Nu pot să îmi reprim greața pe care mi-o provoacă ipocrizia, impostura, dorința bolnăvicioasă de a te face remarcat prin orice mijloace și în orice situație, indivizii care intu-iesc un câștig personal din orice și încearcă să îl fructifice egoist. La fel, nu înțeleg cum mulți dintre noi nu au simțul ridicolului, al penibilului, nu sunt înzestrați cu măsura decenței, dotări care îmi imaginez că ar trebui să facă parte din moștenirea chiar și genetică a fiecăruia.
Nu știu cum s-a întâmplat că anul acesta Ziua Internațională a Carității a coincis cu o isterie tembelă numită Ice Bucket Challenge, într-o alăturare pe cât de nepotrivită, pe atât de lipsită de eficiență pentru cei suferinzi.
Suferința și sărăcia persistă, la început de mileniu trei, pe toate meridianele, în toate țările, indiferent de situația lor economică, socială sau culturală, dar ele sunt adevărate flageluri mai ales în țări care încă se zbat să găsească o cale pentru propria lor dezvoltare. Apreciind rolul carității în reducerea frecvenței crizelor umanitare și în atenuarea gravității lor, recunoscând, de asemenea, eforturile caritabile ale unor organizații sau chiar indivizi, Organizația Națiunilor Unite a decis, prin rezoluția 67/105 din 17 decembrie 2012, ca ziua de 5 septembrie să fie recunoscută și marcată ca zi internațională a carității. Ca atare, ONU invită statele membre, dar și organizațiile internaționale, regionale, societatea civilă, organizații nonguvernamentale sau simpli indivizi, să încurajeze gesturile de caritate, prin educație, prin conștientizarea publicului, prin strângerea de fonduri și ajutoare.
Data de 5 septembrie a fost aleasă pentru a comemora moartea Maicii Teresa, din 1997. Timp de aproape 50 de ani, prin intermediul ordinului Misionarii Carității pe care l-a fondat, Maica Teresa i-a îngrijit pe cei săraci, bolnavi, orfani, pe cei aflați pe moarte, atât din India, cât și din alte țări ale lumii, în spitale, orfelinate, tabere de refugiați sau locuințe particulare. A primit pentru acestea, deși nu avea nevoie de el, Premiul Nobel pentru Pace, în 1979.
Nu am văzut-o însă, niciodată, pe Maica Teresa să își toarne o găleată de gheață în cap, adică nu am văzut-o niciodată să facă paradă și să atragă atenția asupra lucrării pe care o făcea din dragoste. Prilejuri ar fi fost, ea fiind tot timpul înconjurată de presă, de adepți, stârnind interesul și fascinația publicului. Este de-a dreptul inexplicabil cum Maica Teresa nu a înțeles că un copil se poate vindeca mai repede dacă ea își turna în cap o găleată de apă rece ca gheața; că sfârșitul suferințelor a sute de mii de oameni se găsește în tot atâtea găleți.
Este interesant de observat cum unii indivizi, dorind să iasă în evidență, să se afirme, aleg să se afunde și să se confunde și mai mult cu turma, cu mulțimea anonimă; își imită vestimentația, limbajul, își copiază gesturile, obiceiurile cotidiene; nimic nu mai este personal, intim, nimic nu îi mai deosebește de ceilalți. Așa se explică și pandemia virtuală a găleții cu gheață, prilej de postări pe facebook, de primit comentarii și like-uri, de a arăta cu disperare că se înscriu în trend, că merg cu curentul.
Altfel, nu pot să nu pun câteva întrebări: Câți dintre cei care au acceptat să participe la astfel de caraghioslâcuri au donat realmente, bani, au ajutat un bolnav, un bătrân? Ce i-a împiedicat pe aceștia să își arate compasiunea pentru cei nefericiți până acum? Dacă într-adevăr sunt oameni ai milosteniei de ce trebuie să o arate public? Este suferința un prilej de amuzament?
În rest, despre cei bolnavi, despre cei aflați în nevoi, nimic.
- Să nu uităm după 30 de ani! - 19 decembrie 2019
- Mai mult decât o facultate - 16 iulie 2018
- 24 Ianuarie. O alternativă la Ziua Națională - 23 ianuarie 2015