În amintirea Georgianei

În 7 martie 2018, Asociaţia Jurnalistelor din România ”Ariadna” a acordat primul premiu dedicat memoriei jurnalistei Georgiana Voineagu. Juriul a decis ca premiul să ajungă la mine pentru ”onestitate și curaj”. Vorbele Sînzianei Ionescu, redactorul șef de la Adevărul de Constanța, m-au copleșit, la fel cum m-au copleșit privirea și prezența Danielei, fiica cea mare a Georgianei, care seamănă tot mai izbitor cu mama ei, și la fel cum m-a copleșit și ideea că am primit premiul care poartă numele celei care mi-a fost, printre altele, și prietenă. Așa că, în momentul în care ar fi trebuit să vorbesc, nu am putut decât să cer un moment de reculegere în amintirea Georgianei. Am promis atunci că tot ce nu pot să spun în momentul respectiv, voi spune după aceea, în scris. Pentru că și eu, și Georgiana știam că oamenii scrisului nu sunt niciodată și oamenii vorbelor. Am avut nevoie de această săptămână de liniște și tăcere, ca să pot spune tot ce aș fi vrut să spun atunci despre Georgiana. Mulțumesc, Sînziana. Mulțumesc, Daniela.

Mulțumesc, Georgiana.

Georgiana a fost prietena mea. A murit de cancer când nu împlinise încă 39 de ani. Am cunoscut-o la sfârșitul unei primăveri, înaintea unei conferințe de presă organizată de Universitatea „Ovidius” în Tulcea. Era în 2013 și ea conducea de puțin timp biroul de presă al instituției. Era o căldură toropitoare și încercam să rămân în picioare, sub ceea ce părea o urmă de umbră. Înainte să intrăm în conferință, o voce veselă și curioasă m-a trezit din amorțeală: „Salut! Tu cine ești?”. În mod normal, aș fi răspuns cu totul altfel unei astfel de întrebări. Dar când am ridicat privirea, m-am îndrăgostit pe loc de zâmbetul rotund, ca de copil, care o lumina cu totul.

„De ce stai așa încruntată? O să faci riduri când o să fii babă”, a continuat înainte să apuc să răspund ceva.

Am pufnit în râs și am ridicat sprâncenele în semn de uimire.

„Așa, da, e mai bine. Dar tot o să faci riduri și o să ți le numeri în oglindă. Ești expresivă, ăștia expresivi fac riduri repede, ghinionul tău”.

Am încercat să spun ceva, dar nu știam ce. Singurul lucru care îmi trecea prin minte era că o plac și eram absolut uimită de cum o necunoscută mi-a dat buzna direct în suflet. M-am gândit că sunt dubioasă dacă îi spun că o plac, așa că am ezitat să-i răspund ceva, m-am uitat în telefon, apoi iar la ea, iar în telefon.

”Hai, treci să te înscrii în baza de date. Ești de la Info Sud-Est, nu? Că doar pe voi nu vă am aici”.

Într-adevăr, ziarul exista de puțin timp, iar cu acreditările și bazele de date ale instituțiilor am fost mereu în urmă, pentru că nu m-au preocupat niciodată chestiunile oficiale și care țin mai degrabă de un cotidian.

”Eu sunt Georgiana, cu mine o să țineți legătura pe presă la universitate”. Am îngânat un: ”Ce bine”.

Apoi, între mine și Georgiana, totul a decurs mai firesc decât firescul însuși. Am început să ne vedem la cafele, mereu în biroul ei din mansarda bibliotecii, pentru că acolo stătea de dimineață până seara târziu, și vorbeam zilnic la telefon. Îmi amintesc că avea o memorie fantastică și îmi mai amintesc că nu am văzut-o niciodată tristă sau pesimistă.

M-am folosit de Georgiana de multe ori, de cele mai multe ori la modul cel mai egoist. Aveam o zi proastă, urcam la ea în birou. Nu-mi ieșea un subiect, dădeam fuga la ea. Simțeam că sunt obosită și vreau să las naibii totul baltă, mă duceam să-mi vărs năduful la ea. Eram dezamăgită de te-miri-cine, mă duceam să-i spun ei. Nu știam cum să ies dintr-o situație complicată, mă sfătuiam cu ea. Nu mai aveam chef de lucru și voiam o pauză, o sunam. Era mereu acolo și am încărcat-o de fiecare dată pe ea. Pentru că îmi părea de neclintit. Pentru că avea mereu soluții și pentru că știam că atunci când mi se epuizează mie speranțele, o să găsesc mereu sigur o rămășiță de bine la ea. Ea putea să le ducă pe toate. Și pe ale mele, și pe ale ei, și pe ale tuturor. Ni le lua din cârcă și le ducea ea mai departe.  Și acum mă gândesc, oare ale câtor altora ca mine? Când mă despărțeam de ea, mereu pe fugă și mereu cu ”dă-mi un semn când ai timp să ieșim la o bere/vin/cafea” eram relaxată, veselă și foarte optimistă. Eram mai bine încărcată decât telefonul uitat peste noapte în priză.  

La câteva zile după ce ne-am cunoscut, ne-am pus la taclale și n-am știu cum au trecut 3 ore. Eu uitasem de cursuri, iar ea vorbea cu mine, scria comunicatele și vorbea la telefon. În ziua aia ne-am mirat și ne-am bucurat de coincidențele dintre noi. Multe și din cele mai bizare. Intrasem în presă la aceeași vârstă, aveam aceeași pasiune pentru ceea ce trăiam. Nici eu, nici ea nu credeam că presa e o meserie, un job, ci o trăiam ca pe o parte din viața noastră, ca atunci când ne spălăm ochii dimineața sau când ne punem seara capul pe pernă. Uneori ne hlizeam de cei care spun că ”merg la muncă” și care își spun jurnaliști fără să iasă din birou. Amândurora ne plăcea în teren, fumam aceleași țigări, beam cafele cât pentru toată universitatea, vorbeam și râdeam mult, eram îndrăgostite de mare și libertate, căutam doar lucrurile bune din oamenii care ne înconjurau și alte lucruri comune pe care vreau să le păstrez doar pentru mine și ea. Tot atunci am aflat că are două fete. Am întrebat-o dacă e o glumă. În primul rând, arăta ca o puștoaică, semăna mai degrabă cu o briză, cu o dimineață de primăvară, nu ca o femeie cu responsabilitatea a doi copii în spate. Apoi, nu puteam să înțeleg cum un om atât de dedicat presei poate să fie și mamă? Mi-a arătat poze cu fetele. Când vorbea de Daniela și Daria privirea i se schimba complet, căpăta o sclipire și o căldură pe care le-am mai văzut doar rareori. De-atunci am început să o privesc altfel și să o hăituiesc mai puțin cu problemele mele. Mă-ntrebam mereu cum reușește, câte ore are ziua ei și cât poate să ducă?

Într-o zi, însă, s-a schimbat totul. Trecuse un an de când ne cunoșteam, când am auzit de la un prieten comun, într-o doară: ”Las-o, mă, că le are pe-ale ei acum. Are cancer, săraca”. Mi-amintesc cum am auzit ultima parte în reluare, cum mi s-au dilatat și timpul, și spațiul și am simțit că nu mai știu cum se respiră. M-a lecuit repede tot Georgiana, în aceeași zi, când am ajuns la ea, dură ca o stâncă, dar prăbușită în sinea mea. Mi-a tăiat-o brusc: ”Așa, și? Stai, fetiță, liniștită că nu mă doboară pe mine un cancer”. Nu eram pupăcioase nici eu, nici ea, dar atunci am pupat-o și i-am răspuns: ”Evident, asta voiam și eu să-ți spun. Stai liniștită, că printr-un cancer am mai trecut noi. Să nu fie naibii ceva mai grav”. Am mințit-o cu nerușinare. Știam că e grav, mi-era o frică teribilă și îmi venea să izbucnesc în plâns. Georgiana însă dădea fix doi bani pe boala asta, cam cât dăm noi, ceilalți, pe o răceală. Mi-am revenit și eu cu injecția optimismului ei, despre care nu știu nici acum dacă era doar pentru noi, cei care o iubeam, sau ea chiar credea că poate câștiga lupta asta.

A început tratamentul, făcea drumuri dese la București, stătea mult pe-acolo, vorbeam aproape zilnic la telefon, despre ce trebuie să mănânce, despre cum trebuie să se îngrijească și altele. La un moment dat, încurcasem ora la care trebuia să iasă din operație și am sunat-o crezând că urma să intre în operație. Mi-a răspuns. Abia ieșise. M-am supărat cumplit când mi-am dat seama că a răspuns la telefon fiind convalescentă. În stilu-i propriu: ”Stai cuminte, nu mă certa, că acum trebuie să scriu două comunicate”. Am așteptat cu sufletul mic, mic, mic, intrat la apă, rezultatul primului tratament. M-am rugat cum nu-mi amintesc să mă mai fi rugat vreodată, să se vindece.

În octombrie 2014 am aflat de o altă prietenă că are cancer, o formă foarte gravă, la creier. Avea nevoie de o operație urgentă ca să supraviețuiască, foarte costisitoare. Am pornit toți o campanie de strângere de fonduri, fonduri care s-au strâns repede, amica mea s-a operat, și-a revenit aparent, dar a murit la scurt timp. Georgiana îmi spunea: ”Uite, vezi? Cum să nu capăt curaj? Sunt cazuri și mai grave decât ale mele. Abia aștept să scap odată”.  I-am spus atunci că mereu, dar mereu când o să trec printr-o situație urâtă, grea sau complicată o să mă gândesc la ea și să nu uite să tragă de mine sau să mă împingă spre ieșire. Mi-a spus: ”Ohooo, n-ai idee câte palme știu să trag vieții și să merg mai departe. Și tu o să faci la fel”.

O lună mai târziu, pe la sfârșitul lui noiembrie 2014, am câștigat un premiu foarte important pentru jurnaliști, mai ales pentru presa locală. În loc de felicitări, Georgiana, văzând o poză cu mine de la premiere, mi-a scris: ”Rujul roșu îmi place, poșeta e chic. Dar rochia aia e pentru bunica. Caută o rochie colorată, lasă naibii rochia aia pentru bunica!”. N-am mai purtat-o niciodată după ce Georgiana a plecat.

În martie 2015, parcă, mi-a spus că pericolul a trecut și că totul va fi bine. Se vindecase. În iulie era deja înapoi la muncă, la universitate. În timpul ăsta scria și se apropia și de finalul lucrării de disertație. M-am bucurat ca un copil și mi-am spus că, iată, miracolele există. Aveam încredere oarbă în ea și, dincolo de ce spuneau medicii cu care vorbisem despre ea, eu am ales să o cred pe ea pentru că dacă Georgiana îmi spunea ceva, era pierdere de timp și energie să-i pun vorbele la îndoială.

Doar că n-a durat mult și, prin octombrie, a început să se simtă rău din nou. Iar în ianuarie anul următor, în 2016, deja îmi scria rar și laconic, mergea iar la tratament. Cred că atunci a cedat, când boala a recidivat. Era epuizată și cred că nici măcar ea nu a mai găsit resurse de speranță. Nici măcar ea. I-am scris aproape zilnic, îmi răspundea rar și scurt. De la sfârșitul lunii mai nu mi-a mai răspuns deloc. În 11 iunie a publicat fotografii cu fetele ei. Două săptămâni mai târziu, a plecat. A fost tare urât. Am simțit o furie care nu îmi dă pace nici acum când merg la ea.

Îmi este ciudă pentru că nu pot zâmbi gândindu-mă la Georgiana și aș vrea să învăț de la celelalte  prietene și colege ale ei, care i-au fost mult mai apropiate, cum e să vorbești împăcată și zâmbind despre Georgiana. Eu, după aproape doi ani, încă nu reușesc să vorbesc despre ea fără să mi se pună un nod cât un cataroi în gât și fără să îmi vină să plâng. De obicei, îmi ascund bine emoțiile, e un defect profesional dacă vreți. Dar cu plecarea Georgianei de lângă mine cred că nu o să reușesc să mă obișnuiesc prea curând. Poate pentru că nu mă pot împăca deloc cu ideea că tocmai ea a fost răpusă de boala asta pe care o urăsc din tot sufletul și care a luat de lângă mine atâția oameni pe care îi iubesc. O boală care, din nenorocire, probabil că o să-i mai ia și pe alții din jurul meu, pe care îi iubesc. M-aș fi împăcat mai repede cred dacă se întâmpla altfel cu Georgiana. Și poate mult mai târziu.

Astăzi, de la Georgiana mi-au rămas un laptop, o diplomă pe care stă scris numele ei și niște cuvinte frumoase, dar împovărătoare, de la fosta ei colegă și prietenă, Sînziana Ionescu: ”Dacă Georgiana Voineagu a fost modelul de ziarist care s-a zidit în meseria sa, Andreea Pavel poate desăvârși tot ceea ce a început Georgiana, pe care timpul a trimis-o în vremurile pe care ea le-a prețuit atât de mult: în trecutul fizic, dar nu și spiritual. Am credința că numele amândurora vor fi citite cândva, în biblioteci, cu respect și admirație, de către urmașii noștri”.

Pe laptop o să scriu toate reportajele pe care ar fi trebuit să le scriu cu Georgiana. Ea ar fi urmat să scrie reportaje cu noi după ce se vindeca definitiv. Așa mi-a propus, așa mi-a promis, așa mult am vorbit despre asta și la fel de mult am așteptat să vină ziua aia mai repede. În care să răsuflăm toți ușurați și să ne apucăm, amândouă, de hoinărit prin județ și de scris. Eu cu anchetele și părțile întunecate, ea cu reportajele și lucrurile frumoase. Acum mai sper doar să-mi poarte pașii pe teren, pe unde o să cotrobăi cine știe cât și unde de-acum încolo. Și să mă învețe să scriu reportaje. Ea era maestră, eu habar n-am nici acum. Diploma cu numele ei e mai valoroasă decât oricare alta pe care am râvnit-o de-a lungul timpului, iar vorbele Sînzianei mă vor urmări tot timpul de-acum încolo.

Vreau să cred că o am pe Georgiana lângă mine de fiecare dată când o să fiu pe teren. De fiecare dată când o să-mi număr ridurile în oglindă, de fiecare dată când o să deschid șifonierul și o să văd rochia aia ”de bunică”, pe care nu am mai purtat-o niciodată de când a murit, dar pe care nu pot să o arunc pentru că îmi amintește de ea, de fiecare dată când o să port un ruj roșu pe buze și, mai ales, de fiecare dată când o să mi se pară că viața asta e prea greu de dus în spate. Zi după zi, până la cea din urmă zi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.