activitate artistică şi administrativă în timpul regimului comunist. Din 1956 a condus Uniunea Artiştilor Plastici din România, n.red.). Dar ne-am gândit atunci că indiferent de forma de rezolvare stilistică sau tematică, a fost o etapă. Și aia trebuie să se regăsească și în creația sculptorilor. Eu nu cred că ar trebui scoase monumentele, oricum eu nu cred că putem să scoatem sau să întoarcem istoria. Și atunci sunt lucrări din toate fazele de creație. Cred că vor fi expuse peste jumătate.

ISE: Aveți în tezaur Bustul Reginei Maria, statuie din bronz realizată de Oscar Han, în anul 1930, care a fost poziționată în imediata apropiere a primăriei din Balcic și a fost adusă în Constanța încă din anul 1940. De 77 de ani nu a mai fost văzută de public, nu a mai fost expusă undeva. Care este situația acestei opere de artă atât de valoroase?

D.P.: Ea este acolo, la Muzeul Jalea, și eu tot sper să pun bustul aici, în față (în fața Muzeului de Artă de pe bulevardul Tomis, n.red.). Pentru că această clădire s-a chemat Școala „Principele Ferdinand și Principesa Maria“. Este o lucrare din interbelic, a fost făcută special pentru Balcic, deci este de exterior. Este superbă lucrarea și ar sta foarte bine aici. Dar ca să o pui aici trebuie să refaci parcul acesta, care este ceva înfiorător. Și eu încerc acum, să vedem în ce măsură voi reuși, să găsesc niște fonduri europene ca să schimb puțin și să mai fac niște modificări. Aș vrea să extind galeria de jos, și dacă o extind, să pot să fac o intrare de jos. Pentru că o să vedeți, am găsit pe planuri, în arhivă, fundațiile muzeului. Am excavat acolo și am făcut o galerie care deocamdată nu este bine rezolvată din punct de vedere al umidității, dar știu cum să o rezolv. Și se pare că aceste bolți și aceste ziduri de piatră se prelungesc. Și dacă aș putea să găsesc niște bani să dau tot spațiul în folosință de dedesubt, este foarte poetic de altfel, atunci s-ar schimba și intrările în muzeu. Aș vrea să fac o galerie de artă independentă cumva de programul muzeului, care să poată să fie deschisă și după ora 6 seara. Poate că sunt tineri care vor să intre să vadă o expoziție de artă contemporană la 8 seara, la 9 seara. Așa sper. Și atunci s-ar schimba cu totul. Dacă nu, eu vreau să propun primăriei să facă un concurs și să schimbe părculețul acesta care arată înfiorător și cred că singura sculptură care este și din perioada modernă, în fața unui muzeu de artă modernă, într-o clădire care a avut denumirea respectivă și cred că se justifică este bustul Reginei Maria. Că altfel e greu cu o sculptură din perioada interbelică să o trântești undeva. Pe când aici cred că își are rostul. M-am gândit la mai multe soluții. Unde s-ar putea pune? E greu. Noi nu avem scuaruri aici. Trebuie să fie ceva din perioada respectivă. Ceva ca să nu fie un lucru lipit, ci integrat cumva organic, și aici cred că ar veni foarte bine. Plus că este muzeu. Și în general, în fața muzeelor, există sculpturi. Eu sper să reușesc la anul. Eu vreau să fac această galerie. Aș ieși atunci cu totul din muzeu cu expozițiile temporare. Aș face numai expoziție de bază, și jos ar fi expoziții temporare și cu altă intrare decât cea a muzeului. Asta are alt statut. Până la urmă e o galerie. Orașul nu are o galerie. Dacă aș putea să fac galeria asta care să nu aibă statut muzeal, să fie galeria orașului, chiar dacă este sub muzeu. Sigur că în felul acesta obligi la o anumită calitate, căci noi nu avem galerie și e păcat, suntem oraș mare totuși.

ISE: Cum putem ține vie memoria regală a Constanței? Ce se poate face?

D.P.: Este important că deja oamenii au cunoștință de treaba asta. Că sunt mulți… când m-am apucat eu să scriu cărțile despre Constanța nu știa nimeni că acolo a fost Palatul Regal, nu se știa, pur și simplu erau niște informații uitate sau omise, și acum știe foarte multă lume. Sigur că trebuie făcut ceva pentru patrimoniul regal. Nu știu ce ar trebui făcut, sincer. Eu am avut două mari obsesii: să o pun pe Regina Elisabeta la locul ei (statuia lui Carmen Sylva, operă a sculptorului Ion Jalea, aflată acum pe faleza Cazinoului din Constanţa, n.red.), și să o pun și pe Regina Maria la locul ei. Și, așa, minimalist, dar zic că asta ar fi responsabilitatea mea directă. Indirectă, că am scris o carte, pe care am făcut-o din tot sufletul, și în rest mi-aș dori să fie mai clar puțin, pentru toți, cât de mare și cât de important a fost Carol I, și ce atmosferă era, și ce oameni trăiau pe atunci, și cât ar trebui asta să ne oblige.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *