Împotriva Statului Israel. Cât antisemitism este astăzi în Europa?

(foto: www.aftenbladet.no)

La mijlocul lunii octombrie 2017, pe „Stadio Olimpico” din capitala Italiei, AS Roma şi Lazio au disputat un meci de fotbal al cărui rezultat a contat mai puţin. Galeria lui Lazio a aruncat spre tribune o multime de abţibilduri şi pliante cu Anne Frank îmbrăcată în tricoul lui AS Roma. Pentru lejera moralitate italiană, justiţia a decis o amendă de 50.000 de euro, două meciuri cu tribunele goale şi excluderea de pe stadion, pentru 5 sau 8 ani, a 13 fani.

Două luni mai târziu, pe 15 decembrie, într-un alt campionat de fotbal, cel al Belgiei, suporterii lui FC Bruges i-au atacat pe cei ai formaţiei Anderlecht Bruxelles cu apelativele de „jidani” (Anderlecht fiind, până la mijlocul secolului trecut, un tihnit şi bogat cartier locuit de o comunitate evreiască, astăzi plecată sau dispărută în faţa zecilor de mii de emigranţi din Maghreb, Africa şi Europa de Est).

Nu ar fi o noutate: în ţara vecină, Olanda, echipa Ajax Amsterdam, club înfiinţat de comunitatea evreiască din oraş, este la fiecare meci obiectul unor injurii antisemite: „Hamas, Hamas, Joden aan de gas”. Cam aşa ar suna în româneşte: „Hamas, Hamas, du evreii la gazare!”

E mult sau puţin antisemitism în Europa? Şi de ce această rană istorică a rămas, deşi comunităţile evreieşti aproape că au dispărut?

Antisemitismul european al zilelor noastre este îndreptat atât împotriva simbolurilor şi adreselor publice evreieşti (sinagogi, şcoli, magazine, muzee, sedii) cât şi, mai ales, împotriva Statului Israel. Interesele europene de a avea relaţii solide cu puterile arabe şi cu Autoritatea Palestiniană ţin, în primul rând, de aplicarea corectitudinii politice şi de evoluţiile electorale. Dar nu numai. Simbolurile evreieşti sunt atacate şi din motive legate de o memorie a răului, ce trebuie aplicat periodic unei comunităţi, cea evreiască, acuzate mereu de derapajele generale ale societăţii de le normele obişnuite. La Constanţa, de pildă, autorităţile locale au vegheat distrugerea singurului locaş de cult evreiesc din oraş care a rezistat comunismului, situat într-o zonă foarte centrală, deşi au făcut apel la legăturile de afaceri cu persoane din Israel. Acuzaţia de antisemitism, deşi plauzibilă atâta vreme cât distrugerile nu se aplică şi altor lăcaşuri de cult, a fost respinsă în public.

La nivel politic, cu o zi înaintea împlinirii a 73 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare de la Auschwitz (astăzi Oświęcim, lângă Cracovia, în Polonia), Sejmul polonez (camera inferioară a Parlamentului) a votat o lege care îşi propune regândirea unor termeni ai istoriei Holocaustului. Apoi, la câteva zile, camera decizională, Senatul, a adoptat cu majoritate acelaşi text de lege. Unul dintre articole, cel mai incriminat, susţine că sunt pasibile de trei ani de închisoare persoanele care „atribuie naţiunii polone sau statului polon responsabilitatea crimelor comise de Al Treilea Reich german sau pentru crimele împotriva umanităţii sau pentru crimele de război din al Doilea Război Mondial”. Preşedintele Poloniei, Andrzej Duda a dat asigurări că toate mărturiile care vorbesc despre participarea polonezilor la Holocaust vor fi luate în considerare. Prim-ministrul conservator Mateusz Morawiecki a lăsat să se înţeleagă că problema Holocaustului a devenit o temă de campanie în războiul diplomatic dintre Polonia şi Germania: „Auschwitz- Birkenau nu este un nume polon iar Arbeit Macht Frei nu este o expresie în limba polonă”.

Omologul lui de la Ierusalim, Benjamin Netanyahu, i-a răspuns că „nu putem schimba Istoria”, în vreme ce Institutul Holocaustului din Israel, Yad Vashem, a concluzionat că există un sprijin pe care germanii l-au primit din partea populaţiei polone în al Doilea Război Mondial. Nu este prima lege din Polonia care are legătură cu comunitatea evreiască, adoptată după constituirea guvernului conservator de la Varşovia: în noiembrie 2017 Parlamentul a votat un text care interzice evreilor supravieţuitori ai Holocaustului şi familiilor lor să recupereze bunurile confiscate în Al Doilea Război Mondial. Atunci, una dintre cele mai importante publicaţii din Israel, „Yediot Aharanot”, previziona că „spectrul crizei planează asupra relaţiilor diplomatice dintre Polonia şi Israel”.

De-ar fi numai atât!

Printre vecini, lucrurile par a sta mai grav decât la Varşovia. Guvernul de la Budapesta, condus de Viktor Orban, a declanşat o violentă campanie publică împotriva miliardarului George Soros, cu transparente accese antisemite. Iar la Viena, urmaşii politici ai Partidului Nazist şi ai lui Adolf Hitler (un austriac, în cele din urmă), Partidul Libertăţii (FPO), au fost cooptaţi în noul guvern condus de creştin- democratul Sebastian Kurz, despre care se zice că este cel mai tânăr lider ales al lumii. În Letonia sau Ucraina, texte legislative adoptate în ultima vreme tratează în mod egal drept eroi ai independenţei pe aceia care, laolaltă, în al Doilea Război Mondial, au făcut parte din tabere democratice sau totalitare (naziste) în lupta pentru ieşirea de sub ocupaţia Uniunii Sovietice. În Franţa, un caz pe care autorităţile israeliene îl consideră judiciar, cu două adolescente palestiniene din Cisiordania, a devenit în media de stânga un subiect de o emotivitate accentuată. Nor Naji Tamini şi Ahed Tamini au atacat, la Nabi Saleh, în Cisiordania, soldaţi israelieni. Au fost trimise în judecată şi riscă, fiecare, câte o condamnare. Analizăm etnic, revoluţionar sau judiciar acest caz simplu? Tinerele palestiniene ţin prima pagină în Franţa, drept martire, iar asupra Israelului şi comunităţii evreieşti din Hexagon s-a abătut o nouă răbufnire de expresie a simpatiei faţă de Fâşia Gaza.

Anne Frank, invocată pe stadionul din Roma, este adolescenta fugită din Germania şi adăpostită într-o mansardă din Amsterdam, între 1942- 1944, şi care a ţinut unul dintre cele mai celebre şi tipărite jurnale: a sfârşit într-un lagăr de concentrare, la începutul anului 1945. Tot aşa, regimurile politice ungare din prima jumătate a secolului trecute nu pot fi suspectate de vreo simpatie faţă de evrei, ca şi faţă de alţi alogeni (români, între alţii). Tomasz Gross a scris o carte, „Vecinii”, despre polonezii din Estul ţării, din Al Doilea Război Mondial, care participă la măcelărirea evreilor din Jedwabne. Şi aproape fiecare ţară europeană are câte o poveste de adăugat la acest roman sinistru al istoriei europene, incluzând aici chiar şi paradisurile scandinave, mereu în fruntea standardelor de calitate a vieţii şi drepturilor omului.

Statul Israel, care şi-a proclamat independenţa în 1948, a fost în permanenţă în dezbatere, în diplomaţia europeană, în contrapondere cu situaţia comunităţii arabe palestiniene şi a statelor arabe vecine. Egipt, Iordania, Irak, Liban au declanşat mereu războaie împotriva statului evreu şi, tot mereu, au fost înfrânte. Europa a trimis, în peste şapte decenii, zeci de miliarde de dolari în ajutoare iar sprijinul diplomatic, instituţonal şi politic a fost unul consistent. Rezultatul este vizibil: după Al Doilea Război Mondial, nici un stat arab nu a reuşit să devină o democraţie, iar drepturile constituţionale sunt aproape inexistente. La fel, cele ale comunităţilor neislamice. Un exemplu relevant este acela al Irakului. În momentul proclamării Regatului, în 1921, Bagdadul era un oraş cosmopolit, cu aproape 40% dintre locuitori de confesiune iudaică. Regele Feisal I (1921- 1933) a învestit în primul guvern din istoria irakiană doi miniştri evrei, la Finanţe şi Justiţie. Astăzi, după revoluţii politice succesive şi după dictaturi care au aneantizat libertăţile şi drepturile tuturor locuitorilor, în Irak mai trăiesc cel mult 30 de evrei.

Statele scandinave s-au comportat în permanenţă ca principale furnizoare de bani, ajutoare şi sprijin internaţional pentru lumea arabă, în general, şi pentru palestinieni, în particular, în dauna Israelului. Totul ţine mai degrabă de o cutumă publică, istorică, comunităţile nordice fiind de regulă aplecate spre sprijinirea celor aflaţi în lipsuri, şi mai săraci. Aceasta, în contextul în care percepţia este aceea că evreii- şi Statul Israel- sunt parte a Europei şi a istoriei continentale şi, prin urmare, abuzurile li se pot imputa ca oricăror altor colonizatori: britanici, francezi, germani, portughezi. De câteva decenii bune, în spaţiul scandinav s-a reliefat profilul Suediei care s-a transformat, încet dar sigur, în vocea cea mai anti-israeliană a continentului şi, probabil, una dintre sprijinitoarele cele mai consistente ale statelor arabe din rândul democraţiilor lumii.

Cum a ajuns Suedia să atace atât de făţiş Israelul?

O ţară cu 9 milioane de locuitori, din care un milion sunt de confesiune musulmană face din Suedia o prizonieră politică a Islamului. Dar nu doar explicaţia politică, electorală, trebuie luată în considerare. De mai bine de cinci decenii, Suedia se străduieşte să îşi impună un statut de putere decizională în sistemul de relaţii internaţionale. Social-democratul Olof Palme (1969- 1976, 1982- 1986) s-a străduit să rezolve această paradigmă şi, în plin Război Rece, Suedia a devenit adesea o propagandistă a ideologiei comuniste, promovate de URSS. Sprijinul faţă de R. D. Vietnam, regimul comunist de la Hanoi, ca un flirt care să dovedească SUA capacitatea de a interveni în afaceri globale, încurajările adresate statelor arabe în a promova politica ostilă faţă de Israel, relaţia excelentă afişată cu liderul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, finanţările umanitare pentru fundaţiile şi organizaţiile din statele Orientului Mijlociu, toate au făcut din Suedia un adjuvant al politicilor anti-americane şi anti-israeliene în regiune. Totodată, Suedia a recunoscut oficial Statul Palestina, în 2014. Anterior, aceasta fusese recunoscută şi de o parte dintre membrii actuali ai Uniunii Europene, pe vremea funcţionării regimurilor comuniste: Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria. Alături de ele, tot în 1988, li s-au alăturat Malta şi Cipru, iar în 2012 Portugalia. Politica anti-israeliană a Suediei a fost recompensată, în 2016, cu un vot masiv al statelor arabe şi islamice în candidatura Stockholmului pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, în stagiunea 2017-2018.

Guvernul social-democrat suedez, prim-ministrul Stefan Lőfven şi ministrul de Externe Margot Wallstrőm converg spre ideea că Israel este o ţară „ocupantă” a „Palestinei” şi a Ierusalimului. După votul Adunării Generale a ONU, din 21 decembrie 2017, care a condamnat decizia preşedintelui Donald Trump de a transfera ambasada SUA la Ierusalim, Ministerul suedez de Externe a dat un comunicat în care a insistat că „votul este unul pentru respectarea legii internaţionale şi pentru pace”. Cuvintele cheie ale diplomaţiei suedeze sunt legate de existenţa a două state pe teritoriul Palestinei şi pentru separarea Ierusalimului între evrei şi arabi. În acelaşi sens, comisarul european pentru Afaceri Externe, Federica Mogherini, cu o activitate politică în mişcarea comunistă italiană, a stabilit, în discursul de învestitură, din 2014, că principalul obiectiv al ei ar fi ca „în timpul mandatului meu să existe un stat palestinian”.

În luna ianuarie 2018 consiliul local din Gennevilliers, o suburbie a Parisului, condus de un primar, Patrice Leclerc, membru al Partidului Comunist, a anunţat „recunoaşterea Statului independent Palestina”. Lui i s-au alăturat alte trei municipalităţi din regiunea Parisului: Stains, Bondy şi Vitry sur Seine. Acestea trei au simţit nevoia să îl onoreze şi pe Marwan Barghuti, terorist palestinian condamnat la închisoare pe viaţă în Israel pentru uciderea a zeci de persoane. În paralel, atacurile fizice la adresa evreilor parizieni în aceste municipalităţi au devenit comune, cele mai multe având drept explicaţii susţinerea faţă de cauza palestiniană şi faţă de naţiunea arabă, în general. Primarii acestor localităţi din jurul Parisului, aproape toţi membri ai Partidului Comunist, au înfiinţat şi o organizaţie, Solidaritatea Franţa-Palestina, care tocmai acest lucru cere: răspândirea violenţei faţă de Israel şi evrei. Urmarea? Mai bine de jumătate dintre evreii parizieni au părăsit Franţa după 2008.

Existenţa unui stat palestinian a fost asumată de cea mai mare parte a Europei printr-un efort de contestare a Israelului, completat cu o poziţie isteric anti-americană. Acest demers se aşează destul de rapid pe fondul istoric antisemit, uşor de recunoscut, în majoritatea societăţilor şi culturilor europene. Exploatarea urii faţă de Israel, din motive politice şi electorale, în majoritatea statelor europene nu conduce mai deloc spre o îmbunătăţire a climatului social şi economic din statele arabe vecine şi, cu precădere, în teritoriile palestiniene. Pentru că, pe fond, problema nu este existenţa, pur şi simplu, a Statului Israel. Fundamentele istorice ale statelor şi societăţilor arabe sunt puse în discuţie, în opinia publică din capitalele mai liberale ale Orientului Mijlociu. La Beirut şi Amman, de pildă, este invocată, din ce în ce mai des, separarea statului de Islam ca o formă necesară, obligatorie, de câştigare a unor regimuri democratice, liberale, deschise, cu drepturi egale pentru femei şi pentru celelalte confesiuni.

Eliberarea de presiunile teocratice islamiste ar putea fi, până la urmă, un început de drum pentru eliminarea antisemitismului regional şi european. Şi ar ajuta şi politicilor europene, liderilor curentelor tradiţionale sau nu, în efortul de a găsi, în fine, calea de convieţuire cu o comunitate istorică a continentului, parte integrală a istoriei, culturii şi civilizaţiei lui. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.