Ultima moștenire otomană a Constanței: Geamia „Hunkiar“
O găseşti oarecum surprinzător, dacă ai curiozitatea să cobori pe o stradă îngustă şi murdară, flancată de localuri cu mâncare ieftină, dar rapidă, printre mirosuri dulcege şi aprige de condimente şi carne prăjită. Nimic nu o anunţă, nici măcar intrarea: acum, e musai să treci prin terasa unui restaurant pentru a intra în curtea mică, pietruită.
Geamia Hunkiar este cea mai veche dintre lăcaşurile de cult musulmane din Constanţa şi, din păcate, printre ultimele resturi ale moştenirii otomane de mai bine de patru veacuri la malul mării. E martor al unei perioade în care foarte puţini mai credeau în viitor: după războiul ruso- otoman din 1828- 1829 şi, mai ales, cel al Crimeei (1853- 1856), oraşul nu mai număra decât vreo sută de case. Sultanul Abdul Medgid I (1839- 1861) a dat Constanţei calea ferată care a unit-o de Dunăre. Urmaşul lui, Abdul Aziz (1861- 1876), poate cel mai luminat dintre stăpânii Constantinopolului în secolul al XIX-lea, i-a dăruit frumoasa geamie, pentru ca şi turcii să se bucure de o renaştere spirituală o dată cu redeşteptarea vechiului port. Abdul Aziz a făcut la fel şi la Tulcea, pe malul Dunării: ultimul minut al stăpânirii otomane în Dobrogea a rămas consemnat în aceste splendide construcţii în piatră.
Începută în primul an al domniei noului sultan, construcţia geamiei s-a finalizat aproape în acelaşi timp în care, câţiva metri mai spre malul mării, se sfinţea Biserica ortodoxă „Metamorphosis”, a grecilor din cartier. De când englezii deschiseseră gara, în 1862, otomanii doreau cu ardoare să aducă, şi ei, un prinos noului oraş, mai ales că vechea geamie, Mahmudie, aflată în piaţa mică şi insalubră a oraşului, era neîncăpătoare şi destul de avariată.
„Hunkiar” a fost construită în chiar buza vechiului zid de apărare a cetăţii, distrus de ocupanţii ruşi ai Constanţei, în vara anului 1828. Dacă te uiţi cu atenţie, însă, la plăcile de piatră ale minaretului, surpriza este mare: ele au fost luate din zidul otoman dar, la rândul lor, proveneau din construcţiile greceşti şi romane ale Tomisului. Astfel, geamia sultanului Abdul Aziz a reuşit să readucă la lumină o parte din faima şi trăinicia Antichităţii.
Cubul de piatră, adică sala de rugăciune, are la intrare, în stânga, pe o placă de marmură, monograma sultanului ctitor. În rest, ziduri sobre şi austere, cu faţadă din piatră, cu ferestre mari, laterale, şi cu o intrare încadrată de coloane şi un portic din piatră şi marmură. Aproape sigur, cele mai multe dintre acestea au fost recuperate din pământul vechiului Tomis şi au fost aduse la lumină pentru a sluji un alt Dumnezeu, într-o altă eră. Interesant este că ferestrele, dese şi mari pentru încăperea în care intri, luminează puternic sala de rugăciune şi nu redau, aşa cum te aştepţi, un spaţiu mistic, cu vedere filtrată a soarelui sau cu o obscuritate în care culorile interioare să capete şi mai multă profunzime. Această ciudăţenie a geamiei sultanului Abdul Aziz poate să ţină de influenţa vecinilor din jur: englezii pragmatici care, de câţiva ani, meştereau aproape tot ce se construia în Constanţa. În Britania ploioasă şi cu puţine zile însorite, casele au, de obicei, deschidere cu ferestre de mari dimensiuni, uneori cât un perete; sultanul, mare admirator al modei englezeşti şi a reginei Victoria, a putut să accepte şi această transformare cu care localnicii erau mai puţin obişnuiţi.
Interiorul nu mai păstrează nimic din vremea bunului ctitor. Mihrab-ul, locul care arată Mecca, este acoperit cu plăci de faianţă în care domină nuanţele de albastru şi, la el, ajungi călcând pe un frumos covor roşu, de rugăciune, donat de cuviosul preşedinte al Turciei, Ahmet Necdet Sezer, în 2001. Minbar-ul, locul din care se rosteşte rugăciunea şi care simbolizează calea spre Allah, cu trepte în număr impar, este lucrat în lemn şi este de mici dimensiuni, fără să copleşească sobrul cub de piatră. Versete din Coran, caligrafiate, sunt împrăştiate pe pereţii albi, nedecoraţi.
Minaretul, de o înălţime de 24 de metri, este în întregime acoperit cu plăci de piatră masivă, fără lumină naturală şi aminteşte mai degrabă de stilul construcţiilor maure, austere. De cinci ori pe zi, muezinul urca pe scări înguste, semicirculare şi neluminate: un efort pe care, tot timpul, credincioşii îl răsplăteau prin evlavie.
Puţine au fost zilele fericite ale geamiei „Hunkiar”: la mai puţin de un deceniu de la sfinţire, Dobrogea a devenit ţinut administrativ creştin după ce, în urma Războiului de Independenţă, a intrat în componenţa României. Apoi, tumultul comercial, financiar şi economic au schimbat rapid feţele Constanţei până într-acolo încât regele Carol I a ctitorit, lângă piaţa Ovidiu, propria lui Moschee.
Abia dacă ridicarea unui superb bloc în stil american, Art Deco, în 1936, în care s-a mutat repede Muftiatul, în faţa geamiei, i-a adus un strop de glorie. Doar la Constanţa poţi să admiri elemente interbelice care îţi aduc aminte de imensele automobile Buick şi în care să se administreze bunul mers al credincioşilor întru Allah. O combinaţie năucitoare şi fermecătoare, ideea unui arhitect uitat, Ioan Căpşuneanu, care şi-a lăsat semnătura pe zidul de la intrare.
Avioane sovietice au devastat, în vara anului 1941, o parte dintre clădirile centrale ale oraşului între care şi geamia. Resturi de piatră şi moloz, obiecte de cult distruse, arse sau dispărute, minaretul prăbuşit au constituit, luni în şir, imaginea lăcaşului. De acum, frumoasa ctitorie a sultanului Abdul Aziz a început o poveste incredibilă în relaţia cu administraţia locală. Este greu de priceput de ce, din al Doilea Război Mondial şi până acum, autorităţile Constanţei nu doar că i-au întors spatele şi s-au străduit să o urâţească dar, de multe ori, s-au gândit şi la demolarea ei.
Un colonel, N.Oprescu, ajuns primar al Constanţei pentru că era război, a constatat că geamia „Hunkiar” a fost avariată de bombardamentele sovietice. Şi-ar fi dorit demolarea ei şi, poate, concesionarea terenului către un investitor pentru ridicarea unui alt imobil. Constanţa a cunoscut, în trecerea ei prin istorie, nu doar moderaţie şi armonie confesională şi etnică. În cazul geamiei „Hunkiar”, dar şi al lăcaşurilor de cult evreieşti, administraţiile locale au dat prinosul lor de xenofobie, naţionalism, rasism şi incultură. Şi, evident, nu ne referim doar la momentul celui de-al Doilea Război Mondial.
La 11 mai 1942, uitatul primar îşi ia avântul naţionalist cuvenit şi îi scrie secretarului de stat al Cultelor şi Artelor, din Ministerul Culturii Naţionale. Zice, pe vremea aceea atotputernicul primar, că „geamia cea mică poate dispărea fără nicio pagubă. Părerea mea umilă e să nu ne lăudăm prea mult cu monumentele istorice turceşti. Dacă le-am şterge cu vremea, n-ar strica. E de tristă memorie dominaţia turcească ca să conservăm semilunele în vârfuri de moschee”.
A fost un Dumnezeu alături de „Hunkiar”, chiar şi în acele vremuri tulburi de război. Ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernul mareşalului Ion Antonescu era un intelectual de calibru al societăţii româneşti, Ion Petrovici. Acesta a înmânat recipisa colonelului primar de Constanţa către preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, un mare istoric al acestei ţări, care a făcut cinste locurilor pe unde a trecut, Alexandru Lapedatu. Acesta din urmă, siderat de cerinţa conducătorului Constanţei, a răspuns sec că îl roagă să ţină cont de legile ţării care impun, în cazul monumentelor istorice (geamia „Hunkiar” avea acest statut, spre ciuda primarului), restaurarea lor grabnică. Povestea aceasta se petrece în plin război mondial, într-o Românie afectată de un cataclism fără precedent şi într-o perioadă în care, evident, bunele reguli ale civilizaţiei erau din ce în ce mai des uitate. Atitudinea Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor în vara anului 1942 faţă de iniţiativa primarului Constanţei poate fi un model de atitudine instituţională şi profesională. Acum mai bine de şapte decenii a fost pentru ultima dată când geamia „Hunkiar” a fost apărată în faţa intenţiilor de distrugere sau demolare.
Regimul comunist nu a dispus redeschiderea lăcaşului de cult deşi, în 1956- 1958, zidurile, acoperişul şi minaretul au fost refăcute. Geamia „Hunkiar” a rămas un fel de obiectiv turistic dar fără vizitatori. Administraţia locală şi forurile centrale au sperat că sistematizarea oraşului, şi demolarea centrului vechi pentru a se construi imobilele socialiste, va afecta şi perimetrul geamiei şi că, prin urmare, va avea soarta Templului Sefard, adică va fi trimisă în istorie. Şi pentru comunişti, ca şi pentru primarul din al Doilea Război Mondial, Moscheea din Piaţa Ovidiu era suficientă pentru cărţile poştale cu minarete, trimise de la malul mării de turiştii sindicalişti.
Schimbarea de regim, produsă în decembrie 1989, a adus un dram de speranţă. „Hunkiar” a fost redeschisă cultului, după ce a fost ţinută prizonieră vreme de aproape jumătate de veac iar speranţele se îndreptau spre repunerea ei în memoria oraşului, acolo unde face cinste. Nu a fost să fie. În anul 2008 Primăria Constanţei a acceptat, legal, construirea unui imobil cu mai multe etaje. Iniţial, avizul de construire a venit chiar din partea instituţiei care trebuia să admită că geamia „Hunkiar” este un monument istoric de categoria A, la poziţia 561. Directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Constanţa a avizat să se construiască la doar un metru de clădirea ce o avea, măcar moral, în inventar. Muftiatul Cultului Musulman a atacat decizia în instanţă şi, din motive care ţin, evident, de bunul mers al Justiţiei, lucrurile au întârziat până la adoptarea unei decizii. Curtea de Apel din Constanţa a anulat autorizaţia de construcţie. La momentul hotărârii instanţei, imobilul de lângă geamie era gata, ridicat. Ceea ce rămâne neclar în începutul acestui basm este de ce Ministerul Culturii a dat un accept legal pentru construcţie şi, evident, de ce Muftiatul Cultului Musulman nu a sancţionat, din primele zile, această decizie sfidătoare la adresa moştenirii istorice din Constanţa.
În plus, ca o răzbunare că nu a fost demolată nici în război, nici de comunişti, aceeaşi administraţie locală a mai aprobat deschiderea unei terase la intrarea în geamie. Plângerile în justiţie ale Muftiatului Cultului Musulman nu au impresionat nici Consiliul Local, nici pe responsabilii cu patrimoniul şi cultura din judeţ, nici pe funcţionarii tribunalelor. Primarul, în toamna anului 2011, răbufnea cu dispreţ faţă de moftul menţinerii în picioare a geamiei „Hunkiar” în dauna imobilului cu etaje şi restaurant: „Muftiul bodogăneşte şi ameninţă. Păi aşa suntem noi, românii, când plângem că nu se construieşte nimic, când plângem că de ce nu se bagă bani în Peninsulă. Când cineva bagă două milioane de euro (investitorul imobiliar care a construit, cu autorizaţia Primăriei şi a Direcţiei Judeţene de Cultură, clădirea de lângă geamie- n.red.), face o construcţie şi dă locuri de muncă, pe propriul lui teren, se găsesc care să ţipe”. Dezbaterea publică iniţiată de şeful administraţiei locale, ales de patru ori consecutiv de electoratul unui oraş care se confundă cu „mozaicul etnic şi confesional”, s-a încheiat cu o replică tăioasă: „Muftiul ar trebui să se ocupe, mai bine, să nu îi cadă în cap geamia, decât să arunce cu noroi peste vecinul care a băgat două milioane de euro într-o clădire foarte frumoasă într-o zonă destul de părăginită”. Zona părăginită este Peninsula, oraşul vechi, şi se afla, atunci, în administrarea aceluiaşi primar de aproape trei mandate consecutive.
În acest context, un Corp de Control al Primăriei a descins la geamia „Hunkiar” şi a constatat că anexele Muftiatului, din curte, care obţinuseră o autorizaţie în 1992, suferiseră destule modificări fără aprobările necesare. Mai mult, acelaşi Muftiat al Cultului Musulman, s-a constatat în urma acestor vizite, nu deţinea autorizaţie nici pentru pavajul din faţa geamiei.
Intervenţiile publice ale primarului Constanţei s-au desfăşurat pe fondul unui scandal internaţional neobişnuit în relaţiile bilaterale dintre România şi Turcia. O delegaţie compusă din şase parlamentari de la Ankara, însoţită de consulul general la Constanţa, Haluk Agca, au vizitat „Hunkiar” în iunie 2009. Ministrul de Externe, Ahmet Davutoglu, unul dintre cei mai importanţi lideri ai Turciei în ultimul deceniu, a ales pentru prima sa vizită oficială în Balcani să vină la Constanţa, în august 2011. Mai precis, să se roage la geamia „Hunkiar”. Evident, nimeni din Constanţa nu a dorit să înţeleagă mesajul transparent deşi presa a scris, atunci, că Davutoglu, care acum conduce guvernul turc, nu a fost încântat de meniurile oferite de cârciumile din preajma lăcaşului de cult.
Ministrul Culturii de la Ankara, Ertugrul Gunay, a venit şi el la Constanţa, în toamna anului 2011, şi a fost mai puţin diplomat decât ministrul de Externe, declarând răspicat că „din păcate, în pofida hotărârilor judecătoreşti, clădirea a fost ridicată şi am văzut că geamia a fost afectată. Sunt fisuri în pereţii geamiei. Clădirea de lângă geamia Hunkiar umbreşte monumentul. Această situaţie nu nemulţumeşte doar comunitatea musulmană, este vorba despre un monument istoric ce trebuie protejat”. În decembrie acelaşi an, pe agenda discuţiilor dintre preşedinţii României şi Turciei, Traian Băsescu şi Abdullah Gul, s-a aflat şi situaţia geamiei „Hunkiar”. Dialogul pe această temă a fost continuat şi cu primul ministru, Recep Tayyip Erdogan. La acel moment, dureros pentru imaginea „mozaicului confesional şi etnic” al oraşului, presa a făcut cunoscută situaţia în care se afla monumentul istoric.
Unul dintre cele mai importante cotidiane de limbă germană, „Neue Zurcher Zeitung”, care apare în Elveţia, la Zurich, a adus şi el un prinos în promovarea Constanţei. La 3 decembrie 2011, într-un articol intitulat „Moschee în pericol”, se descriau „derapajele” grave din preajma monumentului istoric prin prisma respectării egalităţii tuturor comunităţilor etnice şi confesiunilor din România. Evident, administraţia locală din Constanţa şi instituţiile partenere din toate palierele nu aveau motive de îngrijorare: scandalurile internaţionale nu preocupă pe nimeni la malul mării.
Muftiatul a obţinut o decizie definitivă şi irevocabilă din partea Curţii de Apel din Constanţa prin care proprietarul imobilului de lângă geamie, care obţinuse avize favorabile de la toate instituţiile abilitate, era obligat să îşi demoleze construcţia. Nu a fost aşa pentru că s-a cerut o nouă autorizaţie. Iar acelaşi conducător al aceleiaşi Direcţii de Cultură, Culte şi Patrimoniu din Constanţa evident că i-a acordat-o, Primăria dându-şi şi ea acordul, pe baza deciziei celor care protejează patrimoniul. Cu doar câteva zile înainte de marea sărbătoare a Kurban Bairamului lui 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată, a stabilit altceva: strămutarea procesului la Bacău. Între timp, Judecătoria din Constanţa decisese că Muftiatul Cultului Musulman nu are calitate procesuală activă. Mai mult, proprietarul imobilului vecin solicită, în prezent, şi importante daune materiale pentru că nu a reuşit să deschidă imobilul pentru afacerile proiectate.
Dacă ai timp să te plimbi puţin prin centrul vechi al Constanţei şi, mai ales, prin preajma acestei nefericite rămăşiţe stinghere a moştenirii otomane, geamia „Hunkiar”, poţi observa cu uşurinţă anumite particularităţi care preced, de obicei, o dezvoltare imobiliară. Multe clădiri abandonate şi ruinate, câteva maidane neîntreţinute, o stare de aşteptare pentru o explozie imobiliară în contextul renaşterii Peninsulei. Fostul hotel şi restaurant „Pescarul”, o clădire distrusă de indiferenţă, a fost rasă pentru igiena străzii. Acum, garduri bine întreţinute, anunţă o viitoare construcţie. O geamie care nu îşi mai are locul nici pe lista de preocupări a paznicilor patrimoniului naţional şi care, de mai bine de şapte decenii, deranjează administraţiile locale, poate că are sentinţa semnată. O demolare bine controlată şi învelită juridic?
Aşa a fost să fie: geamia „Hunkiar”, construită cu dragoste pentru Constanţa a devenit, în timp, exemplu al incapacităţii administraţiilor publice şi culturale de a proteja şi transmite mai departe un simbol şi, uneori, chiar al sentimentelor intolerabile de rasism şi xenofobie. Niciun lăcaş de cult creştin al oraşului nu a fost pângărit aşa cum s-a întâmplat cu Sinagoga aşkenază şi geamia „Hunkiar” în ultimele decenii democratice şi nu are de ce să nu ne frământe o întrebare: să ne luăm rămas bun de la acest ultim dar otoman pentru oraşul de la malul mării?
Biserica Greacă „Schimbarea la Față“, cel mai vechi lăcaș de cult al anticei cetăți Tomis
Cruci, semiluni și stele se înalță spre cerul Constanței Vechi. Poate cea mai reprezentativă mărturie a multiculturalității și a mozaicului etnic din istoria orașului de la malul mării, octogonul confesional din Peninsulă spune astăzi povestea toleranței locurilor unde, în antichitate, grecii au întemeiat una dintre cele mai vechi cetăți de la Marea Neagră. Ei au fost aceia care au dat viaţă oraşului iar romanii, prin Ovidius şi opera sa poetică, i-au adus nemurirea. De altfel, dacă ai vreme să te plimbi cu atenţie, vei observa imediat că vechiul cartier grecesc este aproape lipit de piaţa centrală a oraşului, acolo unde poetul latin priveşte marea.
Grecii sunt cei care au lăsat moștenire cel mai vechi lăcaș de cult din Constanţa: Biserica „Schimbarea la Față“ („Metamorphosis”).
La intersecția străzilor Mircea cel Bătrân și Aristide Karatzali, pe înalta faleză estică din extremitatea de nord a Peninsulei, vechea Biserică greacă se odihnește astăzi în vecinătatea Teatrului Elpis și a fostului consulat elen la Constanța. De acolo de unde se află, veghează într-un fel tot labirintul de străzi care coboară abrupt spre mare, dând impresia unui început sau sfârşit al drumurilor din vechiul cartier al grecilor.
Fosta mahala grecească din Constanța Veche a privit, între anii 1865-1867, construcția primei biserici ortodoxe a orașului, ridicată din banii coloniștilor eleni. Pe când în Constanța otomană nu găseai decât Geamia Mahmudie, unde mergeau la slujbă, oricând erau chemați din înaltul minaret, locuitorii majoritar musulmani, Biserica greacă a fost construită cu aprobarea sultanului Abdul Aziz care, înduplecat de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, a încuviințat, printr-un firman împărătesc, ca și ortodocșii Constanței să aibă propriul lăcaș de cult. Se schimbaseră vremurile de câţiva ani, de când oraşul avea gară şi era legat prin drum de fier de Dunăre: din ce în ce mai mulţi oameni găseau de cuviinţă să se aşeze aici, veniţi din multe colţuri ale Europei, iar bunul sultan nu avea de ce să nu arate bunăvoinţă pentru redeşteptarea vechiului şi adormitului port de odinioară.
Timp de cinci ani (între 1862 și 1867), ortodocșii din Constanța s-au rugat într-o mică bisericuță, formată din două mici încăperi, una dintre ele fiind folosită ca sală de clasă.
Însă, la mijlocul secolului al XIX- lea, comunitatea greacă a Constanței număra deja 1500 de suflete, reprezentând aproape o treime din populația celui mai vechi oraș al României.
Astfel, construirea unui lăcaș de cult ortodox era imperios necesară.
Biserica greacă „Schimbarea la Față“ a fost construită într-un pur stil grecesc, clasic, după planurile arhitectului elen Ioannis Teoharidi. Admirând-o din partea frontală, ochii pot zări, în spatele acestui lăcaș de cult construit din piatră (singurul din toată Peninsula), apele Mării Negre. Imaginea nu este una familiară Constanței, dominată de stiluri orientale și de inexactitățile balcanice. Peisajul se aseamănă cu cel pe care îl poți întâlni pe malurile scăldate de valurile calde ale Mediteranei, o imagine a Sudului fierbinte, unde construcțiile din piatră se înșiruie de-a lungul litoralului și ascund încăperile răcoroase de soarele arzător.
În formă dreptunghiulară, de bazilică, cu o navă centrală semirotundă și două nave laterale drepte, Biserica greacă se remarcă, încă de la intrare, prin scările și pavimentul lucrate în marmură, adusă din Grecia.
Surprinzător poate pentru un loc de rugăciune, Biserica greacă din Peninsulă nu are turle, însă în Constanța otomană nu puteai construi biserici nemusulmane decât cu anumite condiții. De exemplu, în cazul bisericii grecești, indicațiile firmanului împărătesc au fost cât se poate de exacte: dimensiunea bisericii nu trebuia să depășească 44 arșini adâncime, 22 arșini lățime și 16 arșini înălțime.
Cu aceste măsurători, biserica nu trebuia să depășească ca înălțime minaretul Geamiei Hunkiar, cea care avea să fie finalizată la un an după ce grecii și-au sfințit noua biserică de la Constanța.
La comunitatea elenă din Constanţa se păstrează și astăzi originalul firmanului împărătesc, prin care sultanul Abdul Aziz dăruia ortodocșilor greci dreptul de a avea propria biserică.
De-a lungul timpului, slujbele bisericii grecești nu au strâns laolaltă doar credincioși eleni, ci pe toți ortodocșii din oraș care, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când s-au construit și alte lăcașe de cult ortodoxe, nu aveau biserică. „Schimbarea la Față“ a reprezentat, până în anul 1895, atunci când a fost construită Catedrala „Sf. Apostoli Petru și Pavel“, centrul ortodoxiei constănțene.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comunitatea greacă la Constanța număra 2500 de suflete, iar în 1913, înaintea Primului Război Mondial, se mărise la 3100 de persoane, adică aproximativ 10% din populația orașului. Comunitatea elenă era influentă, bogată, iar mahalaua greacă, în centrul căreia se află astăzi strada Aristide Karatzali, demonstra aceste lucruri prin frumusețea caselor construite. Şi interiorul bisericii poate spune asta: pictura bine făcută, icoanele, altarul, tot ce s-a păstrat până azi denotă nu puţine donaţii din partea celor care dădeau viaţă comerţului la malul mării.
Povestea Dobrogei românești, după intrarea acesteia în granițele țării, după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878, a fost marcată și sărbătorită, pe data de 23 noiembrie 1878, în Biserica greacă „Schimbarea la față“, acolo unde s-a făcut primul Te-Deum de mulţumire pentru victoriile ostaşilor români în luptele de cucerire a independenţei naţionale. Nu ar fi de mirare dacă, în prima lui vizită la Constanţa, Carol I a trecut pragul singurei biserici ortodoxe din oraş, pentru a-şi cunoaşte şi asculta pe noii supuşi creştini.
Sub administrație românească, Biserica greacă a rămas un reper al oraşului, nefiind ocolită nici de ma-rile sărbători, nici în momentele de cumpănă pentru toţi aceia care dădeau viaţă oraşului.
Scăpată de distrugeri în urma ultimului Război Mondial, acesteia i s-a adăugat, în anul 1947, un turn clopotniță, deloc înalt, așezat pe latura dreaptă a lăcașului de cult. La interior, s-a construit cafasul pentru cor și cele două balcoane laterale, ce domină arhitectural, alături de coloanele impunătoare, interiorul bisericii.
Pictura a fost și ea refăcută de către pictorul Nicolae Radu și sfinţită în primul an de după Revoluție.
Declarată în anul 1954 monument istoric de arhitectură, Biserica greacă are trei hramuri: „Schimbarea la Față“, prăznuită pe 6 august, „Sf. Mucenic Fanurie“, prăznuit pe 27 august, „Sfântul și întru tot lăudatul Apostol Andrei-ocrotitorul României“, prăznuit pe data de 30 noiembrie.
Astăzi, comunitatea elenă a Constanței mai numără doar 231 de suflete, conform ultimului recensământ din anul 2011.
Biserica greacă „Schimbarea la Față“, cel mai vechi lăcaș de cult din Peninsulă, încă rămâne un loc în care ortodocșii, indiferent de etnie, ascultă slujbele predicate atât în limba greacă, cât și în limba română.
Lăcașul de cult domină și astăzi peisajul nordic al Peninsulei și rămâne o piesă indispensabilă pentru octogonul confesional din Constanța Veche, cel ce spune atât de răspicat frumoasa poveste a celui mai vechi oraș al României.
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
- VIDEO Ultima Sinagogă din Constanța: Proiectul de reabilitare este îngropat în contestații și birocrație de trei ani/ Cum arată ruina templului israelit pentru care există bani la CNI - 21 iulie 2020
- Cât de greu este să restaurezi un monument istoric? Studiu de caz: Casa Motomancea din Tulcea - 7 septembrie 2018
- Povestea Bulevardului Elisabeta: Strada cu parfum de Regină și de mare - 14 februarie 2017
ce pacat ca moscheea a fost restaurata de arabi si este folosita mai mult de ei comunitatea nu prea trece pe acolo
iar pe muftiu il intereseaza bani si nu religia dar ca la toate religiile avem si noi un preafericit